Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 31 iulie 2013

Editorial Revista Sămănătorul - nr.7-iulie 2013



Cărţi tipărite la Editura Semănătorul Tismana în luna iulie

Sincronismul cel de toate zilele !
NE LIPSEŞTE ATITUDINEA, RESPECTUL PENTRU ALTUL ŞI PRIORITATEA REVENDICĂRILOR CULTURALE ALE POPORULUI

Nu ne vom schimba politica publicistică şi editorială în ciuda provocărilor prin care capitalismul sălbatic de azi a reuşit să schimbe fundamental viaţa noastră postdecembristă. Nu mai există atitudine, nu mai există respect pentru intelectuali, nici pentru bătrânii noştri, cu atât mai puţin pentru omul de rând sufocat de grija zilei de mâine.
Publicăm articole originale şi inedite, tipărim cărţi venite din suferiţa poporului şi dragostea lui pentru cultură pentru că sincronismul susţinut de Eugen Lovinescu, potrivit căruia, în epoca modernă, cultura - inclusiv instituţiile - unui popor se dezvoltă, prin imitaţie şi adaptare, în strânsă interdependenţă cu celelalte culturi, nu mai face doi bani. Sincronismul astăzi a devenit snobism, atitudinea contra lui este inexistentă iar respectul pentru semenul tău a dispărut.
Sincronismul de astăzi este unul impus din afară prin miriada de ONG-uri, create tocmai acestui scop şi susţinute de magnaţi precum Soros sau prin programele de “însuşire  a acquisului comunitar”, un ansamblu de măsuri convenite de noi cu Uniunea Europeană, care are ca scop stabilirea unei “consultanţe speciale” pentru adoparea regulilor şi legilor după care se administrează Uniunea Europeană. Ce fel de consultanţă este aceea prin care avem drepturi mai puţine şi obligaţii mai multe şi care mai de care aberante prin care ne "reglementează" normele juridice, activitatea instituţiilor, acţiunile şi politicile noastre prin cozi de topor puse în fruntea ţării ca în vremea fanarioţilor?
Termenul “acquis”, provenind din franceză, ar trebui să însemne “ceea ce s-a dobândit”.Ţine seamă “Uniunea Europeană” de experienţa dobâdită de popoarele Europei sau sub această sintagmă se ascund nişte monstri care ne “reglementează” organizarea socială după propriile interese culturale, economice şi strategice? Acquis-ul românesc nu mai contează? Eugen Ionescu, Traian Vuia, Constantin Brâncuşi, Henri Coandă şi mulţi alţi români care au schimbat viziunea întregii Europe în domeniul lor,  dacă nu şi mapamondul, nu mai contează pentru acest mamut numit Uniunea Europeană? Mai contează România pentru acest  mastodont greoi care pierzându-şi din credibilitate naşte revolte prin “Europa vitezei a doua” cum cu aroganţă ne categorisesc politicienii de mâna a şaptea din Parlamentul European? 
In ciuda clamatei “unităţii în diversitate” a UE unde există peste douăzeci de limbi oficiale, vedem că limba engleză este leul lui Orwell mai egal decât toate celelalte animale chiar a doua zi de la înfiinţarea “comunităţii” Fermei Animalelor. Toate instituţiile principale de stat şi ONG-urile finanţatoare de programe ale societăţii civile primesc “acquisul comunitar” doar în engleză, documentele fiind traduse de “angajaţi pe criterii politice” care nu cunosc bine nici limba română, darămite pe cea engleză!
Că să vă daţi seama de dezastrul acestui fapt, vă relatez un moment trăit la o cabană pe Valea Tismenii, alături de staful PD-ului din anii primelor “alegeri libere”. Bine încintaţi de vinul mânăstiresc şi cu limba dezlegată, Petre Roman, Adrian Severin, Radu Berceanu, alţi “dipotaţi” şi “cantindaţi” senatori, la o ţigară aprinsă la focul de tabără de pe marginea Dornei, erau dispuşi a răspunde orice-i întrebam: “- Intrăm domnule şi noi în UE?” Ehei! Ăsta era pe-atunci un bun motiv de propagandă, până şi văcarul satului dorea UE pe pâine! “- Domnule, zice Berceanu, din partea noastră urgentăm totul: trecem prin parlament legile cerute direct în engleză”... Sare în ajutor şi limbutul de Adrian Severin: “- Ce să mai pierdem vremea cu tradusu’? Ştiu ei mai bine decât noi ce trebuie să facem!”
Exact! Vedem pe pielea noastră cât de bine au ştiut să ajungem de trei ori mai săraci decât atunci! Vedem bine cum clasa politică a pus curul pe “fondurile UE” şi din 100 de lei promişi ajung doar 3 lei la asociaţiile şi fundaţiile înfiinţate pentru a “emancipa poporul” sau pentru a sprijini “cultura scrisă” cum e cazul revistei noastre. Aşa de bine s-a “implementat” acquis-ul, că primăriile de prin provincie nici măcar n-au auzit de legea privind susţinerea si promovarea culturii scrise nr. 186/2003 si ale Legii nr. 350/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi non-profit de interes general. Mai mult, “aleşii” Consiliilor Locale decid singuri în numele comunităţii fără nici măcar să le pese de cadrul normativ care a fost creat în România, favorabil participării organizaţilor non-guvernamentale in procesul legislativ, care obliga administraţia publică să implice societatea civila in identificarea variantelor de acţiune publică conform H.G 50/2005, H.G 750/2005, H.G 775/2005, etc., adică fiecare propunere de politici publice nu ar putea fi înaintată mai departe decât dacă ar „conţine o evidenţă a consultărilor, precum şi a rezultatelor acestora“ cu organizaţiile neguvernamentale şi alte organisme legal constituite.
Şi dacă în primării prioritatea revendicărilor culturale ale poporului este o vorbă în vânt, unde să te adresezi ca să scoţi tipărit revista “Sămănătorul”? La AFCN ! Aţi auzit de ea? Ei fac totul ca să n-auzim sau să ne fie lehamite a mai depune proiecte culturale acolo!
Gardienii PRESEI “CAZONE” DE LA  afcn
AFCN - Administraţia Fondului Cultural Naţional, este institutie publică subordonată Ministerului Culturii, care după propriile spuse, ar trebui să ofere în fiecare an finanţări nerambursabile instituţiilor publice, organizatiilor neguvernamentale şi persoanelor juridice de drept privat care desfasoară activităţi culturale.
De pe site-ul lor, într-un limbaj de lemn copiat din Legea nr. 186/2003 şi Legea nr. 350/2005, tot fără diacritice şi cu evidente greşeli de amator, extragem:
“promoveaza reorientarea catre carte si lectura, sustine debutul literar, dar si crearea unor platforme editoriale (reale si virtuale) cu rol de promovare a culturii scrise. Prin cultura scrisa se intelege domeniul de referinta care curpinde (n.red.: cât se poate de real pe site www.afcn.ro la apariţia acestui nr. al revistei noastre!) carti, reviste si alte publicatii, tiparite sau online, avand caracter literar-artistic, tehnico-stiintific, editate pe orice suport. AFCN sustine totodata si imbunatatirea perceptiei publicului larg asupra noilor media, incurajand operatorii editoriali sa depuna proiecte pentru acest domeniu. Prin proiect editorial se intelege realizarea unor lucrari din domeniile literaturii, artei, culturii si civilizatiei, printr-un set de operatiuni/activitati, precum elaborarea, traducerea, tehno - redactarea, ilustrarea, tiparirea si publicarea acestora, inclusiv in format multimedia si online, desfasurate in acord cu obiectivele enuntate de autoritatea finantatoare, pe o perioada de timp determinata si care au ca scop comun satisfacerea unor nevoi culturale exprimate la nivel local, zonal, regional sau national.”
Cum satisface AFCN nevoile culturale exprimate la nivel local, zonal, regional sau naţional s-a văzut în vremea când ministrul culturii în guvernul marionetă Boc, era un ungur. Nu numai că proiectul nostru de tipărire a acestei reviste n-a trecut, dar fondurile cele mai mari au fost alocate revistei Korunk şi unor ONG-uri antiromâneşti care au făcut apologia Ungariei Mari şi Ţinutului Secuiesc, denumiri inexistente pe care istoria şi realitatea tratatelor de pace nu le-a folosit niciodată în niciun război regional sau conflagraţie mondială.
Ceea ce era clar în primăvara anului 2012, proiectele unora ca noi erau “promovate” doar declarativ, fiind ciupite de puncte pe motive inexistente sau inventate.
De pildă, faptul că Editura online şi Revista Sămănătorul nu promovează debutanţii sau diversitatea culturală. Ori tocmai prin asta ne deosebeam şi încă mai ne deosebim noi de alţii: nu există număr de revistă care să nu promoveze un debut sau o temă de diversitate culturală sau spirituală, vedeţi studenţii teologi din Cluj care număr de număr ne trimit studiile lor de religie. Nu mai vorbim de colaboratorul nostru George Anca,  cel mai bun specialist din ţară în probleme de minorităţi, altele decât cea maghiară, care a scris zeci de pagini privind ţiganii, traducând în limba engleză “Ţiganiada” lui Budai Deleanu.
S-au poate tocmai de aia! Uite că luăm atitudine contra gardienilor afacerilor din cultura scrisă. Nu se mai poate! Toată lumea tace, toată lumea se fereşte să critice AFCN, pentru că vezi doamne nu ne mai aprobă proiectele!
Noi respectăm legea aberantă de a folosi “rrom” în loc de ţigan dar respectarea strictă a ei ar însemna să modificăm toate documentele şi scrierile de la Dan Vodă încoace. Avem noi dreptul să modificăm hrisovul domnitorului prin care dă Mânăstirii Tismana “40 de sălaşe de ţigani” scriind că a dat “40 de sălaşe de rromi”? Iată o lege proastă care naşte monştri şi care n-o mai respectă nimeni pentru că în loc să favorizeze diferite comunităţi ţigăneşti, le discriminează punându-le pe toate în aceiaşi oală! 
Ne-am tot ferit în anul 2013 să evităm temele privind ungurii sau ţiganii şi cu toate acestea evaluatorii de la AFCN ne-au ciupit iar la puncte în proiectul Monografia oraşului Tismana vol. al II-lea! Iată ce le-am scris: “Este o încercare jalnică de justificare a diferenţelor de acordare de puncte de la un evaluator la altul. Am explicat în proiect că acest aspect al diversităţii culturale va fi tratat amplu in vol. II datorită comunităţilor  de ungureni şi ţigani-lăutari-zidari de un specific aparte faţă de alte categorii ale etniei general zisă „etnie romă”. Ei au fost sclavi de origine persană şi indiană, donaţi de domnitorii basarabi, mânăstirii. Integrarea lor cu băştinaşii a fost mult mai perfectă la Tismana ca în alte localităţi. Punem accent pe acest lucru pentru că există comunităţi de „romi” diferite: tismănari, rudari, olari, lingurari, lăieţi nomazi iar proiecte actuale de „integrare” nu reuşesc tocmai din cauza necunoaşterii acestei realităţi.”
Din cauza acestora se feresc scriitorii să mai zică “ţigan” ajungându-se la aberaţia că dacă facem o povestire de pe vremea lui Ceauşescu, ţiganii din vremea aceea ar trebui să dialogheze obligatoriu, cam aşa: “- Haoleu, domnule poliţist! Nu mai da, c-aşa-i făcut rromu’ să mai ciordească şi el ca să aibă ce da la copilaşi” în loc de  “- Haoleu, tovarăşu’ miliţâian! Nu mai da, c-aşa-i făcut ţiganu’ ”, respectându-se acurateţea relatării din aceea vreme!
O să mai revenim asupra acestui subiect!

Citiţi şi articolul dr. Alexandru Melian - Ultimatum ţigănesc dat Academiei Române
http://samanatorul.blogspot.ro/2013/08/alexandru-melian-ultimatum-tiganesc-dat.html

Iată contestaţia proiectului care a  fost respins, deşi AFCN clamează pe site că “satisface nevoile culturale exprimate la nivel local, zonal, regional sau national.” Citiţi aici:

duminică, 28 iulie 2013

"Cartea fiinţei iertate" va fi lansată la Bucureşti



PREFAŢA EDITORULUI


Apărut în anul 2012 la „Editura Semănătorul online” ca un volum inedit, eseul „Cartea fiinţei uitate” scris de Elena Toma vede - după câţiva ani - lumina tiparului anul acesta sub sigla editurii „Semănătorul” şi aduce un nou şi aşteptat eveniment de debut literar.
Ineditul constă în faptul că – aşa cum spune autoarea - lucrarea „nu este un argument ştiinţific sau documentaristic” ci o tema general-umană tratată psihologic : „încerc să clarific originile istorice ale religiei şi cauzele sau interesele comunităţilor sociale care au generat-o.”
Puţine lucrări din România au abordat tema religiei de o altă manieră decât cea… religioasă. De pildă, cum ar fi cea psihologică sau filosofică. De la Anton Dumitriu[1], licenţiat în matematici în 1929 şi în filosofie şi în 1938 când îşi susţine doctoratul cu teza „Bazele filosofice ale ştiinţei”, atât clericii cât şi istoricii, au tras – cum se spune - fiecare „turta pe spuza lor”. Pentru că este evident că între ei nu există abordări comune, intersecţiile interpretărilor lor de fapte, nu reprezintă decât o mulţime vidă.
In articolul meu „Ghiveciul Einstein: ştiinţă, creaţie, haos” spuneam: „Ştiinţa ajunge la apogeul ei de-abia atunci când se matematizează, când formează un sistem perfect coerent, raţional constituit. Religia reprezintă şi ea un sistem axiomatic coerent de idei prin Biblie, unde există principii care au consecinţe. Şi in permanenţă,  consecinţele se articulează mereu cu principiul iniţial, în mod perfect.
Spre deosebire însă de scopul cercetării ştiinţifice, scopul bibliei este etic si religios. Un punct de pornire necesar pentru orice examinare a ei, este Evrei 11.3: "Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu". Aceasta înseamnă că cele ce spune biblia despre creaţie este bazat pe revelaţia divină şi trebuie înţeles numai din punctul de vedere al credinţei. Acesta este aspectul care face o distincţie netă între abordarea biblică şi cea ştiinţifică.
Nu se pot face deci, corelaţii între abordarea ştiinţifică şi cea din punct de vedere religios. Punctul de vedere ştiinţific este „lumesc” iar cel religios afirmă faptul că Dumnezeu a creat totul şi le stăpâneşte pe toate. Pe acest temei, este dezvoltat marele univers spiritual al religiei. Luând în considerare această ipoteză în ştiinţă, nu poţi explica nimic. Cu toate  acestea, cu ajutorul religiei se pot explica toate extrem de clar şi simplu. Cu o condiţie: nici un principiu religios nu poate fi introdus în ştiinţă, precum nici o axiomă ştiinţifică nu poate fi introdusă în Biblie. Acest din urmă caz este ceea ce se cheamă azi pompos „creaţionism ştiinţific” cu o consecinţă finală fatală:„distrugerea principiilor biblice, distrugerea religiei!”. Autoarea are marele merit de a nu intra nechemată nici în casa ştiinţei nici în templul religiei.
Elena Toma priveşte din altă perspectivă şi faptele şi pe Dumnezeu „ca Ideal Moral Absolut”. 
Iată un paragraf edificator:
„Numai la nivelul unei comunităţi sociale adepţii majoritari ai unei religii neagă în faţa dumnezeului lor că minoritarii altor religii nu pot fi consideraţi membri comunitari legitimi. Evreii, influenţaţi de conducătorul religios Caiafa erau contra urmaşilor lui David. Biserica prin farisei se considera singura putere rămasă să decidă destinul poporului evreu în faţa suzeranităţii romane. Mesajul lui Iisus ce propovăduia mântuirea prin sacrificiu era de neacceptat pentru evreii ce-şi doreau un erou eliberator de sub ocupaţia romană.”
Şi încă,
„La început poporul l-a urmat pe Iisus pentru minunile sale, apoi l-a părăsit pentru că nu lupta contra romanilor. Iisus lupta împotriva unui rău universal şi nu se făcea părtaşul vreunei puteri terestre vremelnice. Miracolul învierii din morţi a lui Iisus a fost replica prin care Dumnezeu ca Ideal Moral Absolut a combătut divinităţile ca emanaţie a intereselor tribale.”
Un documentar TV de la  „Naţional Geografic” în zilele Paştelui ortodox 2013 se înscria  exact pe acelaşi coordonate pe care autoarea Elena Toma le intuise cu mult înainte de a publica online această carte în iunie 2012. Iată deci o confirmare importantă pentru o lucrare nepretenţioasă, care foloseşte termeni specifici şi chiar personali. Autoarea, bine inspirată, adăugă un glosar la final şi note de subsol. Acestea fiind zise, vă asigur că aveţi sub sigla editurii noastre o carte care merită pe deplin să fie citită.

Nicolae N. Tomoniu, director editura „Semănătorul”
Nota red. Cartea Elena Toma "Cartea fiinţei iertate" va fi lansată la primăria sectorului 2, Bucureşti, marţi, 30 iulie  2013, orele 17.00, în cadrul evenimentului cultural "COLOCVIILE DE MARŢI - Ştefan cel Mare şi Sfânt, punte între Orient şi Occident". Evenimentul va avea loc la Centrul socio-cultural „Jean Louis Calderon”, Str. J.L. Calderon nr.39, tel. 0213156670 (Parcarea în curtea primăriei)

[1] A fost membru al Academiei Mediteranea del Dialogo din Roma, al Academiei Marchese din Ancona şi al Centrului superior de Logică şi ştiinţă comparată, a fost profesor onorific la Facultatea liberă de filosofie comparată din Paris şi la Institutul superior de ştiinţe umane din Urbino şi a obţinut în ţară mai multe premii ale Academiei Române.

marți, 23 iulie 2013

Ion C. Gociu - Călător în altă lume (3)



 „Canada, o ţară păduroasă și placidă!
 
Blocuri în Toronto
Călător în altă lume
(Spicuiri importante pentru acele vremuri)
III

SOSIREA LUI SANTA CLAUS
 (Văzut de un oltean)

15 decembrie 1996 a fost stabilită ziua de întâmpinarea lui Moș Crăciun. Pentru acest eveniment, sufletește ne-am pregătit de câteva zile. Bucuria și curiozitatea ne cuprinde deopotrivă pe toți din casă. Oare, cum o fi!?...(*

*)Este un moment care marchează începerea pregătirilor în vederea marii sărbători, Crăciunul, de altfel cel mai important eveniment religios ce se ține simultan de toate cultele creștine. În malluri se montează imensul brad unde copiii fac poze cu Moșul, în case se instalează brăduțul. Bungalourile din cartier, ca și brazii din curții, sunt ornați cu ghirlande de zeci de becuri normale de 20-40w agățate în exterior pe la ștreașini, pe verande, și pe crengile rășinoaselor îndoite sub greutatea zăpezii care, anume pentru frumusețe se feresc să nu se scuture.   În zilele cu cer senin ce precede această sărbătoare, ore în șir zboară la joasă înălțime și cu viteză redusă, câte un avion ușor ce are agățat în spatele său o imensa pancartă, o pânză pe care este scris cu litere imense ca să se vadă de toți locuitorii orașului/sector, locul și ora de desfășurare a mărețului eveniment.
N.B. În Toronto primirea lui Santa Claus se organizează sectorial, uneori chiar și în zile diferite.

 În aceste condiții, de așteptare și emoții, am participat la întâmpinarea lui Santa Claus (Moș Crăciun), activitate pregătită și ținută cu mare fast an de an, pe o stradă  anume din Down Town (centru orașului Toronto). Nu locuiam acolo, dar am fost invitați la niște prieteni români veniți în Canada mai înainte, zicând ei „că-i cea mai frumoasă.” Și așa fost! Desăvârșită și uimitoare pentru noi, prin amploare și participare. Zecile de echipe și formații de muzică instrumentale, fanfare, care alegorice și trupele de dansatori, erau primite în aplauzele mulțimii adunată și extaziată de eveniment. Timp de mai bine de 50 minute au defilat prin fața noastră, precedândul pe Moș Crăciun.  Mai ceva ca la 23 august, cândva… pe la noi!
   Îmbrăcat în mantia lui roșie ca macul vara în livezi, urcat în sania amplasată pe o platformă la care erau „înhămați”  opt perechi de reni, trona El, Moșul,  cu plete și barbă albe urând prin portavoce lumii îngrămădite pe trotuare ca să-l admire: „Merry Christmas” …, adică un Crăciun Fericit,. Odată cu el  se auzea și se amplifica de locul  de unde noi admiram spectacolul, un vuiet provocat de un vacarm de urale ale publicului spectator, tineri și maturi, părinți cu copii mici urcați pe umeri taților și cu obrajii îmbujorați de gerul tăios, extaziați de grandoarea momentului. Fără să realizez, m-am integrat în bucuria străzii, uitând de frigul la care am fost supus, care parcă din respect, și el, în această zi de sărbătoare a fost mai „indulgent”. Imensa coloană a fost încheiată de coloana zecilor de mașini ale  salvării și  poliției de ordine. De-a lungul străzii, pe trotuare și în intrânduri,  grătarele și sticlele cu băuturi îmbiau la un dinner (cină) pe măsură. Nimeni nu mai ținea post. Dar dacă nu doreai carne, în cazane mari cu apă fierbinte se găseau porumbi fierți, care m-au mirat și m-au făcut să mă întrebam naiv: …De unde acum?

   Pe la orele nouă ale serii, după ce am parcurs la întoarcere vreo 20 de km., am ajuns în apartamentul nostru cald și primitor din blocul Ten,  Raddington Avenuie(* și ne-am înviorat cu câte o gură de Votcă așezați la masa cu produse adecvate și din belșug. Palinca mea, distilată cu atâta migală din prunele D’Arjan de la Mușetești, pierise încă de la Otopeni, fiind băută în România de vameșii care au știut cum s-o sustragă la urcarea bagajelor în avion.
                                        
         
Apartamente cu reducere la Toronto
     
  

  *)  …Blocul Ten din Ruddington Avenue, a fost construit cu vreo 30-40 de ani mai în urmă, adică prin anii 60 ai Secolului XX când a avut loc o extindere substanțială spre nord a orașului. Se observă ușor trecerea timpului peste el, dar comparat cu cele construite în ţară,  constați că ale noastre prin construcție sunt deplorabile. Cucerit de cele ce văd mereu altceva, îmi stăruie în minte, mizeria și dezordinea în locul de unde am venit și simt nevoia unor comparații între cele două lumi.

   În jurul construcției s-a realizat un parc cu gazon compact cum este mușchiul din pădure pe care s-au plantat arțari, mesteceni și acei  duglași, (brazi canadieni). Blocul  arăta ca răsărit într-o pădure tânără. Este retras în interior față de stradă cu câțiva zeci de metri, pentru a face loc, în fața lui, a unui minuscul loc de parcare pentru oaspeții veniți în vizită, care ocupă locul gratuit dar pe timp limitat și nu mai târziu de ora 9 PM. Stradă liniștită și circulată numai de rezidenții cartierului. Față de bulevardul Bayview, orientat de la nord la sud cu care se mărginește, clădirea este suficient de îndepărtată pentru a nu fi poluată fonic și de gazele eșapate de miile de mașini în perpetua lor mișcare.
   Continuând descrierea exterioară, trebuie precizat că în spatele clădirii, nevăzut din stradă, dispune de un teren, betonat și marcat cu un număr impresionant de locuri de parcare, numerotate, și care sunt atribuite locatarilor, toți chiriași sau proprietari. Mașina/mașinile ți le poți parca pe aceste locuri sau în garajul din subsolul blocului unde mai sunt câte două locuri pentru fiecare apartament. Numai pe locul atribuit ție, îți parchezi mașina și nu oricum, ci perfect încadrată în spațiul respectiv, delimitat! Nici tehnica militară de luptă din remizele Armatei române, știută de mine, nu era așa de perfect aliniată, ca mașinile din acest garaj.
    Accesul  în garaj, prin interior, se face direct din bloc, coborând cu liftul până în subsol și este înlesnit de o cartelă magnetică, cu care deschizi și ușa de intrare în locul de parcare. Rampa de intrare/ieșire din garaj , este scurtă și destul de înclinată. Pe timp de iarnă este încălzită  non-stop. Astfel  formarea  poleiului pe ea în timpul lungilor ierni canadiene este exclusă.
   Blocul este  prevăzut, ca toate de altfel, cu centrală proprie de încălzire în sezonul rece și de aer condiționat pe timp călduros. Piscina,  amplasată limitrof localului exterior de parcare se folosește doar pe timp de vară. Blocurile construite după 1975, fără excepție, au piscină interioară folosibilă tot timpul anului. „Ce huzur dom’le, să dispui de ditamai ștrandul chiar la parterul blocului și să te scalzi de câte ori îți vine ție chef, ziua sau noaptea!”
    Aranjarea  apartamentelor pe nivel este lineară, pe un culoar lung și, sunt așezate pe dreapta și pe stânga acestuia. Ce avantaj reprezintă acesta? O să-mi dați dreptate!... Până la vederea acestui mod de dispunere, eu nu l-am realizat. 
   La mijlocul blocului se găsește ușa de acces și holul de intrare, un fel de foaier, prevăzut cu o superbă jardinieră și fotolii pe care te poți odihnii, dacă ai nevoie. Aici este locul de unde poți folosi - pentru a urca la etajul dorit - două lifturi cu dimensiuni care pot transporta fiecare până la zece persoane de-odată. Pe jos, dacă vrei, poți urca și coborî numai pe la capetele blocului unde sunt scările de incendiu. Pentru intrare pe aceste scări trebuie să ai cartelă de acces. Lifturile sunt silențioase de parcă n-ar funcționa și sunt prevăzute în ele cu camere video, pentru a fi supravegheat spațiul permanent. De la parter și din camera administratorului poți vedea la ce etaj se află lifturile, cine este în ele și ce fac, dacă fac ceva. Violența în asemenea loc devine imposibilă ca să nu fie remarcată. Înregistarea realizată de camerele video se conservă pe timp de 72 ore.
   Pavimentul culoarelor  este acoperit cu mochetă destul de groasă ca să preia orice zgomot al pașilor, lucru ce-i asigură o silențiozitate desăvârșită la mișcările inerente ale celor care circulă spre lifturi sau firidele de acces la gheenele de preluat deșeurile menajere. Pereții, sunt și ei capitonați mărind liniștea la maximum.  Nu mi-a venit să cred că nu aud locatarii urcând, mergând cu tropote sau hâșcăind lucrurile prin casă!  Doar dimineața, între orele zece și unsprezece auzeam  un zumzet monoton provocat de un aspirator, pe cât de imens pe atât de silențios, care sub mâinile îngrijitorului, lua la puricat de praf, centimetru cu centimetru, mocheta holului permanent îngrijită, asigurând menținerea unei curățenii perfecte. În acest bloc, am locuit în două rânduri a câte șase luni, în doi ani consecutivi și m-am șimțit excelent. Liniștea de aici te copleșește, mai ales când iei prima oară  contact cu așa ceva, față de vibrațiile și zgomotele de tot felul din blocurile în care locuim, în țara noastră numită… România.
Casele din cartier au fost construite în aceiași perioadă, dar nu seamănă între ele. Mai întâi s-au trasat străzile, s-au realizat rețelele de apă, canal, gaze, telefonie și electricitate, s-au marcat trotuarele s-au betonat și asfaltat. Apoi au început construcțiile de locuințe și obiectivele sociale prevăzute. Nu lipsesc utilitățile, locurile de joacă pentru copii, dotate cu cele mai sofisticate tobogane, leagăne, piste de alergare, platforme cu nisip, panouri de cățărare, cum la noi numai în cazărmi mai sunt.
 Pentru a nu se distruge copacii viguroși a căror viață poate ajunge la sute de ani, nu s-a făcut economie de curbe în trasarea străzilor interioare. Habitatul este la umbra și protecția zonei vezi. Dacă este necesar, devenind periculos, să tai copacul din propriați curte, trebuie, mai întâi, să obți aprobarea de la primărie, care are obligația de a  face urgent verificarea, tăierea și scoaterea lemnului, dându-i întrebuințarea cuvenită. Ești proprietarul terenului, dar nu și al copacilor de pe el indiferent de esența lor. Pe terenurile acoperite cu gazon, perenul gazon canadian…, nu dai de nici o groapă.  Înainte de însămânțare totul a fost nivelat și tasat. Iarba, care pe timp de vară se  udă și se tunde ori de câte ori este nevoie, încântă ochiul, inima și sufletul. Periodic i se fac operațiuni de fertilizare și culmea!.. și de erbicidare împotriva buruienilor, păpădie, pălămidă, trifoi și altele, care-l pot sufoca.

În anii următori, când am revenit în Canada, am avut posibilitatea să observ calitatea gazonului, activitatea de întreținere prin adausuri de îngrășământ și erbicide,  tunderea periodică cu ajutorul unor mașini speciale, nedeținute pe atunci  în România nici de marile stadioane unde ar fi absolut necesare. Acolo, călcarea gazonului, nu numai că nu-i oprită, este chiar recomandată…
(va urma)