Faceți căutări pe acest blog

duminică, 23 martie 2014

Florian Văideianu - Aplicaţia



Aplicaţia

Din albumul  http://www.traditia-militara.ro/ro/arhiva-foto



Ploaia deasă, slobozită cu sârg, se zdrobea de pământul rece, producând zgomote înfricoşătoare de parcă se rupsese cerul. Început de noiembrie, vreme în care nici câinele nu trebuie ţinut afară.

Comandamentul regimentului aflat în aplicaţie pe dealul Zorzâlei desfăşura pe parcursul întregii zile operaţiuni militare specifice, iar acum, în toiul serii, se pregătea de întâmpinarea nopţii.

― Tovarăşe căpitan, vă caută doi civili !

La intrarea în cortul de campanie, soldatul santinelă, în poziţie corespunzătoare, raportă această informaţie căpitanului Ion Pădureanu care stătea aplecat peste câteva documente aflate pe masa de lucru. Mai întârzie cu privirea pe o hartă militară, după care se întoarse spre cel ce, nemişcat, în poziţie de drepţi, aştepta mirat.

― Cine sunt şi ce vor ?

― Nu ştiu, zic că vă cunosc şi aşteaptă afară în ploaie… să trăiţi !

Comandantul se ridică, luă pelerina de ploaie, o îmbrăcă atent, îşi aranjă gluga peste caschetă şi ieşi din cortul militar în întâmpinarea civililor. Se tot gândea cine să îl caute pe el acum, aici, la o oră aşa de târzie şi pe o asemenea vreme. Locurile în care se desfăşura aplicaţia îi erau cunoscute, acolo copilărise. Îşi amintea foarte bine când, desculţ, îmbrăcat într-o cămaşă de cânepă, lungă până la pământ, venea cu caprele la păscut şi se juca ghiula cu alţi copii de vârsta lui. Doamne cum mai trec anii !

La nici cincizeci de metri distanţă de cortul militar, aşteptau în ploaie doi bătrânei – bărbat şi femeie – să vină ofiţerul despre a cărui prezenţă acolo aflaseră încă de la amiază. Le spusese o nepoată care îl văzuse sigur pe nea Ionel, atunci când se întorcea de la şcoală. O întrebase cum o cheamă, a cui este şi de unde îl cunoaşte. Fetiţa dăduse „alarma”.

― Mamă, tată… doamne, ce-i cu voi aici pe o vreme ca asta?

― Ce să fie mumă… - rupse femeia tăcerea – auzirăm că eşti pe aici şi venirăm să te vedem că ne speriarăm de ce nu vii acasă să dormi şi tu ca oamenii în patul tău. Aduserăm şi ceva de ale gurii, că n-ai avea nici ce mânca prin coclaurile astea, băiatul mamii…

― Ai aici şi două sticle de vin, din via din Dos, zise vesel şi tatăl.

― Dar nu trebuie să vă îngrijoraţi, am tot ce-mi trebuie: cort militar, unde sunt toate condiţiile pentru odihnă; bucătărie de campanie la care soldatul bucătar găteşte mai bine decât orice femeie de pe la noi. Aici este armată mamă, avem program bine stabilit care trebuie respectat, e aplicaţie…

― O fi dragul mamii… dă-i dracului de bani, pune demisia şi vino acasă !

Constantin şi Elisaveta, oameni simpli, care îşi iubeau băiatul, nu înţelegeau mare lucru din ceea ce le spunea el. Se bucurau că ajunsese om mare, dar tot copilul lor era şi nu puteau să rămână indiferenţi.

Timpul nu aşteaptă, anii au trecut repede. Astăzi colonelul (r) Ion C. Gociu (numele său adevărat) priveşte cu nostalgie trecutul, acel „ieri”, atât de aproape, şi totuşi…





                               Florian Vădeianu

                                        jurist

Duminică, 23.03.2014, înainte de Buna Vestire

La crucea de pe Caraiman
 Nota redacţiei.
Imaginile aparţin Asociaţiei TRADIŢIA MILITARĂ (ATM), cea mai veche asociaţie de reconstituire istorico-militară a secolelor XIX-XX din România şi reprezintă România la Uniunea Europeană a Asociaţiilor Istorico-Militare. Preşedintele de Onoare al ATM este Academician Dinu C. Giurescu. ATM a participat la nenumărate manifestări specifice, începând din anul 2004.


vineri, 21 martie 2014

Ion Popescu-Brădiceni - Localismul creator - Cele trei cărţi ale lui Florian Văideianu: „un boier printre tovarăşi”



Localismul creator
Cele trei cărţi ale lui Florian Văideianu: „un boier printre tovarăşi”
Ion Popescu-Brădiceni
 
Ion Popescu-Brădiceni la lansarea
cărţii lui Florian Văideianu
„Boier printre tovarăşi”, la Tismana
1. Sunt unul din promotorii transmodernismului în România, în virtutea căruia încurajez localismul creator care premerge glocalismul cultural-interlingvistic.
 În „A doua carte” tismăneanul Florian Văideianu, jurist de profesie, îşi asumă simultanul risc de poet şi de prozator dar nu din pricina obişnuitului narcisism ci pentru a nu fi uitaţi, cei care au fost. Îl contrazic pe scriitor, trimiţându-l la Gaston Bachelard: când se consumă materia (viaţa fizică şi cea metafizică), focul se stinge, rămân ca o cenuşă amintirile. Cele dintâi se cheamă arhetipuri şi ele se numesc mituri /motive/ toposuri recurente.
 În cântecul său aletheic (adică cel împotriva uitării) poetul refuză a-i recunoaşte literaturii sintagma de „dicţionar neînţeles” trecând ca atare peste obscuritatea heraclitică şi izbuteşte prin strădanie a-şi identifica noul destin, convocat să i se alăture în demersurile sale lirico-narative întreprinse „spre lămurirea credinţei curate în timp ce „lumina” (aletheia) transformată în zări îl poartă mereu prin nopţi înstelate”.
 Florian Văideianu pare (poate chiar este) un om blând dar exact invers foarte ferm. Dar dacă îşi face prieteni li se dăruie cu un altruism care-ţi impune să-l preţuieşti ca întreg. Doru V. Fometescu, Ion C. Gociu, Grigore Haidău îi sunt tovarăşi de vis, de condei, de cafenea hermeneutică (la care din când în când mă înfiinţez şi eu, I.P.B.).
2. Dar, cum începusem, „A doua carte” (apărută la editura „Măiastra”, în 2010), excelează prin prozele sale scurte. În Gorj, povestitorii pe spaţiu scurt, în stil concis, postpercutant , (deci postmodern) sunt puţini (dar buni!): Dumitru Dănău, Antonie Dijmărescu, Grigore Haidău, Ion Gociu, care le urmează în paradigmă unor Sabin Velican, Nicolae Al Lupului, Ion Căpruciu, Titu Rădoi, V. Cărăbiş.
 Povestirile lui Florian Văideianu sunt memorialistice, autobiografice, topofilice, nostalgice. Sunt debitoare „hiperrealismului”, întrucât ridică de pe fapte şi lucruri, subiecte şi aspecte vălul ascunderii proiectându-le pe axa stării de neascundere, de reintrare în, prezentul continuu. Personajele (bunica, nepotul, şcolarul, colegul (Milu Popescu, conferenţiarul de astăzi de la U.„C.B.), părintele Alexandru Cornoiu (exclamaţia sa „ - Şi eu sunt o troiţă!” e antologică), Tudor Gheorghe,)) par efigii ale unui trecut bogat în…transversalii, (a se citi: interferări dintre sacru şi profan, interstiţii ale universului de resemnificat, repotenţat, resituat în desinea sa divino-umană).
 Accente de pozitivă melancolie, de autentică reculegere sunt deseori complementarizate cu altele de duioşie, ironie şi umor benign, căci Florian Văideianu asta şi face: evocări «in memoriam» recuperând acel «in illo tempore» în care satul e încă etnografic şi antropologic, tradiţiile continuă să persiste în imaginarul popular, în mentalitarul opoziţiei dintre ce a fost şi unde s-a ajuns, tributară romantismului, ori clasicismului conservator, când „toate erau la locul lor”, profesiile se ţineau identice cu cele dintru începuturi (pescuit, păstorit, vânătoare, cultivarea pământului).
 3. „Din cenuşa vremii” îmi confirmă, iată, dedesubtul simulatului  meu reproş din deschiderea însemnărilor de faţă. De data aceasta, Florian Văideianu ne trimite „din start” la Aristotel. Citez: „Povestirile sunt adevărate”. Ei, aş, nu sunt dar par verosimile, căci (şi aici autoanaliza prozatorului funcţionează ireproşabil), „toate proiectează lumea satului arhaic din copilăria” sa edenică. În acest „paradis” la loc de frunte erau: bunătatea, milostenia şi credinţa în Dumnezeu. Şi măsurarea timpului era alta căci ea  aparţinea aprecierii oamenilor.
Naratorul însetat de autenticitate îşi lasă emoţiile să-i inunde textele lapidare, secvenţiale, transversalice (repet termenul ca să-l fixez în orizontul de receptare şi evaluare al contemporanilor mei, - n.m., I.P.B.), mustind ontologic, captivând fenomenologic, interesând axiologic.
 Aşadar micrononficţiunile sunt reinaugurale, aurorale, ele scot din cenuşa vremii bucuria copilului care se minuna de tot ceea ce vedea în jurul său (deci ca şi Lucian Blaga, F. Văideianu se con-centrează pe «mirabilis»), care este un însemn de recunoaştere a sacrului (calea apucată de-acum încolo e, con brio‚ transmodernistă – n.m.I.P.B.). Desigur – cum  altfel? – şi, „ personajele sunt reale”, iar întâmplările auzite şi transcrise „au modelat caracterul omului matur de mai târziu”- deci au un garantat caracter pedagogico-didactic şi instructiv-educativ. Fireşte personajele sunt reinventate, fiecare protagonist devenind „persona”.
 Doru V. Fometescu avansează în comentariu-i propulsator şi vibratoriu, formula identificatoare de „renaştere prin mărturisire” pe care o salut ca fericită, iar criticul de circumstanţă îşi argumentează credibil afirmaţia referindu-se la „memoria vie, logodită cu acel simţ natural de pătrundere la esenţă, concreteţe şi detalii” al lui Florian Văideianu. Scrisul acestuia – citez din prefaţa aceluiaşi D.V.F.- este „frenetic şi răsfiră un aer proaspăt şi cald de înţelepciune şi mirare, de retrăire a unor climate tradiţionale”. Dar este mai presus de orice, anamnetic, spiritual, altruist, atipic ( deşi cumva într-o intertextualitate neprovocată cu Marin Preda, Marin Sorescu, Lazăr Popescu, Ion Căpruciu, Nicolae Al Lupului, Sabin Velican, Mihail Sadoveanu).
Cum postfaţa teologului Iulius Marius Morariu e plină de substanţă, ilustrând cu  acribie ştiinţifico-estetică scriitura lui Florian Văideianu, mă opresc deocamdată, căci mai trebuie să mă ocup şi de „metabiografia” „Boier printre tovarăşi”.  
 4. Cartea „Boier printre tovarăşi” nu este un roman propriu – zis, căci se vrea o biografie şi ea nonficţională a vieţii reale şi a operei sociale a unui legendar fiu al Tismanei de sub comunism „TRAIAN BURTEA”. Iarăşi indiciile presărate în primele 13 pagini îmi vin în ajutor cu promptitudine.  Nicolae N. Tomoniu, directorul Editurii Semănătorul Tismana, e de părere că figura celebră în epocă a lui Traian Burtea ar fi deja mitologică, model moral şi de succes al iniţiativei personale având la bază piedestalul principiilor sănătoase.
 Ba, Doru V. Fometescu plusează generos precum că acelaşi Traian Burtea ar fi fost „o personalitate de indiscutabil prestigiu” (1950-1981), fost director al Cooperativei Arta Casnică Tismana, iar despre romancierul de ocazie şi din necesitate (chiar şi lăuntrică) afirmă că „prin inspiraţie şi meşteşugul artei literare ne încântă, prin cuvinte simple, jucăuşe şi sensibile”.
Cartea este redactată pe două niveluri: cel de jos documentar, cel de sus „ficţional” şi se vrea  un elogiu adus pentru „un simbol care uimeşte semenii, chiar peste decenii, dăruind curaj, discreţie şi demnitate umană” (D.V.F.). Prin urmare, Florian Văideianu „creează un personaj viu, nonficţional, care a gândit frumos; într-o unitate cu vorba credincioasă şi faptă înţeleaptă” şi care a priceput „din vreme, intuitiv, că tot ce faci pentru tine se pierde odată cu trecerea ta, însă tot ceea ce faci pentru ceilalţi rămâne taina atingerii unui Absolut ce rezonează binefăcător, uneori ceva inefabil, pogorând în cotidian în chip de spirit nemuritor”. (D.V.F.).
„Cartea lui Vaideianu – se pronunţă şi Ion Mocioi – este nu numai un portret literar al unui personaj cunoscut în realitatea vieţii lui, ci şi un portret literar al unei colectivităţi, din care se disting câteva figuri literare alese şi prezentate cu măiestrie. Căldura cu care sunt prezentate aceste personaje  reale devenite personaje artistice, create cu mijloacele prozei artistice, reflectă capacitatea scriitorului de a surprinde trăsăturile sufleteşti ale oamenilor surprinşi în activitatea lor, pe care îi admiră deopotrivă cu cititorul”.
„Florian Văideianu – îl las pe Doru V. Fometescu să tragă concluziile în locul meu – ne sugerează că lumile evoluează prin prospeţime de limbaj şi loialitate, prin stări creative şi limpeziri de tensiuni lăuntrice, contradictorii, cu contextul social, regăsind acea cunoaştere metaforică, să fii când nu mai eşti, fiind leacul tulburătoarei stări umane, un flux de suflet ce înfierează veacul”. Iar Traian Burtea va fi de neuitat ca  „Boier natural”, iniţiat în „taina valorilor creştine – credinţa că nădejdea, iertarea bunăvoirea – care se leagă de străbaterea unui drum apostolic, străbun, de rezistenţă, înţelegere şi cunoaşterea prin suferinţă şi realizare”. (D.V.F.).

luni, 17 martie 2014

Silviu Aurelian Jimborean - Predică la Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României




Silviu Aurelian Jimborean
Predică la Sfântul Apostol Andrei, cel  Întâi chemat, Ocrotitorul României

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Doamne Miluiește, Doamne Miluiește, Doamne Miluiește, Părinte binecuvintează ca să predic.


“Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan și veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon-Petru”( Ioan 1, 40)

Iubiți credincioși,
Dăm slavă lui Dumnezeu, că am ajuns în această zi minunată, în care prăznuim pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat la Apostolie, la rândul său chemând și el pe foarte mulți la dreapta credință şi desfășurând o bogată activitate misionară, purtată până la ținuturile Dunării de Jos. Apostolul Andrei, este întâlnit pentru prima dată în cuprinsul Sfintelor Evanghelii, fiind iudeu de neam, frate al Sfântului Apostol Petru și fiu al pescarului Iona din Betsaida.[1]
Fiind pescar de meserie, Andrei a fost prins de către Ioan Botezătorul în mrejele povățuirii, fiindu-i ucenic până la chemarea la apostolat de către Iisus Hristos. Andrei Apostolul, răspunde cu mare bucurie la chemarea Mântuitorul în a deveni “pescar de oameni”, participând la întreaga istorie pe care Sfinții Evangheliști o prezintă. Anumiți teologi și istorici din primele veacuri creștine, susțin că Sfântul Apostol Andrei a fost cel dintâi propovăduitor al Evangheliei la geto-daci. Potrivit acestor afirmații, un sinaxar constantinopolitan, amintește pătimirea Apostolului la 30 Noiembrie.[2] Despre această propovăduire a Sfântului pe târâmul românesc, vorbește și Sfântul Ipolit Romanul, în lucrarea sa Despre apostoli, fiind martirizat în timpul persecuției împăratului Deciu (249-251). Eusebiu de Cezareea, în Istoria Bisericească, din secolul al IV lea, spune: “ Sfinții Apostoli ai Mântuitorului, precum și ucenicii lor, s-au împrăștiat în toată lumea locuită pe atunci. După Tradiție, lui Toma i-au căzut sorții să meargă în Partia, lui Andrei în Scițiea, lui Ioan în Asia...”[3] Origen scrie: “ Când Sfinții Apostoli ai Mântuitorului s-au răspândit în toată lumea, Toma după cum spune Tradițiea a primit prin tragere la sorți Parția, iar Andrei Scytia”
Sfintele Evanghelii ne mai vorbesc despre Apostolul Andrei, aducându-ne în vedere înmulțirea pâinilor, atunci când el a dat de știre Mântuitorului Iisus Hristos că în mulțime este un copil care are cinci pâini și doi pești: “ Și a zis Lui unul dintre ucenici, Andrei, fratele lui Simon-Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția” ( Ioan 6, 8-9). Andrei a însoțit pe Filip la Domnul, ca să-i vestească dorința grecilor de a-L vedea și împreună cu cei trei apostoli, a însoțit pe Domnul pe Muntele Măslinilor, marți în Săptămâna Patimilor.[4] După ce a predicat în cetățile locuite de greci, geto-daci și romani, Andrei s-a îndreptat spre Sud, unde a ajuns până în ținuturile grecești, realizând acte de înaltă îndreptare a păgânilor și închinători la idoli la dreapta și adevărata credință, având cale de a-L cunoaște pe Hristos, Cel ce S-a răstignit pentru mântuirea noastră, unde a ajuns apoi în orașul Patras, murind ca martir răstignit pe o cruce în formă de X : “ Bucuria lui de a muri răstignit pe ea, ca Domnul, dar pe una pe care nevrednicia lui o dorea să nu fie la fel cu a Domnului, căci a cerut să fie răstignit pe o cruce în formă de X, căci Sfântul Apsostol Andrei ne spune: Mă închin înaintea ta, cruce sfântă, care ai fost sfințită de trupul Domnului, și cu mădularele Lui, ca și cum cu niște pietre de preț ai fost împodobită.”[5]
Iubiți credincioși,
Potrivit acestor mărturii, totuși nu avem informații certe în privința perioadei anului în care Sfântul Apostol Andrei a ajuns pentru prima dată pe teritoriile de la Dunăre, dar o tradiție în acest sens, ne spune că apostolul ar fi fost însoțit și călăuzit de un lup. Dacă ne raportăm la Calendarul Creștin Ortodox, observăm că numele său, a fost înscris în ultima zi din luna Noiembrie, având denumirea de “Undrea”, provenind de la numele său, a intrat în Scythia Minor într-un început aspru de iarnă. În sudul Moldovei, se mai vorbește despre Andrei, că el se lupta cu vânturile reci, cu fiarele sălbatice și în special cu lupii[6]
În zilele noastre, lupul a devenit simbolul libertății și a nesupunerii totale a Ceceniei. În ceea ce privește teritoriile noastre, despre Sfântul Apostol Andrei se zice că lega „gura lupilor”, în această sintagmă fiind ascunse, cele mai tulburătoare adevăruri legate de începutul predicilor sale în teritoriul „lupilor”. Mircea Eliade, spunea că: “dacii se numeau înșiși mai de mult lupi, sau cei care sunt asemenea lupilor, cei care seamănă cu lupii”, considerând că dacii și-ar fi luat acest nume de la un grup de fugari. În obiceiurile și tradițiile lăsate de strămoșii noștri, numele Apostolului Andrei, apare întotdeauna legat de cel al lupilor, povestindu-se astfel că spiritul Lupului Alb, fiind un personaj mitic care simbolizaează lumina solară și bunăstarea la slavi, l-ar fi vegheat pe Andrei prin pustia Scytiei, spre peștera care avea să-I ofere adăpost.[7]
Totodată,  în noaptea de 29 spre 30 Noiembrie, era începutul iernii și punerea în mișcare a haitelor de lupi, noaptea aceasta a Sfântului Andrei sau Noaptea Strigoilor, era o noapte de spaimă, îmtrucât se credea că spiritele morților ies din morminte și împreună cu strigoii se iau la băatie prin hotare. Tot în această zi de 30 Noiembrie, lupul își poate îndoi gâtul țeapăn, devenind mai sprinten, iar prada acestuia nemaiavând nici un fel de scăpare. Epifanie Tomitanul spune  că Andrei este cunoscut dobrogenilor ca un propovăduitor al principiilor morale și conduitei oamenilor care trebuie să conformeze cu învățătura creștină propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos și adusă de el peste meleaguri.[8]
Misiunea și predicile Sfântului Apostol Andrei în părțile Dobrogei, sunt păstrate la noi prin diferite povestiri, colinde și alte creații folclorice. Potrivit mărturiilor unor preoți locali, oamenii în vârstă vorbesc și în ziua de astăzi despre trecerea lui Andrei cu toiagul în mână prin Dobrogea. În Tradiția dobrogeană, regăsim foarte multe denumiri legate de Apostolul Andrei, dar cele mai speciale din această zonă sunt două toponimii: peștera și pârâiașul Sfântului Andrei, de fapt ele fiind două peșteri: una mică în care va fi sălășluit Andrei, iar a doua, cea mai mare fiind s-a făcut mai tîrziu după înmulțirea numărului de creștini.[9] Folclorul dobrogean, conține foarte multe elemente interesante care amintesc de Apostolul Andrei: ramurile de măr, vișin sau cireș, puse fiind într-un vas cu apă, ținute până la Anul Nou, considerate aducătoare de noroc. Interesantă este și poezia lui Vasile Alecsandri “ Noaptea Sfântului Andrei”, fiind inspirată din povestirile ce îl recunosc pe Andrei ca și protector al oamenilor împotriva lupilor și duhurilor rele: “Zgomot trist în câmp răsună/Vin strigoii, se adună/Părăsind a lor sicrii/Voi, creștinelor popoare/Noaptea Sfântului Andrei...”[10]

Iubiţi fraţi,
Fie ca această zi a întâlnirii noastre cu Domnul și Mântuitorul Nostru Iisus Hristos, aici în Biserica Sa cea Sfântă să ne lumineze sufletele și împreună, să aducem cântări de laudă și rugăciuni de mulțumire Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul nostru, deoarece prin el, am invățat și noi dreapta credință pe care a cules-o de la Iisus Hristos, zicând din adâncul sufletului : Părinte Andree, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii. Amin. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântul Duh Amin.


Bibliografie:

1.   Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2008;
2.   Daniel Preafericitul,  Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Arhiepiscop al Munteniei șl Dobrogei, locțiitor al tronului Cezareei Capadociei,  Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, Începătorul Botezului în popor; Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București 2011;
3.   Cârciuleanu, Ion,  Predici, predici la duminicile de peste an, la praznicile împărătești și la sărbătorile sfinților mari, Editura BIT, Iași 2000;
4.   Manolache, Dumitru,  Andrei, Apostolul lupilor, Editura Dacica, București;
5.   Gordon, Vasile,  Mergând, Învățați..., Predici pentu toate duminicile și sărbătorile de peste an, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006;


[1] Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Arhiepiscop al Munteniei șl Dobrogei, locțiitor al tronului Cezareei Capadociei,  Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, Începătorul Botezului în popor; Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București 2011, p. 5;

[2] Ibidem, pp. 6-7;

[3] Ibidem, p. 7

[4] Pr. Ion Cârciuleanu, Predici, predici la duminicile de peste an, la praznicile împărătești și la sărbătorile sfinților mari, Editura BIT, Iași 2000, pp. 503-504;

[5] Ibidem, p. 505;

[6] Dumitru Manolache, Andrei, Apostolul lupilor, Editura Dacica, București, p. 271.

[7] Ibidem, pp 271-272;

[8] Ibidem, pp. 290-295;

[9] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Mergând, Învățați..., Predici pentu toate duminicile și sărbătorile de peste an, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, pp. 400-402;


[10] Ibidem, p. 403
 

joi, 13 martie 2014

Mihaela Rotaru - recenzie "Titina Nica Ţene - DRUMUL SPRE SUFLET, MEMORII"



CONSACRARE ȘI DIALOGUL CU SINE
DRUMUL SPRE SUFLET, MEMORII
TITINA NICA ȚENE

Titina Nica Ţene
Cu mare satisfacție am savurat, în accepția plenară a cuvântului, cartea Titinei Nica Țene, Drumul spre suflet sau... fetița care și-a sărit umbra, apărută la Editura Nico, Târgu-Mureș, 2014. Dintru început atrage atenția faptul că apariția ei este legată strâns de împlinirea a 50 de ani de căsnicie, la 1 Mai 2014, impresionant și cuceritor totodată. Poeta și prozatoarea Titina Nica Țene încununează magistral o viață de jertfă, pentru familie și pentru semeni, în slujba cărora s-a pus neobosit. Acest volum autobiografic aduce, cu sinceritatea cu care deja ne-am obișnuit, din celelalte scrieri apărute, frânturi de viață, din fragedă copilărie și până azi. Larga deschidere cu care autoarea abordează viața, sinceritatea, umorul care o caracterizează, inteligența sclipitoare, delicatețea unui suflet de aur - îi marchează inconfundabil stilul.
Directețea și claritate expunerii faptelor, așa cum s-au petrecut, fără nicun fel de cosmetizare sau idilizare a tabloului, îl captivează din primele pagini pe cititor, invitându-l să participe la retrăirea unor clipe care au fost. Amintirea recuperează un timp apus; dragostea și căldura celor dragi ne ajută, după ani și ani, să îndulcim cât de cât, durerea pricinuită de ireversibilitatea trecerii timpului. Acele ceasornicului ne măsoară inexorabil pașii înspre un nou început, dar, pare a transmite cartea, contează felul cum trăim, relațiile interumane, în fond, cum ne raportăm noi la noi înșine, la ceilalți, la Dumnezeu. Faptele mărunte, aparent insignifiante, fac viața frumoasă, deoarece, dacă stăm mereu în așteptarea marilor fericiri, uităm să ne bucurăm de cele mici, risipindu-ne energia.
Cartea face apologia simplității, a modestiei, a discreției. Prezențe pitorești populează acest univers ingenuu, traversat adesea de umbre și răni ce dor. Evocarea prinde viață, sub ochii noștri, secvențele se succed uneori cu rapiditate, alteori trenează, acumulând tensiune si menținând trează atenția cititorilor. Imaginile caleidoscopice emană o forță de pătrundre extraordinară, se animă, înfățișând procesul de formare a personalității morale și intelectuale a eroinei centrale (viața însăși, cu toate solicitările și cu tot angrenajul ei, devine front,mucenicie, eroism pentru cei care știu lupta demn).
Întâmplările își urmează cursul lor firesc, fără sincope sau salturi disconfortante, de asemenea, concizia exprimării, fără pretenții de împletiri savante și prețioase, doar sincere și pornite dintr-o sete (mărturisită, de altfel) de autenticitate camilpetresciană. Atenția autoarei se împarte în mod egal între victorii și nereușite, cu bucuria ce le însoțește pe primele și cu luciditatea și responsabilitatea care învăluie ratările. Viața devine ironică, uneori, punând la încercare toate resorturile ființei noastre. Titina Nica Țene este un model de izbândă, de luptă neostoită, de zbatere continuă. Răsplata și satisfacțiile nu au încetat să apară. În primul rând, familia, model demn de urmat din toate punctele de vedere, profesia, chiar și aceea de scriitor  - vocație, în fond, apostolat, de care scriitoarea este pe deplin conștientă.
O sete de viață transpare din paginile cărții, la o primă lectură, candidă participare la sublimul acestui univers, într-o deplină concordanță cu acesta. Însă, la o a doua lectură, mai de adâncime, vom sesiza rosturi nebănuite, semnificații profunde care secer decriptate. Lipsa de podoabe, de rafinament artificial, nu presupune neapărat lectură facilă, ci, din contră, atenție sporită, aplecare îndeaproape, matură, lucidă, întocmai ca asupra apelor limpezi, care întotdeauna ascund ceva. Epica ideilor, sentimentelor, faptelor, trăirilor, se desfășoară amplu, cinematografic. Impactul este unul neașteptat, fapt ce atrage după sine satisfacția edificării lăuntrice, bucuria urcușului spiritual. Cartea îmbogățește, o carte-treaptă spre desăvârșire.
În paginile cărții găsim strecurate, cu grija celui preocupat de cele mai fine nuanțe, câteva poezii, a căror încărcătură ideatică depășește spațiul rezervat expunerii noastre. Cert este, însă, că gingășia, suavitatea și franchețea constituie amprenta acestor versuri de o fumusețe simplă, autentică, neîmpovărată cu farduri și spoială, ci păstrând naturalețea și prospețimea candorii sufletului din care au izvorât. Un aer rustic, de anotimpuri succedate în curtea casei de la țară, în spațiul atât de larg... al întregii ființe, strămutate pe unde nici nu ar fi gândit în anii copilăriei. Destinul ne duce pașii spre locuri de care nici nu știm poate, ne este rânduit să fimundeva, să fim nu pentru noi, egoiști, ci pentru alții, altruiști, jertfelnici.
Nicio urmă de echivoc nu impietează receptarea plenară a acestui volum, închis cu câteva fotografii, surprinse de Memoria clipei. Emoționantă galerie de imagini, vii, cu ecouri puternice în sufletul celor care le contemplă (se cer astfel privite, ca într-un... templu maiestuos, de secvențe mărețe care au constituit, atunci, momente decisive, dar care, au fost lăsate în urmă de un timp nemilos, pentru a lăsa loc altor secvențe)
În câteva linii, decența, buna-cuviința, politețea, modestia ca apanaj al sufletelor mărețe, lasă o marcă de neșters asupra imagini generice pe care și-o face cititorul, la final de lectură. Disponibilitatea largă, multiplele perspective din care se poate privi universul conturat, și care, se pretează la plurivalente interpretări, fac din acest volum un dar de suflet, pentru cei ce știu savura în taină, profunzimi de gând și miezuri de cuvinte.
Memorialistică acum, după poezie, proză, primim cu bucurie, într-o complicitate fecundă (cartea poate fi o sursă de inspirație, un imbold la scris, o chemare la a crea, a plăsmui). Chipurile care se perindă prin fața ochilor noștri, familia, rude, prieteni, colegi, cunoscuți, pot deveni oricând sursă pentru alte chipuri calde, de protagoniști ai unui roman. De ce nu, dat fiind faptul că talentul, cartea, este ca o lumină, de Înviere, nu trebuie ținută egoist în sân, ascunsă (oricum, lumina nu poate fi pusă sub obroc), ci trebuie răspândită cu dragoste. Izbânda este sigură, dincolo de vicisitudini, de stihiile pe care le poate impune destinul fiecăruia dintre noi, dacă pășim frumos, dârz și tenace, fără ezitări. Vântul este prielnic numai corăbierilor care știu încotro s-o apuce, nu celor indeciși, desigur, dar aportul familiei, și acelor din preajmă este definitoriu. De una singură, ființa este slabă, poate să cadă oricând, fără putința de a se mai ridica. Scrierea de față este un apel subtil la cele mai intime fibre ale inimii noastră, la iubire, la dăruire, la dăruire de sine pe altarul iubirii de semeni, de Dumnezeu, de creație, la urma urmei, întrucât, știm prea bine, scrisul este altar, și munca trudnică devine sacrificiu. Nu oricine este dispusă facă acest gest măreț. Titina Nica Țene a avut curajul de a răzbi, de a arăta sieși și lumii că, prin încordare permanentă, prin jertfă neobosită, piedicile și obstacolele pot fi surmontate. O carte vie, pulsândă, din care se pot trage multe învățături, fapt ce o recomandă deopotrivă celor mari și celor mici. O carte la ceas aniversar, scrisă într-un limbaj liturgic, dar tuturor celor care cred în valorile familiei.

Prof. dr. Mihaela Rotaru
  

miercuri, 12 martie 2014

George Anca - EXERCIŢII DE RELIGIOLOGIE cu cinci scrisori de la Mircea Eliade




Mircea Eliade - George Anca
George Anca - EXERCIŢII DE RELIGIOLOGIE
Cu cinci scrisori de la Mircea Eliade
2009
Prolog
            Prezentele “exerciţii de religiologie”, stimulate şi de scrisori primite, în Bucureşti, Roma, Delhi, de la Mircea Eliade, se plasează, in spe, între autosocilogia gustiană şi dorinţa mimetică a lui Rene Girard, precum şi, la faţa locului, în continuitate cu publicaţiile şi cursurile profesorului Constantin Cuciuc. Dincolo de  oralitatea lor bibliografică, notele de curs şi programele analitice pentru masterat presupun parteneriatul studenţilor şi masteranzilor – sanscritul sahridaya, cititorul/audientul cunoscător - în predarea şi evaluarea temelor religiologice.
            “Aplicaţiile” şi “implicaţiile”, incluzând  contribuţii de religiologie eminescologică, orfică, nonviolentă etc., exemplifică, prin rostirea  multilogică, de la clasă, şi “pastişa în grup”, până la eventuale socio-dodii (dodism). Astfel, exerciţiile se vor reprocesa/rezolva cu fiecare sensibilitate receptoare.
           
SCRISORI DE LA MIRCEA ELIADE


26 Aprilie 1970
Domnule Gheorghe Anca,

            Mulţumiri pentru scrisoarea din 4 Aprilie. Am scris chiar acum editorului Payot să vă trimită un exemplar din De Zalmoxis à Gengis-Khan. Nu ştiu în ce măsură v-aş putea fi de ajutor. Numai Dstră puteţi judeca dacă “Zalmoxis” merită să inspire o tragedie. Cunoaşteţi studiul lui Eugen Todoran “Mitul lui Zalmoxis în teatrul lui Lucian Blaga” (Folclor Literar, Timişoara, 1969, pp. 25-38)?
            Cu cele mai bune urări de bine,
al Dstră





15 Aprilie 1973
Stimate Domnule Anca,

Îmi cer iertare că răspund cu întârziere la scrisoarea Dtale din 28 Martie, dar am avut mai multe „dead-lines” care mi-au blocat corespondenţa cam două săptămâni. Îmi pare rău că tocmai anul acesta nu ne vom opri la Roma – în orice caz nu înainte de Septembrie (când s-ar putea, dar încă nu sunt sigur). După întoarcerea din Finlanda, vom fi la Paris toată luna Septembrie. Poate te repezi Dta. Dacă reuşeşti să-ţi prelungeşti şederea...
Din păcate, n-am primit cele două cărţi. (Uneori, pachetele întârzie 2-3 luni, alteori se rătăcesc. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu multe din cărţile pe care le trimit personal, de aici. Foarte puţine ajung în ţară. M-am resemnat să le repatriez anonim, prin edituri sau librării. Dar câtă bătaie de cap. Inutilă şi umilitoare!...).
De la C.(onstantin) Noica n-am mai avut veşti din Ianuarie. În direct, am aflat că astă iarnă ar fi suferit- dar nu ştiu de ce. Sper că e, acum, restabilit. I-am scris din nou.
În speranţa că ne-am putea totuşi întâlni la Paris, şi cu urări de bine (şi noroc!)
Al Dtale







12 Jan. 1978
Stimate Dle Anca,

            Răspund cu întârziere la cele trei scrisori ale Dtale, şi te rog să mă ierţi că răspund în grabă. Am avut un an greu: sora soţiei mele s-a stins, de cancer, la Paris, după multe luni de inutile chinuri. Am venit târziu, şi obosiţi, la Chicago – unde mă aşteptau cursuri, seminarii, etc.
            Îţi voi trimite mai multe cărţi de-ale mele, în …. …… pentru biblioteca Universităţii. Dar nu dispun de o bibliografie completă a scrierilor mele indianistice. Se găseşte la Biblioteca Myts & Symbols. Studies in Honor of Mircea Eliade (Chicago, University Presse 1969): conţine o bibliografie sumară, dar totuşi utilă.
            Îţi urez succes în proiectele Dtale. Nu conta, totuşi, pe numele meu. Sunt din nou persona non grata în România – şi nu vreau să încurajez confuziile.
  
Îţi voi trimite, îndată ce vor apare (în Martie): 1) Cahier: …..: Mircea Eliade (aproape 400 de pagini, cu bibliografía tuturor traducerilor din cărţile mele; 2) L’epreuve de labirinthe: Entretiens avec Mircea Eliade. S-au publicat încă două cărţi despre Mircea Eliade în toamna aceasta şi altele (trei) sunt sub tipar. Dar nu toate sunt interesante!...
Îţi urez, Dale şi familiei, un An Nou fericit şi spornic.
                        Al Dtale


 

11 Jan. 1979
Dragă Domnule Anca,

Mulţumiri pentru scrisoare şi pentru 10 Indian Poems. Mă bucur că ţi-a ajuns cu bine Le Cahier Mircea Eliade. Înţeleg, însă, că n-ai primit celelalte cărţi, trimise de aici, cu multe luni în urmă (cred, în Mai-Iunie 1978!). mai fac o încercare: expediex mîine prin poşta aeriană Myths, Rites, Symbol: a Mircea Eliade Reader (2 vol.).
            Privitor la proiectul Dtale – un număr “indian” al revistei Zamolxis – ai uitat că Zamolxis şi-a încetat apariţia în… 1943!
            Ar fi minunat dacă ai ……….. versiunile sanscrită şi vernacular ale Scrisorii I. Poate găseşti vreo subvenţie, în India sau… România.
          
  Din păcate, criza Universităţilor americane a redus considerabil posibilităţile de o “teaching position in Humanities”.
            Urez, soţiei şi Dtale, mult noroc şi sănătate – şi succes!
            Cu cele mai bune sentimente
al Dtale





Paris, 19 Sept. ’980


Stimată Doamnă,
Stimate Dle Anca,

Din scrisoarea către Becescu veţi afla de ce nu pot scrie decât câteva rânduri. Sper că biletul de avion va uşura obţinerea titlului de voing dela Ambasada Franţei.
            Vom fi la Chicago la 5 Oct. Nu vă supăraţi dacă voi răspunde ........ la eventuala scrisoare pe care o voi primi. Sper că într-o zi voi putea scrie cu mai puţine eforturi.
          
  Cu cele mai bune sentimente, al Dtale sincer

P.S. Mulţumesc fetiţei pentru scrisoare şi pentru desen!

  















RELIGIOLOGIE
            Reliogiologiadenumită  în cultura anglosaxonă “Religious studies”, în franceză "Sciences de la réligion" , în germană "Religionwissenschaft", în spaniolă  "Ciencia de la Religión" etc. -  se referă la studiul ştiinţific, neutru şi pluridisciplinar al religiilor. Înglobează şi sistematizează concluziile diferitelor ştiinţe precum antroplogia, sociologia, psihologia, neurobiologia. Germanul Friedrich Max  Müller şi olandezul Cornelius P. Tiele se numără printre primii reprezentanţi ai mişcării începute în secolul al XIX-lea, odată cu înflorirea studiilor biblice şi traducerea în limbi europene a unor texte hinduse şi budhiste. Studiile de religie comparată şi tradiţiile metodologice trasate de Universitatea din Chicago, în general, şi în particular de Mircea Eliade au fixat domeniul. 
            Spre deosebire de teologie, religiologia studiază fenomenul religios “din afară”, investighează şi sistematizează aspectele observabile la toate religiile, în context istoric. Teologul este un credincios, nu (neapărat) şi religiologul.
            Antici de referinţă în studiul religiilor: Hecateus din Milet, Herodot, Cicero (De natura deorum). Prima istorie a religiilor: Tratatul asupra religiilor şi sectelor filosofice (1127) de Muhammad al-Shahrastani. Prima catedră (religie comparată): Oxford.
            Ştiinţe ale religiologiei: istoria religiilor (istoricitatea personajelor, evenimentelor, şi doctrinelor religioase), sociologia religiei (aspectele sociale ale fenomenului religios), antropologia religiei (rituri, credinţe, arte religioase), studiul scripturilor (inclusiv ca obiect literar), psihologia religiei (principiile interacţiunilor dintre comunităţi şi practicanţi), neurobiologia etc. Metodologic (fenomenologic), Gerardus van der Leew propune în Religion in Essence and Manifestation, 1933, şase etape de analiză: 1) scindarea fenomenului în categorii distincte, de exemplu, sacrificiu, spaţiu sacru, timp sacru, cuvinte sacre, festivităţi şi mituri; 2) interpretarea fenomenului pornind de la propria experienţă; 3) aplicarea principiului reducţiei fenomenologice - “epoche” -, suspendarea judecăţii de valoare şi adoptarea unei poziţii neutre; 4) clarificarea relaţiilor structurale şi înţelegerea holistică a fenomenului religios; 5) “înţelegerea genuină” (Verstehen), transformarea realităţii haotice în “revelaţie” (viziune eidetică); 6) verificarea concluziilor prin rezultatele altor discipline, precum arheologia, istoria, filologia. (cf. De Wikipedia, la enciclopedia libre).
                Surse:
·       Karl Marx, Theses on Feuerbach (1845), and Das Kapital (1867)
·       James Frazer, The Golden Bough (1890)
·       William James, The Varieties of Religious Experience (1902)
·       Max Weber, The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism (1905)
·       Émile Durkheim, The Elementary Forms of the Religious Life (1912)
·       Sigmund Freud, Totem and Taboo (1913), The Future of an Illusion (1927)
·       Rudolf Otto, The Idea of the Holy (1917)
·       Carl Jung, Psychology and Religion: West and East (1938)
·       Joseph Campbell, The Hero With a Thousand Faces (1949), The Power of Myth (1988)
·       Alan Watts, Myth and Ritual in Christianity (1953)
·       Mircea Eliade, The Sacred and the Profane (1957)
·       Huston Smith, The Religions of Man (1958) (retitled The World's Religions in 1991 edition)
·       Clifford Geertz, The Religion of Java (1960)
·       Wilfred Cantwell Smith, The Meaning and End of Religion (1962)
·       E.E. Evans-Pritchard, Theories of Primitive Religion (1965)
·       Peter L. Berger, The Sacred Canopy (1967)
·       Ninian Smart, The Religious Experience of Mankind (1969) (retitled The Religious Experience in 1991 edition)
·       Victor Turner, The Ritual Process (1969)
·       J.Z. Smith, Map is not Territory: Studies in the History of Religions (1978)
·       Talal Asad, Genealogies of Religion: Discipline and Reasons of Power in Christianity and Islam (1993)  

A crede în ştiinţă este o formă de religie?
            1) Ce deosebeşte ştiinţa de religie: ştiinţa relevă raţiunea teoretică (efortul de cunoaştere) ,      religia ţine de raţiunea practică; postulatul obiectivităţii ştiinţei raportat la credinţa religiei         (v. Jacques Monod, Le hasard et la nécessité, Seuil, pp. 184 – 195).
            2) Ce apropie ştiinţa de religie: raportarea la credinţă; legătura lor cu metafizica; relaţia cu iluzia.
Ştiinţa şi religia se deosebesc prin scop şi mijloace: sunt două orientări pe două planuri diferite: pentru religiile revelate, adevărul este într-un discurs fondator; pentru ştiinţă adevărul este la infinit (Husserl); pentru religie, adevărul este dat, pentru ştiinţă, adevărul trebuie permanent cucerit; este obiectul discursului lor acelaşi?

Religiologia cotidianului
            Ritualitatea religioasă în contextul postmodernităţii face obiectul lucrărilor religiologice bazate pe teza deplasării sacrului, pe conţinutul religios al conduitelor vieţii cotidiene, individuale şi colective. Religiologia se defineşte ca o privire hermeneutică asupra experienţei şi expresiei sacrului care se inspiră din teza deplasărilor sacrului. Religiologia ar ţine mai degrabă de ordinul unei arte a privirii asupra religiosului, ar fi un mod de a vedea. Pentru pertinenţa sesizării dimensiunii religioase în producţii umane aparent non religioase, Denis Jeffrey (în “Prolegomenes a une religiologie du cotidien”, 1996/1999, on line) se referă la lucrări ale lui Mircea Eliade, Roger Bastide şi, de la Quebec, Yvone Desrosiers). Religiologul studiază religiosul pornind de la ştiinţe umane (sociologie, psihologie, antropologie etc.) Activităţile umane pot fi traduse, hermeneutic, în termeni religioşi.
            Religiozitatea vizează: 1) prevenirea evenimentelor-factori de risc, tulburare, angoasă, frică, insecuritate (sacrul de respect); 2) tranzitarea, pontificarea discontinuităţilor vieţii (sacrul tranziţiei); 3) provocarea unei discontinuităţi pentru a introduce în viaţă schimbarea, încântarea, creaţia (sacrul transgresiunii).
            Imaginarul prometeian refulează religiozitatea umană şi totuşi comportamentele prometeiene nu se opun conduitelor religioase. Sacrul nu dispare, ci ia forme noi şi inedite. Momentul demitificării este momentul trecerii de la modernitate la postmodernitate. Omul secularizat poate fi mai religios ca niciodată, practicând un “nomadism al credinţei” sau un turism al sentimentului religios. Grădinăritul, de exemplu, denotă un respect religios faţă de pământ, o eternitate regăsită.
            Dialectica dintre ritualul instituit şi ritualul instituant. Ritualul instituit se referă la un sistem codificat de credinţe, mai degrabă rigide, care condiţionează practicile de manipulare a inerdicţiilor sacre. Funcţii: protecţie, încântare, actualizare a mitului, perpetuarea unor structuri pietrificate. Ritualul instituant, care stă la originea reorganizării unui mit sau crearea unui mit nou, dă acces la “jouissance de l'interdit”, generează dezordine, dezechilibru, discontinuitate şi forţează un sistem mitic să se înnoiască, să se complexifice sau să se metamorfozeze. În timpul unui ritual instituit, ca euharistia or Halloween, posibilul morţii este eufamizat la maximum; în timpul unui ritual instituant – paraşutism, rafting, ruletă rusească, psihoterapie etc. - se actualizează forţele de viaţă excesive vizând stăpânirea limitei excesive a morţii.
            Şcoala candiană de religiologie se exprimat şi prin revista Religiologiques lansând teme precum: religia invizibilă, misticismul ateu, postmodernul ca estetică a negaţiei (Frances Fostier), postmodernul, alt nume alt profanului (Pierre Hebert), de la religia noastră la religiologia noastră (Michel Despland), religia noastră este o ficţiune. În eseul “The Trojan horse of philosophia perennis : Mircea Eliade's quest of spiritual transformation”, Michel Gardaz, de la Universitatea din Ottawa,  referindu-se la aspectele celei mai importante ale moşteniri eliadene la studiile religioase conchide că “The Romanian scholar never reduced the spiritual history of humankind to a mere socio-cultural construction”, adăugând: “I hope that this essay will contribute to a better understanding of Eliade's philosophical presuppositions”.
            Trimiteri:
Denis Jeffrey,  Ritualité et postmodernité. Pour une éthique de la différence, thèse de doctorat en sciences des religions, UQAM, 1993.
Mircea Eliade, La nostalgie des origines. Méthodologie et histoire des religions, Paris, Gallimard, (coll. «Folio-Essais»), 1971.
Marc Auger, Non-Lieux. Introduction à une anthropologie de la surmodernité, Paris, Seuil, 1992.
Michel Maffesoli, La conquête du présent , Paris, PUF, 1979; L'ombre de Dionysos. Contribution à une sociologie de l'orgie, Paris, Librairie des Méridiens, 1985; La connaissance ordinaire. Précis de sociologie compréhensive , Paris, Librairie des Méridiens, 1985; Le temps des tribus. Le déclin de l'individualisme dans les sociétés de masse , Paris, Méridiens-Klincksieck, 1988.
Roger Caillois, L'homme et le sacré , Paris, Gallimard, 1950, p. 32.
David Le Breton, Passions du risque, Paris, Métailié, 1991.
G. Van der Leeuw,  Mythe et métaphysique, Paris, Flammarion, 1953
Denis Jeffrey, “Prolegomenes a une religiologie du cotidien”, 1996/1999, on line.
Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, New York 1996.
 Karen Isaksen Leonard, Muslims in the United States. The State of Research, New York 2003

            Surse bibliografice:

 BAILEY, Edward, 1997, Implicit Religion in Contemporary Society, Kampen (NL), Kok Pharos.
BASTIDE, Roger, art. " Anthropologie religieuse ", Encyclopédie Universalis.
BAUBÉROT, Jean, 1983, " Religion diffuse et sécularisation ", Archives de sciences sociales des religions, 56, 2, 195-198.
BELL, Daniel, 1977, " The Return of the Sacred : The Argument on the Future of Religion ", British Journal of Sociology, 28, 4, 421-449.
BELLAH, Robert N., 1970, Beyond Belief : Essays on Religion in a Post-Traditional World, New York et Londres, Harper and Row.
BERGERON, Richard, 1982, Le cortège des fous de Dieu, Montréal, Éd. Paulines.
BOISVERT, Yves (dir.), 1998, Postmodernité et sciences humaines, Montréal, Liber.
BOURGAULT, Raymond, 1980, " Théisme et religion ", dans Stryckman et Rouleau (dir.), 1980.
BOURGAULT, Raymond et Louis ROUSSEAU (dir.), 1970, Religiologiques, Montréal, P.U.Q.
CHAGNON, Roland, 1986, " Religion, sécularisation et déplacements du sacré ", dans Desrosiers (dir.), 1986.
DESROSIERS, Yvon, 1977, " La dimension religieuse dans l'œuvre d'Émile Nelligan ", dans Peter Slater (dir.), Religion et culture au Canada, Ottawa, S.C.É.R.
-----, 1980, " Notes épistémologiques sur la religiologie ", dans Stryckman et Rouleau (dir.), 1980.
-----, 1981, " Structures du sacré dans le théâtre de Michel Tremblay ", Sciences religieuses, 10/3.
-----, 1982, " Les thèmes religieux dans la peinture de Jean-Paul Lemieux ", Sciences religieuses, 11/3.
----- (dir.), 1986a, Figures contemporaines du sacré &emdash; Religion et culture au Québec, Montréal, Fides.
-----, 1986b, " Le sacré dans la littérature. Lecture du Matou et de Maryse ", dans Desrosiers (dir.), 1986.
-----, 1989, " Mythécologie : pour une écologie de l'imaginaire ", dans R. Tessier (dir.), Un paradigme écologique, Montréal, Hurtubise HMH.
DESROSIERS, Yvon et R. DUCHARME, 1970, " Une religion à double visage ", dans Bourgault et Rousseau (dir.), 1970.
FERRAROTTI, Franco, 1984, Une théologie pour athées, Paris, Méridiens-Klincksieck.
GHIGLIONE, Rodolphe et al., 1980, Manuel d'analyse de contenu, Paris, Armand Colin.
HERVIEU, Danièle et Bertrand LÉGER, 1979, Le retour à la nature, Paris, Seuil.
JEFFREY, Denis, 1988, Jouissance du sacré. Religion et postmodernité, Paris, A. Colin.
LAROUCHE, Jean-Marc et Guy MÉNARD (dir.), 1991, Le sacré au cœur du social &emdash; l'incontournable facteur religieux, Revue internationale d'action communautaire, 26/66.
LEMIEUX, Raymond et Micheline MILOT, 1992, Les croyances des Québécois. Esquisses pour une approche empirique, Cahiers de recherche en sciences de la religion, 11, Québec, P.U.L.
LUCKMANN, Thomas, 1967, The Invisible Religion. The Problem of Religion in Modern Society, New York, MacMillan.
MÉNARD, Guy, 1986, " Le sacré et le profane, d'hier à demain ", dans Desrosiers (dir.), 1986.
-----, 1990, " La sexualité comme lieu de l'expérience contemporaine du sacré ", dans C. Rivière et A. Piette (dir.), Nouvelles idoles, nouveaux cultes. Dérives de la sacralité, Paris, L'Harmattan.
-----, 1998, " Le bricolage des dieux. Pour une lecture postmoderniste du phénomène religieux ", dans Boisvert (dir.), 1998.
-----, 1999a, " S'envoyer en l'air. Quête des sens, quête de sens ? ", dans Y. Boisvert et L. Olivier (dir.), À chacun sa quête. Essais sur les nouveaux visages de la transcendance, Québec, P.U.Q.
-----, 1999b, Petit traité de la vraie religion, Montréal, Liber.
-----, 1999c, " Implicit Religion and Religiology ", communication présentée au colloque annuel du Centre for the Study of Implicit Religion, XXIInd Denton Conference, Ilkley, Rme-U., mai 1999.
-----, 2000a, " Religion, Implicit or Postmodern ? ", communication présentée au colloque annuel du Centre for the Study of Implicit Religion, XXIIIrd Denton Conference, Ilkley, Rme-U., mai 2000 (à paraître en 2001 dans la revue Implicit Religion).
-----, 2000b, " L'ambivalence du silex. Réflexions sur la technique et son autre ", dans R. Mager (dir.), L'autre de la technique (à paraître à l'automne 2000 aux P.U.L.).
MÉNARD, Guy et Christian MIQUEL, 1988, Les ruses de la technique, Montréal et Paris, Boréal et Méridiens-Klincksieck.
MÉNARD, Guy et Eve PAQUETTE (dir.), 1999, Postmodernité et religion, Religiologiques, 19.
PIETTE, Albert, 1993, Les religiosités séculières, Paris, P.U.F. (Que sais-je ? no 2764).
RIVIÈRE, Claude, 1995, Les rites profanes, Paris, P.U.F.
ROUSSEAU, Louis, " La religiologie à l'UQAM : genèse sociale et direction épistémologique ", dans Stryckman et Rouleau (dir.), 1980.
SIRONNEAU, Jean-Pierre, 1982, Sécularisation et religions séculières, La Haye, Mouton.

 Citiţi întregul volum aici: