Faceți căutări pe acest blog

marți, 29 septembrie 2015

Cezarina Adamescu - O sumă de poveşti de pe Valea Tismenii

DREPTUL LA MĂRTURISIRE.
O SUMĂ DE POVEŞTI DE PE VALEA TISMENII

Florian Văideianu, Durerea aurului, Editura Semănătorul, Tismana, 2015

       Noua carte a lui Florian Văideianu, intitulată „Durerea aurului”, publicată recent la Editura Semănătorul, Tismana, sub îngrijirea cărturarului Nicolae N. Tomoniu, este o ediţie aniversară şi cuprinde o sumă de istorii de prin partea locului, câteva poezii şi mărturii ale contemporanilor, un fel de Laudatio, despre personalitatea autorului, ca la orice zi aniversară.
            Scriitorul, descoperit nu în urmă cu mulți ani, este un biograf fidel al locurilor natale şi miresmele amintirilor şi evocărilor sale, se simt până aici, la Dunăre, la Mila 80.
            Prima parte cuprinde proze scurte şi foarte scurte, auzite şi trăite, dar şi inventate de imaginaţia bogată a autorului, la care se adaugă câteva poezii ocazionale. Partea a doua e dedicată recenziilor, cronicilor şi notelor de lectură pentru cele trei cărţi apărute anterior, semnate Florian Văideianu şi e un capitol destul de consistent.
            Un al treilea capitol intitulat „Rezonanţe”, are în componenţă dedicaţii şi aprecieri semnate de personalităţi ale Gorjului şi ale altor colţuri de ţară şi de lume, cu privire la omul Florian Văideianu şi la opera sa de până acum: „Din cenuşa vremii”, Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2010, „A doua carte”, Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2011 şi „Boier printre tovarăşi”, Editura Semănătorul Tismana, 2014.
            Cu un umor nativ şi un har de povestitor de care doar Dumnezeu este responsabil – cu asupră de măsură – la pragul celor 65 de ani de viaţă, scriitorul Florian Văideianu a dorit să marcheze acest fericit eveniment cu o nouă carte, un corolar al întregii trude scriitoriceşti, profesionale şi umane. Şi nu cred că a silit pe cineva să scrie despre cărţile lui, ci, mai curând, a adunat în timp, mărturiile celor apropiaţi, între coperţi de carte.
            În stilul cu care deja ne-a obişnuit, al unui om de spirit rafinat şi atent la şoaptele Duhului, Florian Văideianu a lăsat imaginaţia să-l conducă „pe firul de păianjen al memoriei”, cum frumos a spus Cella Serghi evidenţiind scânteia, miezul unor întâmplări cărora le-a descifrat înţelesul în felul lui hâtru.
            Petrilică,haiducul de la Tismana”, prima povestire – ne introduce în cadru, cârciuma „la Rozica”, de pe Valea Tismanei, unde, în duminica a şaptea după Rusalii se strânsese neamul oltenesc: flăcăi, fete, gură-cască şi toţi lăutarii din mahala” – se adunaseră să-l întâmpine fiecare pe vestitul cioban-haiduc Petrilică al lu’ Tabără, coborându-şi oile pe drumul Schitului, în sat.
            Petrilică, „un munte de om”, călare pe un cal sur, cu două pistoale în cruce, la chimiru-i lat. O sărbătoare de om! primit de lăutarii satului.
            Vestit prin părţile locului, e întâmpinat cu entuziasm, fiindcă, se ştie, el vine cu brânză şi cu berbeci graşi pe care-i sacrifică slugile la cârciumă, de mănâncă tot natul. Întâmplări de pomină, cum e cea cu putina cu brânză la care se reped lăutarii, la un semnal şi se calcă în picioare de nu mai rămâne nici o urmă, decât pe hainele şi pe feţele lor. Ba mai pierduseră şi viorile.

            Alte şi alte isprăvi ale haiducului cioban Petrilică, sunt culese din popor şi istorisite cu haz şi talent de povestitor. Petrilică – haiducul de la Tismana un personaj de legendă, reînviat în filele scriitorului-memorialist Florian Văideianu.
            Ajuns la o vârstă venerabilă, pe haiducul Petrilică al lu’ Tabără, cioban din Ungureni, îl părăsesc puterile şi este bătut de alţii mai tineri, prilej de reflecţie amară: „Nu mă doare, mă doare sufletul. Cine am fost şi ce-am ajuns.”
            Aflăm cu acest prilej şi obiceiurile păstoritului din părţile Tismanei. Autorul păstrează şi limbajul locului, cu regionalisme şi expresii specifice: „chilimii”, „erugă”, „mezdrea”, „plotog”, „cuţitoaie”, „la scuteală”; „hodăi”, „sămânţâiuri”; „alimănit”; „costum de cangăr”, gaiţă, cuvinte legate de meşteşugul olăritului ş.a.
            Atmosfera stânii şi a saivanului unde se adunau ciobanii la foc şi la cină, loc magic de ţesut şi deşirat poveşti şi mituri străvechi este redată de autor cu multă măiestrie:
            „Seara se adunau la cină. Focul, la care pregăteau mămăliga şi se încălzeau, le lumina şi interiorul saivanului, unde acum se odihneau oile, înghesuite una într-alta. Limbile focului aruncau lumini şi umbre jucăuşe, brăzdând feţele ciobanilor cu mituri venite din timpuri străvechi. Îşi depănau întâmplări, luptele cu jivinele pădurii, care tot le mai luau câte o oaie. Nici trăsnetul, mereu prezent la munte nu îi ierta. Prăpăd lăsa în urma lui.”
            Primii ani de şcoală şi chipul blajin al dăscăliţei care i-a dat să citească o carte, „Omul fără mâini” – sunt amintiri, icoane scumpe şi autorul le evocă plin de emoţie şi de nostalgie.
           
Prima carte adevărată pe care copilul o ţine în mâini, e ceva ce nu se uită niciodată. Tot atunci, copilul descoperă şi tezaurul de cărţi din podul şcolii. Şi nu e de mirare că Ionel va fi numit „bibliotecarul” şcolii.
            În povestirile lui Florian Văideianu nu se întâmplă nimic spectaculos. Dar toate sunt, şi e firesc aşa, învăluite într-o nostalgie aparte. Chiar şi întâmplările mai triste au dulceaţa lor amăruie, precum cea cu ruperea piciorului, când Ionel, drept recompensă şi ca să nu uite de durere, a primit de la doctor, o cărticică frumoasă.
            Şi ca odinioară Niculae Moromete, Ionel a primit premiul întâi cu coroniţă.
            Ocupaţia de olar a tatălui este deprinsă încă din primii ani de viaţă ai copilului, un meşteşug moştenit din străbuni, care necesită multă trudă: „...alegerea pământului din coasta dealului, curăţirea, disporea, frământarea, uscarea, pentru care se foloseau unelte precum: troaca, mezdreaua, cuţitoaia, plotogul, cornul şi gaiţa. Argila se aducea în curte şi se lăsa la „dospit” câteva săptămâni, după care era mărunţită şi udată cu apă. Se tăia în „felii” subţiri cu cuţitoaia, pentru a se purifica şi se bătea cu maiul până se formau „turtele”. Aqcestea erau aduse în atelier, se udau cu apă şi se frământau cu tălpile goale şi cu mâinile. După ce se obţinea o pastă omogenă şi puţin unsuroasă, olarul (bietul om) o porţiona, după capacitatea vasului dorit, într-un „cap” pentru oala mare, „îndoiala”, „întreiala”; „împătreala”, ulcele „de cinci” şi „de şase”. Lucrul viu al mâinilor sale, rostuiau materia, înnobilând-o prin efort şi suferinţă”.
             Toate pregătite pentru târgul olarilor sau bâlciul de primăvară. Şi tot pentru a reedita destinul micului Moromete, tatăl Mitru, refuză să-l dea mai departe la şcoală până nu învaţă meseria lui.
Schimbările care se petrec în sate în anii „luminoşi”, au darul de a-i face pe ţărani să se simtă străini: „Astăzi prof. dr. Ion Mocioi îşi aminteşte cu nostalgie acele timpuri. „Mă simt ca un om fără ţară, satul meu, Găleşoaia, nu mai este, l-a strămutat mina, sunt un desţărat. Numai de cimitir şi biserică nu s-au atins...”
            Scurte, concise, dar cu miez, povestirile şi evocările lui Florian Văideianu te cuceresc imediat. Ele amintesc de atmosfera satului de câmpie Siliştea-Gumeşti – şi de copilăria celui mai mare scriitor român post-belic. Similitudinile sunt evidente.
            „Locurile în care se desfăşura aplicaţia în erau cunoscute, acolo copilărise. Îşi amintea foarte bine când, desculţ, îmbrăcat într-o cămaşă de cânepă, lungă până la pământ, venea cu caprele la păscut şi se juca ghiula cu alţi copii de vârsta lui. Doamne, cum mai trec anii!”
            În carte, aşa cum se constată, sunt amestecate şi amintirile altor gorjeni, mai mult sau mai puţin vestiţi: colonel (r) Ion C. Gociu, Sevastiţa Filip, „femeie săracă, din Câinenii Curtişoarei – sat dispărut, uitat de Dumnezeu la poalele munţilor” – cea care „toată viaţa ei a fost slugă”; Tudoriţa Pânişoară, mamă a şapte copii şi „al optulea – în burtă”, „era analfabetă, dar, fiind înzestrată cu o inteligenţă nativă, mereu era consultată de către săteni, în diferitele aspecte legate de pământ, de animale, de sărbători sau alte sfaturi pe care le dădea cu înţelepciunea omului simplu, care îşi cântăreşte mereu cuvintele.”
            Acest „al optulea” – nenăscut încă, va deveni eroul autorului,
Titu Pânişoară
Titu Pânişoară, inginer, ajuns primar al oraşului Tg. Jiu. Autorul foloseşte uneori şi un limbaj preţios pentru mediul pe care îl descrie. „mentalul oamenilor înfrăţiţi cu natura”; „diferite aspecte” ş.a.
            Întâmplări omeneşti, nicidecum neobişnuite se perindă în paginile autorului şi cititorii, îndeosebi cei de la ţară, se regăsesc în povestirile lui, scrise într-un stil lapidar, cu o economie a mijloacelor de expresie artistică şi cu ştiinţa de a extrage esenţialul din banal.
            Istorisirile au în ele un parfum patriarhal, o undă de lumină din vremi apuse, ele emoţionează şi uneori, fură câte o lacrimă celor născuţi la sat, dar nu numai lor. Ele desferecă izvoarele dorului de casa părintească şi de icoanele dintâi: mama, bunica, bunicul, tutelaţi de figura legendară a tatălui, societatea rurală fiind una de tip patriarhal. Scriitura lui este ruptă din realitate, e una evocatoare a trăirilor comunităţii atât de bine ştiute în care s-a născut şi a trăit autorul. Nimic n-a fost uitat, deşi el îmbină în chip iscusit realitatea cu imaginaţia, pentru a da mai multă culoare prozelor sale.
            Că o fi fost întocmai, că n-o fi fost, autorul lasă altora, de obicei, a celor vizaţi, care se regăsesc acolo, dretul la mărturisire. Şi se ştie ce scrupuloşi sunt ţăranii în privinţa respectării adevărului lor.
            Şi iarăşi, drumul lui Ion Pânişoară, cu fiul său Titu, la târg, aminteşte de drumurile lungi, la munte ale lui Moromete cu Niculae, fie să facă negustorie cu porumb în satele montane, fie să-l conducă la Şcoala Normală din Abrud, unde avea să înveţe.
            Acelaşi drum de noapte, plin de hârtoape, aceeaşi moţăială pe capra căruţei, acelaşi mers domol al cailor prin întuneric şi negura dimineţii, aceleaşi răscruci unde căruţa se oprea singură şi Ilie Moromete îl întreabă pe fiu, în speranţa că acesta va şti răspunsul:
            „Păi, unde mergem noi acuma, domnule?”
            Dar mai ales, acelaşi umor şi aceeaşi ironie la tatăl, care-i vorbeşte copilului în pilde şi parabole:
            „Mă, dacă te grăbeşti, dă-te jos şi ia-o înainte, că te ajung şi eu din urmă”.
            Umorul nativ, ironia fină, tehnica dialogurilor, calităţi reale ale autorului, fac din aceste mici proze, bijuterii literare, vesele şi atractive dar cu substanţă narativă şi miez pilduitor, conţinând plămada de adevăr pe care Florian Văideianu a dorit s-o sublinieze şi s-o aducă în dar contemporanilor săi. În definitiv, e vorba despre viaţa sătenilor din comunele Gorjului, aşezări care mai există şi astăzi, dacă nu cumva au fost strămutate ori destrămate pentru cariera de extragere a lignitului. De fapt, ceea ce a trăit autorul în acei ani de avânt revoluţionar în agricultură, s-a întâmplat în mediul rural din întreaga ţară.
            Cu multă responsabilitate, Florian Văideianu îşi asumă acele amintiri despre epoca de după schimbarea de regim şi despre acele prefaceri de la oraşe şi sate.
            Momente ale evoluţiei societăţii sunt puse în relaţie cu transformările petrecute în om.
            Plecând de la amintiri şi poveste, autorul în final, desconspiră identitatea eroilor săi, dar şi ceea ce au ajuns în prezent. De altfel, toate numele şi reperele geografice sunt autentice.
           
Florian Văideianu, Ion Gociu, Ion Mocioi
Adevărul e că, autorul a adunat de la personalităţile oraşului amintiri şi isprăvi cu haz din copilăria lor, şi, cu harul scriitoricesc cu care e înzestrat, le-a dat o formă şi o structură narativă. Cartea s-ar putea intitula în acest sens, „Întâmplări din viaţa mea”. Unele au parfumul vetust al jumătăţii de veac XX, cum e „Durerea aurului”.
            Povestirile sunt impregnate de gânduri aforistice, ori încheiate cu o pildă: „Sărăcia îi uneşte pe oameni la nevoie.”
            Totodată subliniază bunătatea şi omenia poporului român care nu-l lasă păe semen la nevoie.
            Secvenţe de istorie, secvenţe de viaţă, transformate în creaţie literară. Autorul foloseşte multe regionalisme: „iminei”; „ştenapul porţii”; „dimieri”, ş.a.
            Ca un veritabil istoriograf Florian Văideianu evocă şi abuzurile săvârşite de regimul trecut, împotriva ţiganilor şi a aurului lor care era confiscat de către stat.
            Unii au făcut şi închisoare din pricina „cocoşeilor”. Oamenii erau siliţi să-i îngroape, iar ei umblau goi, desculţi şi flămânzi, pentru că nu-l puteau folosi.
Autorităţile îi pedepseau cu bestialitate ca să afle de la ei unde ascunseseră aurul. Unii au şi murit ducând cu ei în mormânt taina comorii ascunse.
Din toate aceste povestiri scurte, se desprinde câte o icoană, cea a învăţătorului „om erudit, dascăl cu mult har”, cel care se străduia să formeze personalitatea şi caracterul copiilor.
Dar autorul oferă şi alte lecţii de viaţă: copii săraci, primind în fiecare an, desculţi, premiul întâi, devin oameni eminenţi, mândria locurilor de unde au plecat.
Aşa este Dumitru Tătăroiu, „Poetul Jaleşului” care cu greu termină şcoala normală din Tg. Jiu şi mai târziu, ajuns învăţător, publică volumul de versuri „Cântece pentru dimierii mei”.
Florian Văideianu aduce mărturii scrise în veac despre aceste personalităţi ale Gorjului.
            Nu numai personalităţile ocupă paginile acestei cărţi,, dar sunt inserate şi unele evenimente ale elitei gorjene, aniversări şi comemorări care au avut loc pe aceste locuri, cum ar fi, lansarea unor cărţi ori dedicaţii aniversare.
            Şi alte evenimente culturale, manifestări omagiale, cum a fost omagierea profesorului jurist Alexandru Doru Şerban – au locul lor de cinste în carte.
            Tradiţia locului, spiritul brâncuşian, dragostea de cultură şi artă sunt subliniate de o suită de oameni de seamă ai Gorjului. Autorul se substituie în cronicarul acestor evenimente, introducând cititorul în universul ştiinţific, cultural şi artistic gorjean, prin aceste mărturii.
            El se apleacă şi asupra unor fenomene sociale din epoca noastră, cum e cel al superficialităţii. Privite cu obiectivitate, aspecte cum sunt: mândria, consumismul exagerat, pofta de profit, criza de omenie, sunt plăgi ale societăţii, precum şi alte precepte morale faţă de care trebuie să manifestăm atenţie sporită, ca să nu rezulte efecte negative.
            Un punct luminos din acest volum este dedicat profesorului Nicolae N. Tomoniu, care „face o lucrare de mecenat de peste patru decenii în slujba comunităţii de pe meleagurile încărcate de istorie ale Tismanei şi nu numai”.
           
Revista „Semănătorul” al cărei director este, stă mărturie, ca şi Editura Semănătorul, pe care o păstoreşte. De asemenea este şi preşedinte al Fundaţiei Tismana.
            În calitate de director de editură, a dat posibilitatea unor creatori să se afirme în diferite domenii. Mai mult decât un istoriograf şi un monograf, profesorul Nicolae N. Tomoniu este un cărturar desăvârşit, un brav român, iubitor de meleag, de istorie, de limbă şi de tradiţii.
            Unele microeseuri din această carte sunt adevărate poeme în proză: „Sacrilegiu”; „Al lui Cutare”; „Tomberonul”; „Ultimul zâmbet” ş.a.
            În sfârşit, câteva poezii pline de duh încheie acest capitol. O scurtă şi frumoasă autobiografie romanţată este cuprinsă în scrierea „O viaţă într-o pagină”.
            Capitolul II este destinat recenziilor la cele trei cărţi ale autorului. Printre semnatari: medicul Doru V. Fometescu;  (o postfaţă şi două recenzii); prof. Grigore Haidău (2); Cezarina Adamescu (trei recenzii); Al. Florin Ţene (2 recenzii); Iuliu Marius Morariu, Prof. Dan Pupăză; Nic. N. Tomoniu; dr. Ion Mocioi; Ion C. Gociu (col.rez. scriitor); Dr. Ion Popescu-Brădiceni – mărturii ale aprecierii şi respectului de care se bucură autorul.
            Capitolul III se numeşte „Rezonanţe” şi cuprinde anumite afinităţi elective cu oamenii locului care şi-au exprimat consideraţia faţă de creaţia lui Florian Văideianu.
            Aici semnează: Prof. Grigore Haidău, „Viaţa nefalsificată în proza lui Văideianu); Col. (r) Ion C. Gociu – „Florian Văideianu o surpriză plăcută în tagma celor care s-au dedicat scrisului”; Dr. Ion Mocioi – „Florian Văideianu, omul”; Col.(r) Dumitru Danău – „Cu vârful minţii şi al sufletului”; Titu Pânişoară: „Juristul Văideianu Florian – un om de toată isprava”; Ion Trancău, critic: „UN prozator în devenire”; Idress Ahmed Sheik – „Un gând frumos” al unui student din Kurdistan” (Iraq); Conf. Univ. dr. Emanoil Popescu: „Exegeză în dodii” – un text umoristic, plin de savoare; Col. (r) Grig M. Dobreanu – epigramist: „Florian Văideianu”; Prof. Dan Pupăza: „Rosturi în viaţă”; Prof. Gh. Filiş – poet; Nicolae Bâzu; Dana Abdulmutalib Admed: „Omul care nu se pierde” – tot din Kurdistan.
            Doru V. Fometescu: „Interferenţe cu natura divină a cuvintelor sfinţitoare”, un foarte frumos portret literar; Ec. Lucica Văideianu – soţia scriitorului: „Aprecieri binemeritate”; Tanti Puşa – învăţătoare, textul-evocare: Florian”; Ec. Dr. Victor Troacă: „Florian Văideianu un scriitor tânăr la anii maturităţii” –Un text savuros scris de Nicolae N. Tomoniu „Întâmplări cu Florian Văideianu”; Prof. Ion Elena, scriitor: „Însemnări la volumul: „Boier printre tovarăşi”; „De ce plânge lumea, mamă?”
            Toate acestea, în cuvinte calde, cuvinte de apreciere, cuvinte de împărtăşire despre omul, scriitorul, juristul Florian Văideianu.
            Alte dedicaţii semnate:
            George Drăghicescu – actor şi poet; preot icon. Stavrofor Bălan-Dumitrescu Cosmin, „Scriitorul de la Tismana”; preot Cornescu N. Ion; Pr. Dr. Nicuşor Viorel Popescu; Inginer Ghe., Corici; un portret de Ion Popescu Brădiceni, intitulat: „O prezenţă cathartică”; prof. univ. dr. Moise Bojincă: „Florian Văideianu – un adevărat om al cetăţii”; medic Emilia Perciun, un Remember pentru Traian Burtea, evocat de Florian Văideianu în scrierile sale, o ghirlandă înmiresmată de cuvinte ale oamenilor care-l cunosc, preţuiesc şi stimează pe autorul acestor cărţi.
            Mă alătur şi eu de la Dunăre, cu mărturia mea de preţuire,

CEZARINA ADAMESCU

29 Septembrie 2015

luni, 28 septembrie 2015

Florian Văideianu a mai lansat o carte

Florian Văideianu
Florian Văideianu a mai lansat o carte


Azi dimineaţă, luni, 28 septembrie 2015, în sala binecunoscută iubitorilor de carte a Bibliotecii Judeţene „Christian Tell” din Târgu Jiu, a fost lansată cartea Dumitru Tătăroiu - „Însemnări”.
Este a doua oară când Editura „Semănătorul Tismana” tipăreşte o carte fără ca scriitorul să fie în viaţă. Dar prin valoarea scrierilor lui lăsate urmaşilor sau a activităţii pe care a desfăşurat-o de-a lungul vieţii, merită ca să-i fie dedicată o carte.


După cartea memorială a lui Ion Aurariu – „Prin vremuri de război”, de a cărei apariţie s-au îngrijit nepoţii lui, dr. Mariana Gherghinescu-Arjoca şi ing. Marian Arjoca, iată şi această carte cu note autobiografice şi „însemnări” de a cărei apariţie s-a îngrijit Florian Văideianu. Este o altă premieră în activitatea Editurii  „Semănătorul Tismana”, când un autor tipăreşte prin eforturi proprii un alt autor, decedat în anul 1989 şi care s-a născut după cum scrie prof. Ion Mocioi, dr. în filozofie, în „Postfaţa” sa, „la 27 martie 1914, la Arcani, în familia dimierului Dumitru Tătăroiu, un om sărac, care „umbla tot cu mintanul rupt şi nădragii sparţi”.  El este urmaş al străbunicului Drăghici Tătăroiu şi al Opriţei, care avea o foaie de zestre din 25 aprilie 1848, în care figura şi „o sapă”, interpretată de scriitor ca „pedeapsă pentru toţi care au urmat din sămânţa lor”.”
Titu Pâinişoară

Gestul scriitorului Florian Văideianu de a se ocupa de un vechi împătimit al scrisului, cu care nu este nici rudă, nici consătean şi chiar având altă meserie din care-şi câştiga pâinea, este de toată lauda. Dar să lăsăm să ne spună asta cineva din ce-i apropiaţi:

 „Vremelnicia noastră în această lume ne face de multe ori surzi şi orbi cu ce se întâmplă în jurul nostru. Am fost surdă şi oarbă şi n-am putut preţui cât şi cum trebuia pe omul care mi-a dat viaţă. O face acum un om minunat, juristul Florian Văideianu, care şterge praful de pe fruntea tatălui meu, învăţătorul, scriitorul şi jurnalistul Dumitru Tătăroiu.
Capul meu albit de timp se pleacă, cu veneraţie, în faţa acestui mare vizionar, care, cu talent de scriitor, scoate la iveală existenţe de mult trecute în nefiinţă.
Vă doresc multă sănătate, domnule Florian Văideianu, şi vă mulţumesc că nu l-aţi uitat pe „nene-al mare”.
Cu deosebită consideraţie!
                             Maria Talabă (născută Tătăroiu)

Moise Bojincă
La lansarea de la Târgu-Jiu, participanţii au avut şi ei numai cuvinte de apreciere atât pentru Florian Văideianu cât şi pentru Editura „Semănătorul Tismana” care urmează linia ei programatică de promovare a patrimoniului cultural local. De remarcat faptul că, cu o zi înainte, dl Văideianu s-a deplasat la Arcani nu numai pentru a informa cetăţenii despre cartea care, prin apariţia ei, repune în valoare un fiu al satului dar şi pentru a participa la o altă manifestare culturală, organizată de prof. Dan Pupăză în memoria celui care a fost Grigore Pupăză, iniţiatorul şi organizatorul muzeului sătesc din Arcani care-i poartă numele.
Doru Fometescu
„Qui semble s’ensembe !”, a doua zi, la rândul lui, scriitorul Dan Pupăză a participat la lansarea de la Biblioteca Judeţeană „Christian Tell”, unde au participat înalte figuri marcante ale culturii gorjene:  Ion Mocioi, Titu Pânişoară, Moise Bojincă, Ion M. Ungureanu, Dumitru Dănău, Doru Fometescu, I. Gămăneci, Em. Popescu, Grig M. Dobreanu şi trei foşti elevi ai regretatului învăţător Dumitru Tătăroiu. Să remarcăm prezenţa dlui Ion Popescu Brădiceni, directorul revistei AM&PM, cel mai activ promotor al localismului creator, care prin iniţiativele şi condeiul său aduce cultura şi seriozitatea şi în ziarul Gorjeanul, care rămâne portdrapelul jurnalismului gorjean.

Laudă tuturor celor prezenţi pentru interesul lor pentru literatură, pentru cultură în general şi pentru repunerea unor foste personalităţi  pe locul lor binemeritat ! 
Încheiem cu moto-ul din carte:

 MOTTO:
„Ne sticlesc ochii a râvnă după purpură şi îngâmfarea prostului , dar nici o lacrimă nu ne pică din pleoape pentru nevolnicul ce-şi târăşte toate durerile pământului după el”.

Dumitru Tătăroiu


Pioasă recunoștință

După lansarea cărții „ÎNSEMNĂRI”, cei trei elevi în viață ai regretatului învățător Dumitru Tătăroiu: Marinică (Marian Dobreanu), Felicia (Petraș - Roșu) și Nicu (Ion Alecsoiu) au depus la căpătâiul învățătorului o coroană de flori pe care scria: 
„Domnului învățător, cu dragoste !"



Festivalul răciturilor de la Tismana – ediţia 2015

Din stânga: Marian Slivilescu, Ion Călinoiu, Radu Ciobanu, Telu Jerca

Festivalul răciturilor – ediţia 2015

LA VILA URSU, PE VALEA TISMANEI
(Duminică, 27 septembrie 2015)


Festivalul răciturilor organizat la Vila Ursu - Tismana. Organizatori Radu Ciobanu, ANTREC GORJ, Telu Jerca, ANTREC Tismana, Pensiunea agroturistică "Plaiul Castanilor"
Participanţi: pensiuni turistice, restaurante, asociații de crescători de animale, Şcoala Europeană "Noi suntem viitorul", Tg. Jiu, care are o secţie cu profil "turism şi alimentaţie", obşti de crescători de animale. Produsele culinare expuse s-au distribuit gratuit după festivitate. Au participat autorităţi locale şi judeţene. Din cauza ploii spaţiul a fost neîncăpător, expoziţia noastră de cărţi şi reviste cu articole privind istoria, tradiţiile şi artizanatul Tismanei, tipărite la Editura "Semănătorul Tismana" şi-a făcut loc printre piftiile şi sarmalele Pensiunii agroturistice "Plaiul Castanilor", care a întrunit cele mai multe aprecieri din partea gurmanzilor. Tipăriturile noastre au fost bine apreciate şi cumpărate de un numeros grup de la... Craiova ! Prezentăm mai jos standul pensiunii  "Plaiul Castanilor", cu unele din cele mai bune şi frumoase bucătărese din festival:







"Zeci de bucătari şi gospodine şi – au arătat priceperea la prepararea piftiilor în cadrul celei de-a VII a ediție a manifestării. Cei mai pricepuți bucătari vor fi premiați cu diplome din partea organizatorilor. Festivalul Răciturilor a devenit o tradiție în județul Gorj, prima ediție organizată fiind în anul 2009".(TV-Sud)




Imagini ale standurilor din municipiul Târgu Jiu. 

Municipiul Târgu-Jiu la înălţime, cu specialităţi care ne-au lăsat gura apă până s-au terminat protocolurile şi degustarea juriului. Din municipiu ne-a încântat şi Grig M. Dobreanu cu al său "JURNAL DE PIFTII", Suplimentul nr. 7 la "Foaia de tot râsul" ce apare doar la FESTIVALUL RĂCITURILOR sub egida ANTREC, participând cu catrene mulţi împătimiţi ai epigramelor din "oraşul lui Brâncuşi". Am ales una:

PIFTIA

Îngheţată strămoşească,
Tremură, de bună seamă,
Ca românul, când îl cheamă,
Şeful să-l muştruluiască...

Janet Nică










FELICITĂRI ORGANIZATORULUI 

RADU CIOBANU

PREŞEDINTELE ANTREC GORJ

Premiat de nenumărate ori la festivalurile culinare naţionale

Calendarul manifestărilor ANTREC
-         septembrie - octombrie 2015 –

20 septembrie - 30 octombrie - Ediţia de toamnă a programului special "Vacanţe la ţară" 2015
27 septembrie - Festivalul Răciturilor- ediţia a VII-a Tismana,jud. Gorj
3-4 Octombrie - "Festivalul Cârnaţilor de Pleşcoi". Berea, Buzău - Festivalul Cârnaţilor de
Pleşcoi, comuna Berea judeţul Buzău organizat în fiecare an la începutul lunii octombrie -
esfe o intiativă ANTREC sprijinită de Consiliul Judeţean Buzău.
3-4 Octombrie • Festivalul fructelor de pădure. Piatra Neamţ, Neamţ
17-18 Octombrie - "Festivalul Zaibărulul şi Prazului,  Băileşti. Dolj Octombrie-"Mozaic gastronomic european", Caras-Severin
23 - 25 octombrie 2015 - Festivalul măceşelor, Sâncraiu
24-28 Octombrie - "Târgul Meşterilor Populari" din reţeaua ANTREC - Focşani, Vrancea 30 octombrie - Sărbătoarea Dovlecilor, Braşov


Imagini şi text
 redacţia revistei "Sămănătorul" Tismana
Apare trimestrial prin grija Primăriei Tismana


vineri, 25 septembrie 2015

Ion N. Oprea - "Săptămâna Diversităţii" la Iaşi

Ion N. Oprea
Zi semnificativă, 25 septembrie 2015, au fost medaliați onorific, cu brevet “Prieten al Comunităților Evreiești din România” încă alți patru ieșeni, de data aceasta oameni de cultură, printre ei și ziaristul Ion N. Oprea, membru de onoare fondator al revistei Luceafărul-Bt.

Vineri, 25 septembrie 2015, pe esplanada Palatului Culturii din Iași, în aer liber, în cadrul “Săptămânii Diversității”, dedicată “Festivalului tradițional inter-etnic”, desfășurat între 18 și 25 septembrie, zilnic de la ora 10 și până târziu, în noapte, printre alte manifestări care înseamnă succesul organizatorilor, s-a numărat, mare surpriză, înmânarea distincțiilor anunțate la patru oameni de cultură, bine cunoscuți ieșenilor și nu numai lor, cititorilor de pretutindeni.
Sosit special de la București, excelența sa, Dr. Aurel Vainer, președinte al Federației Comunităților Evreiești din România, deputat în Parlamentul României, după un scurt și consistent cuvânt de explicare a evenimentului, personal, după ce domnul ing. Abraham Ghiltman, președintele Comunității Evreilor Iași a dat citire Brevetului de investire pentru fiecare onorant desemnat, personal a înmânat “Titlul” și “Medalia de Onoare” cu inscripția “Prieten al Comunităților Evreiești din România”, sub care stă scris – “Iubitor de pace și iubitor de oameni. Din învățăturile părinților”, următorilor: omului de știință prof. dr. inginer Dumitru D. Rădăuceanu, jurnalistului-jurist și economist Ion N. Oprea, inginer, bibliotecar și scriitor Gheorghe Samoilă, comandorului, scriitorului și epigramistului Mihai Botez-Bujeniță.
BREVET “Medalia de Onoare” “Prieten al Comunității Evreiești din România” Se acordă Domnului Ion N. Oprea, ziarist, pentru:
  • Punerea în evidență a contribuției evreilor la istoria și cultura României;
  • Informarea publicului larg privind persecuțiile rasiale la care au fost supuși mari intelectuali evrei printre care Felix Aderca,Mihai Sebastian, Tudor Vianu, Constantin Săteanu, ș.a.;
  • Multitudinea de cărți publicate, care cuprind ample referii la comunitățile evreiești din orașele Moldovei: Cernăuți, Bârlad, Vaslui, Dorohoi, Huși, Rădăuți, Siret și Câmpulung, amintind și tratând și perioada întunecată a Holocaustului;
  • Cinstirea memoriei acelor oameni care au sărit în ajutorul semenilor lor prigoniți și uciși doar pentru singura lor vină de a se fi născut evrei;
  • Prețuirea și prietenia arătată colegilor de liceu, profesorilor și colaboratorilor evrei;
  • Crezul care îl animă „Cunoașterea prin cultură poate fi mereu o poartă deschisă spre prietenie”.
24 septembrie 2015, Dr. Aurel Vainer”.
După un scurt cuvânt de mulțumire adresat apreciatorilor, rostit de fiecare medaliat, acestora li s-au înmânat și volumul autobiografic, București, 7 mai 2015, intitulat “Dr. Aurel Vainer, Președintele Federației Comunităților Evreiești din România (FGER), Deputat în Parlamentul României - Vicepreședinte al Comisiei pentru politică economică, reformă și privatizare, Vicepreședinte al Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București, DOCTOR HONORIS CAUSA al Universității „Titu Maiorescu” din București”, subsemnatul înmânându-i cartea care m-a făcut bine cunoscut și în cadrul Comunităţii evreieşti din Iaşi,volum intitulat„PRIETENIE”...
Onorate domnule Președinte al Federației Comunităților Evreiești din România,
Onorate domnule Președinte al Comunității Evreilor din Iași,
Stimați și dragi prieteni,
Distins auditoriu,

În viața omului, între venire și plecare, puține sunt evenimentele cu adevărat importante. Pentru mine, astăzi, primirea titlului de „Prieten al Comunității” este unul dintre aceste momente, însă cuvintele mele vor fi întotdeauna prea sărace pentru a exprima cu adevărat onoarea ce mi se face, dar și bucuria acestei adevărate investituri. Și în continuare mă voi strădui, ca și până acum, să-mi dovedesc vrednicia promovând prin mijloacele culturii temeinicia relațiilor istorice care ne leagă ca popoare însă, în primul rând, ca oameni. O istorie multiseculară dovedește că avem puternice rădăcini culturale comune iar datoria noastră este să nu lăsăm niciodată ca răul sub orice formă să ne învrăjbească. Iar acum, când Europa se află în cea mai mare provocare din istoria ei modernă, trebuie să înțelegem și să prețuim cu adevărat importanța temeliilor culturale care ne unesc.
Mă înclin în fața dumneavoastră pentru onoarea ce-mi faceți și închei spunând: TODA RABA!”, a spus comandorul Mihai Botez-Bujeniță, prin doamna-sa, el lipsind din localitate.

Domnul Aurel Vainer s-a născut la Ștefănești-Botoșani, a urmat liceul teoretic, apoi cursurile Academiei de Studii Economice pe care a absolvit-o cu Diplomă de Merit, după care a obținut titlul de doctor în Economie în cadrul aceleași prestigioase instituții de învățământ și aproape un deceniu a funcționat ca profesor asociat în învățământul universitar”, spune în cartea mai sus citată prof. univ.dr. Sorin Ivan – decan la Facultatea de Științe Sociale, Politice și Umaniste, drept LAUDATIO la acordarea Titlului amintit a Universității...evidențiindu-i succesele.
...O fotografie emblematică – de intelectual din speța cărturarilor umaniști - îl arată pe domnul Aurel Vainer între rafturi cu tomuri groase, impozante, un înțelept iluminat de lumina și bucuria cunoașterii. Spirit al reflecției profunde, domnia sa este atașat de temele fundamentale ale existenței și ale omului în relația lui cu Dumnezeu”, ni-l înfățișează același, și domnia sa mare cărturar.
...Doresc să vă felicit călduros pentru primirea acestei distincții, - Doctor Honoris Causa al Universității „Titu Maiorescu” din București - dorindu-vă multă sănătate, alături de distinsa dumneavoastră soție, aceeași putere de muncă și să ne reprezentați în continuare cu același devotament și succes în ceea ce veți întreprinde, pentru binele tuturor evreilor din România”, scrie în Carte ing. Abraham Ghiltman, președintele Comunității Evreilor de la Iași.
În ce mă privește, cu surpriza bucuriei şi deosebita recunoştinţă apreciez importanta Distincție –„Brevetul” și „Medalia de Onoare”, „Prieten al Comunității Evreiești din România”, drept răsplată a muncii mele dar și a colaboratorilor mei din cadrul Cenaclului la distanţă, prof. Ana Dumitrescu, ing.Martha Eșanu și a colegului meu C. Hușanu- tehnoredactor, situând în vitrina trofeelor personale, cartea „Prietenie”, în primul rând dar şi teancul de reviste „Prietenia, revista Comunității Evreilor din Iași, redactor-șef doamna ing. Martha Eșanu, revistă la care colaborez adesea şi eu, ca şi la unele reviste din Israel.
Sfârșit de septembrie 2015
I.N.Oprea


miercuri, 23 septembrie 2015

Agricultori şi păstori imigranţi în Oltenia subcarpatică

Agricultori şi păstori imigranţi în Oltenia
subcarpatică

Ion Mocioi, prof. dr. în filosofie


Pacea de la Kuciuk - Kainargi, din 1774, a întărit autonomia internă a Ţării Româneşti şi Moldovei. Turcii au fost opriţi de la jafuri, omoruri şi ridicări de robi, conform hatişerifului din acel an, după cum nu mai aveau voie a stăpâni moşii şi terenuri în principate, nici să se aşeze în ţinuturile acestora1.
Domnitorii au luat măsuri de a opri fuga ţăranilor de pe moşii, iar în anii 1775, 1783, 1804 şi 1814 au adoptat sisteme fi scale tot mai convenabile pentru birnici, pentru a-i lega de pământ.
Totodată, au favorizat atragerea coloniştilor, din Transilvania, printr-un regim de favoare (rupta), sub protecţia unor „isprăvnicate ale străinilor”, constituite la Bucureşti (pentru 11 judeţe) şi la Craiova (pentru 5 judeţe din Oltenia). Astfel, au fost atraşi peste munţi românii transilvăneni – aşa-zişii „ungureni”, căci veneau de sub stăpânirea austro-ungară, dar şi din Banat - „sârbi” - şi de peste Dunăre - „bulgari” -, „deschizând locurile acestei ţări şi împodobindu-le cu nenumărate semănături, înspre îmbelşugarea obştei” şi în favoarea întăririi vistieriei sărăcite de plăţile către Poartă2.
Ţăranii români din Transilvania aveau toate motivele să treacă munţii Carpaţi şi să se stabilească în Ţara Românească şi Moldova. La 1765 trăiau cum nu se putea mai rău. Un călător german nota, după această dată, că: „În general, ţăranul supus sau iobagul transilvănean este, în ce priveşte starea lui, cel mai nenorocit ţăran ce se poate afla oriunde pe lume... un adevărat sclav al domnului său... Împovărarea şi apărarea acestor supuşi din partea domnilor lor sunt nesfârşite şi excesele săvârşite contra lor de necrezut”3.
Sub regimul absolutismului luminat al lui Iosif al II-lea (1780 - 1790), starea românilor transilvăneni nu s-a îmbunătăţit. Însuşi „împăratul filosof” spunea: „Aceşti bieţi supuşi români, care netăgăduit sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Ardealului, sunt astfel chinuiţi de oricine, unguri ori saşi, şi copleşiţi de nedreptăţi”4.
Datorită acestei situaţii grele în care trăiau, mulţi dintre românii ardeleni au trecut munţii şi s-au aşezat în Oltenia şi Ţara Românească.
Prin hrisovul domnitorului Mihai Şuţu, din 25 noiembrie 1783, se asigura imigranţilor ca „unde se vor aşeza, să se cheme slobozii domneşti, neamestecându-se cu ţara în cislă, nici cu dăjdiile vistieriei obişnuite şi neobişnuite”5.
Sate numite „Slobozia” sunt mai vechi; „Slobozia” de lângă Tîrgu-Jiu apare în harta lui Fr. Schwantz pentru Oltenia, dar, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, au apărut localităţi noi cu numele „Slobozia” pentru „străinii” care se aşezau în Ţara Românească. Au apărut şi alte sate denumite „Ungureni”, „Sârbeşti”, după ţara de unde veneau imigranţii, spre a se distinge de autohtoni. Şi astfel de sate sunt mai vechi, dovadă că exodul ardelenilor de peste munţi a fost dintotdeauna, iar Carpaţii n-au fost o stavilă a românilor de pe ambii versanţi ai munţilor. Sate cu denumiri ca „Ungri”, „Unguri” şi „Ungureni”, formate din transilvăneni veniţi de peste munţi, sunt consemnate în diferite documente ale cancelariilor domnilor români începând din secolul al XV-lea, de pe vremea lui Dan I.
Astfel, satul „Ungureni” din comuna Tismana este atestat din 1424, satul „Ungurelu” de lângă Tg. Cărbuneşti este atestat din 1502 etc. După 1783, deschizându-se graniţele pentru românii veniţi din Transilvania, aceştia n-au ezitat să pătrundă la sud de Carpaţi, în speranţa unei vieţi mai uşoare. Răscoala ţăranilor iobagi condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, de la 1784, şi fuga în masă peste munţi, la fraţii lor români, au avut aceleaşi cauze. Cu toate că, în 1785, împăratul Austro-Ungariei decreta „libertatea personală care i se cuvine fiecărui om de la natură” şi întărea ca „nici numele de iobag în acest sens să nu se mai întrebuinţeze”, ţăranii români din Ardeal n-au scăpat de iobăgie şi de a fi legaţi de pământ, decât prin fuga spre alte ţări.
Au continuat să treacă munţii spre sud, deşi ştiau că nici în Ţara Românească nu le va fi atât de bine. Războiul ruso – austro – turc din 1787 – 1792 avea să îngreuneze soarta tuturor ţăranilor români, de la nord şi de la sud de Carpaţi.
Nestatornicia politicii interne dependente de Poarta Otomană nu putea asigura o viaţă mai bună ţărănimii din Ţara Românească şi Moldova, dovadă că s-au succedat câte 5 - 6 domni în fi ecare principat, între 1791 şi 1802. În Moldova, în 1795, populaţia satelor era obligată de domnitor să rămână pe loc: „Fieştecare om, la satul lui ce l-au apucat vremea aşezării birului, acolo să rămâie, pururea statornicit, şi să-şi poarte birul său”6, de aceea „ungurenii” aveau să aleagă „drumul” spre sud. În Ţara Românească a fost secetă iar domnitorul a cerut ţăranilor să cultive pentru „trebuinţa lor”7.
Cei care s-au stabilit în Oltenia n-au găsit, însă, nici aici, o situaţie privilegiată. Turcii s-au dedat ulterior la jafuri şi omoruri, pentru pradă şi dezordine. În 1800 au dărâmat realmente oraşul Craiova, în 1802 au ars Cerneţul, Tg-Jiul şi Caracalul, semănând moarte pretutindeni.
Din 1806 până în 1812, în timpul războiului ruso-turc, s-a ajuns ca „ţăranii să fie obligaţi să lucreze pentru boieri 32 de zile pe an în loc de 12, cel puţin, ca fiecare membru al familiei să lucreze câte 12 zile”8, împovărând astfel situaţia celor de secole obidiţi, şi n-au rămas neexploataţi nici ţăranii stabilizaţi în slobozii.
Războiul franco - austriac din 1809 a determinat tot mai mult ţăranii români din Ardeal să se refugieze în Ţara Românească. O afluire mai mare spre sud se observă după 1812, după pacea de la Bucureşti din urma războiului ruso – turc, deşi în Ţara Românească şi Moldova s-au numit domni fanarioţi, a căror politică fi scală avea să nemulţumească ţărănimea.
Totuşi, domnitorul din Ţara Românească, Ioan Caragea, observând exodul ardelenilor spre sud, a dat, în 1814, o „Carte slobodă – Ponturile aşezământului străinilor” şi a reînfiinţat „precum şi din vechime a fost, doi ispravnici de ungureni”, ca să-i primească pe străinii care vor să se stabilească în ţară şi să-i supună la „o uşoară dajdie”9.
Aflând de cartea pentru „slobozenie” dată în Ţara Românească, mulţi români din Transilvania – unde în 1813-1817 au fost ani grei de foamete – au trecut munţii în grupuri de familii şi s-au stabilit în „Slobozii”.
În 1814 au trecut Pasul Vâlcan 265 ungureni şi, o dată cu ei, 44 de familii de sârbi şi 56 sălaşe de corturari. Ungurenii au trecut prin Gorj şi Vâlcea, oprindu-se în Argeş10. Au rămas în judeţ: 3 lude (familii) la Stăneşti, 15 la Tg.-Jiu, 3 la Vădeni, 4 la Cartiu, 12 la Copăceni, 4 la Slobozia, 6 la Maghereşti. N-au rămas în Gorj prea mulţi, deşi în acest judeţ era cel mai mare număr de ţărani liberi (moşneni) – circa 63% – moşiile boiereşti fiind puţine.
Câţiva ani la rând, ispravnicul pentru străini de la Craiova a înregistrat trecerile prin Gorj ale „ungurenilor” spre alte judeţe. În 1818, de pildă, au trecut, din Gorj în Dolj, 130 lude (familii), în Vîlcea 206 lude, în Mehedinţi 293 lude şi în Romanaţi 363 lude, în total aproape 1000 de familii.
Primul recensământ al „străinilor” s-a organizat în 1819. Atunci s-au înregistrat în Gorj 16 1/2 lude la Novaci şi 237 familii de „străini” în alte 15 sate ale judeţului11, între care Tismana (87), Vînăta (3), Stăneşti (59), Căleşti (11), Preajba (27), Crasna (6), Bengeşti (25), Rovinari (7), Teleşti (2 familii) etc. Cei mai mulţi imigranţi au pătruns în Oltenia, prin pasul Vîlcan; unii dintre ei au rămas în satele Gorjului, alţii şi-au continuat drumul risipinduse în toată Ţara Românească. Dintr-o cercetare sumară, după „Catastiful sloboziilor”, întocmit între 1820-1831, pentru judeţul Gorj se poate observa că numărul imigranţilor a fost mereu în creştere, dublându-se în ultimul an, atingând numărul de 1000 familii (lude).
Sloboziile în care s-a statornicit majoritatea „ungurenilor” veniţi de peste munte în Gorj în 1820 au fost satele din Tismana, Runcu, Târgu-Jiu, Crasna, Bengeşti şi Novaci. În 1821, în timpul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, mulţi din cei veniţi în satele Gorjului s-au risipit în ţară, încât statistica din 1822 înregistrează mai puţin de jumătate dintre ei, numai 223 de familii, respectiv 32 familii la Novaci, 20 la Preajba - Tg.-Jiu, 39 la Bâlta, Valea Mare şi Dobriţa (din comuna Runcu), 14 la Stăneşti, 11 la Bengeşti, 11 la Turceni, 10 la Văgiuleşti şi alţii risipiţi în mai multe sate.
Ţărănimea din Ţara Românească a cunoscut, după revoluţia din 1821, câţiva ani de uşurare a vieţii, pentru că principalii boieri refugiaţi în Transilvania nu s-au întors la conacele lor din ţară decât în jurul anului 1826. Chiar Marx avea să aprecieze acest fapt: „Răscoala lui Vladimirescu (armata lui era compusă numai din ţărani) şi domnii pământeni au exercitat o influenţă moderatoare asupra boierilor... Anii 1822 - 1828 au fost cei mai buni pentru ţărani”12.
Situaţia „ungurenilor” imigranţi în Gorj a cunoscut, în 1823, cifre tot mai mari privind aşezarea familiilor acestora în diferite sate indicate de isprăvnicat: 69 la Novaci, 40 la Bîlta, 42 la Preajba, 32 la Valea Mare, 35 la Tismana, 53 la Stăneşti, 28 la Bengeşti, 16 la Căleşti, 15 la Vădeni, 6 la Crasna, 10 la Rovinari. Dintre localităţile judeţelor Mehedinţi şi Dolj, care au trecut la Gorj mai târziu, sunt câteva care au înregistrat aşezarea unor familii de „ungureni” în 1823: 10 la Turceni, 16 la Ţînţăreni, 63 la Ioneşti, 19 la Văgiuleşti şi altele. Până în anul 1825, cifrele au prezentat fluctuaţii, unele familii căutându-şi localităţi mai potrivite pentru intereselor lor în sudul ţării.
Răscoala din 1826 din nordul Olteniei (Mehedinţi) a stăvilit oarecum intrarea imigranţilor, pentru scurt timp; totuşi, în anul 1827, s-au înregistrat alte 301 de familii de „ungureni” intrate în Gorj. Războiul ruso-turc din 1828 - 1829, încheiat prin pacea de la Adrianopole, a stăvilit însă cu adevărat intrarea ardelenilor în judeţ, dovadă că în 1831 s-au înregistrat numai 26 de familii de „ungureni” mai mult faţă de anul 1827. Între 1828 - 1834, sub administraţia generalului Pavel Kiselev, epidemiile şi foametea, dezorganizarea administraţiei şi întreaga situaţie din Ţara Românească de după război, au determinat reţinerea ardelenilor de a trece munţii şi a se stabili în aşezările Olteniei. Din 1831 s-a aplicat o nouă lege a clăcii în Ţara Românească şi Moldova, lege care nu favoriza ţărănimea. În Moldova ţăranii s-au răsculat în acest an împotriva aplicării acestei legi. În acelaşi an s-au desfiinţat „isprăvnicaturile de străini şi vătăşiile de plaiuri” de către Regulamentul Organic.
Astfel, se poate aprecia că la 1831 erau constituite „sloboziile” pentru (ardelenii) stabiliţi în satele de sub munţii Gorjului şi toate numărau în judeţ circa 1000 de familii de „ungureni”.
Repartiţia familiilor de imigranţi pe localităţi la 1831 - se prezenta astfel: 91 la Novaci, 65 la Preajba, 56 la Stăneşti, 54 la Valea Mare, 50 la Bîlta, 32 la Tismana, 31 la Vărsături, 23 la Bengeşti, 22 la Căleşti, 22 la Vânăta, 21 la Dobriţa, 18 la Crasna, 16 la Vădeni, 21 la Turceni, 23 la Ioneşti, 22 la Turburea, 17 la Văgiuleşti, 19 la Menţi, 12 la Şipot, 10 la Ţînţăreni şi alţii risipiţi în diverse sate gorjene. Baia de Fier, Polovragi şi Alimpeşti, care aparţineau de judeţul Vîlcea, aveau, de asemenea, un număr însemnat de „ungureni”.
Satele de „ungureni”, care nu s-au destrămat, au devenit importante localităţi de păstori, îndeosebi crescători de turme de oi, care au renume şi tradiţii până astăzi: Tismana, Bâlta, Dobriţa, Stăneşti, Crasna, Novaci, Baia de Fier, Polovragi ş.a., toate aşezate la poalele munţilor Carpaţi, unde sunt condiţii specifice pentru creşterea oilor. „Ungurenii” din celelalte sate s-au integrat în rândurile agricultorilor, treptat, mai ales din 1864, când au fost împroprietăriţi. Astăzi, Novaciul este localitatea cu păstoritul cel mai dezvoltat, a cărui istorie poate fi urmărită de-a lungul a aproape două secole. A fost şi este o aşezare agricolă, de cultivatori şi de păstori, şi a devenit, de câteva decenii, important centru urban industrial pentru exploatarea forestieră din judeţ.
Păstorii din Novaci - Ungureni (sau Novaci - Străini) sunt de obârşie din judeţele Alba şi Sibiu. Numele unor novăceni - Ungurean, Ciorogaru, Jinar, Poenar, Dafi nescu, Jipa, Şandru, Sebeşan, Teban, Drăgan, Piluţă - se regăsesc în localităţi ale celor două judeţe din sudul Transilvaniei şi în documentele de epocă de la începutul secolului al XIX-lea din Novaci.
Oraşul Novaci este astăzi, însă, şi un oraş turistic, care dezvoltă o staţiune montană modernă, de mare prestigiu, la Rânca (altitudine de 1620 m).

BIBLIOGRAFIE
1. CODRESCU, Th., Uricariul, vol. IV.
2. CONEA, I., Villages d’Ungureni dans l’Olténie Subcarpatique, în
Archives pour la Science et la Reforme Sociale, an XVI, 1943, nr. 1-4.
3. IORGA, Nicolae, Istoria Românilor, Bucureşti, 1938, vol. VIII.
4. IORGA, Nicolae, Istoria Românilor prin călători, Bucureşti, 1929, vol.
III.
5. IORGA, Nicolae, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I.
6. ISCRU, G.D., Un dregător mai puţin cunoscut, în Revista arhivelor,
Bucureşti, 1968, nr.1.
7. METEŞ, Şt., Păstorii ardeleni în Principatele Române, în Anuarul
Institutului de Istorie Naţională, Cluj, 1925, vol. III.
8. NISTOR, I. Emigrările de peste munţi, în Analele Academiei Române.
Mem. Secţ. Ist., S. II, tom XXXVII.
9. POPP, M.N., Ungurenii în Bul. Soc. Reg. Rom.de geografi e, an LXI,
1942.
10. RÂMNEŢEANU, Petru, Problema iradierii românilor din Transilvania
în Principatele Române, Cluj, 1946.
11. URECHIĂ, V.A., Istoria Românilor, Bucureşti, vol. XII.
12. URECHIĂ, V.A., Notiţe despre slobozii, în Analele Academiei
Române. Mem. Secţ. Ist., S. II, tom IX.
13. ***, Istoria României, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, vol.III.
14. ***, Documente relaţ. agrare veac XVIII, vol.I.
15. Arhivele Statului, Bucureşti, dosare adm.vechi, 2154 a/1814;
2207/1819; 187 a - r/1820 - 1828; 191 b, c, f/1828; 215/1829; 243, 287,
4515, 4812, 4840, 4846, 4857/1830; 344 d, 4863, 4874/1831; Vistierie
52/1830.





1 Istoria României, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. III, 1964, p. 613.
2 V. A. Ureche, Istoria românilor, vol. XII, p. 215.
3 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol .III, ed.a II-a, Bucureşti, 1929, p. 4.
4 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, 1938, p. 23
5 Doc.relaţ. agrare veac XVIII, vol. I, p.644-645 (d. 546).
6 Th. Codrescu, Uricariul, vol. IV, p. 61.
7 D.C. Sturdza – Şcheeanu, Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească, seria I, vol.I, p. 46.
8 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, p. 330.
9 G. D. Iscru, Un dregător mai puţin cunoscut, « Revista Arhivelor », 1968, nr. 1, p. 46.
10 Arh. St. Bucureşti, dosar 2154 a/1814.
11 Idem, dosar 4857/1830.
12 Apud Istoria României, Ed. Academiei, vol.III, p. 903.