Olteanul Florentin Smarandache la capătul Pământului

Coperta jurnalului

Florentin Smarandache: La capătul Pământului – Expediție în Antarctica. Lecție de viață. Recenzie, de Mirela Teodorescu

„Aceasta-i excursia vieții mele! Cea mai îndrăzneață și cea mai costisitoare. În căutare de aventuri la sfârșitul lumii!”

Florentin Smarandache este un savant în domeniul științelor, publicist (în toate formele jurnalismului) și un mare iubitor de necunoscut. Acest tărâm al necunoscutului îl provoacă la cercetare, la elucidarea enigmelor, a incertitudinilor, neclarităților, de aici a decurs și teoria sa neutrosofică, teoria neutralităților.

Florentin Smarandache este profesor la Universitatea New Mexico din SUA și nu unul obișnuit, ci unul care a făcut înconjurul lumii de mai multe ori, prezentând lucrările sale științifice la conferințe, observând și vizitând cele mai năstrușnice locuri de pe planeta, inspirându-l în munca sa de cercetare, alimentând dorința sa de cunoaștere, reușind sa născocească teorii noi, aplicabile în toate domeniile științifice și socio-umane.

Autorul nu este la primul volum de foto-jurnalism, chiar are experiență în acest domeniu, activitate pe care o face cu mare naturalețe și prospețime de o subtilitate remarcabilă, ieșind la iveală în acest fel matematicianul care analizează în detaliu toate aspectele, toate valorile, indicatorii, parametrii ce concură la un fenomen, aspect, eveniment, la tot ce-i apare în fata ochilor. Lucrarea te transpune în fata realității, ca și cum ai fi acolo, nimic nu este virtual.

 

Oameni în pustiul înghețat

După ce citești, și te trezești din reverie, îți dorești sa ajungi acolo, să vezi cu ochii tăi, să te convingi.

În mintea profesorului Smarandache, nu cred să existe vreun „De ce?” fără răspuns, mentalul sau ciclează pană când se dă soluția finală general valabilă.

Dați clic pe imagini pentru a le mări...

Structura volumului este de carte științifică, date tehnice inițiale alimentate din bibliografia existentă, precum documentarea locurilor ce vor fi explorate, istoric, geografic, sociologic, așteptări și emoții trăite în momentele dinaintea plecării corectate și susținute de pragmatismul trăit clipă de clipă. Capitolele sunt minuțios elaborate, ele fiind redactate fie în avion, fie pe o bancă în așteptarea unei etape din evenimentul în derulare, fie pe vapor, fie în barcă, fie în mijlocul faunei și florei arctice pentru a nu pierde niciun detaliu din călătorie.

 

Pe plaja înghețată

Istoricul expedițiilor în Antarctica de-a lungul timpului, în mod sigur l-a făcut pe autor să empatizeze cu toți cei care au văzut o noua lume, să-și pună întrebări și să caute răspunsuri. În mileniul III, tehnologia oferă mult mai ușor și repede răspunsuri și explicații. Toate acestea ne sunt oferite cu multă generozitate în volum, nimic nu este lăsat în incertitudine, cititorul găsind informații din domeniul istoriei, geografiei, biologiei, biosferei, ecologiei, sociologiei, legislației, astronomiei, matematicilor, supraviețuirii…  dar și tonul familiar de un simt al umorului de neegalat.

Jurnalul oferă o cantitate impresionantă de informații din toate domeniile, imaginea globală a locului generându-se precum într-o holograma, ajutată și susținuta de numeroasele imagini foto și video.

Din avion, pe vapor

Evoluția, istoria locurilor, poveștile  dramatice sau fericite ale temerarilor cercetatori de-a lungul anilor, prezentate cu lux de amănunte, te determină să crezi, să concluzionezi că locurile sunt destul de prietenoase în ciuda condițiilor climaterice extreme și te îndeamnă să faci la rândul tău aceasta încercare, această aventură: „e straniu peisajul, cum m-am obișnuit deja, iar temperatura de +2°C, deci nu așa frig cum mă așteptam”.

Avem plăcerea sa constatăm că nu există granițe și limite pentru cei ce doresc să-și caute drumul în viața, realizarea sau chiar aventura, astfel autorul, cu mândrie ne spune ca în aceste locuri există o sinergie a oamenilor de pe tot globul, de pe toate continentele, românii fiind și ei integrați. Aflăm că școala româneasca de navigare este reprezentată de comandantul secund, iar ingineria navală de inginerul șef, România, deși o nație mică, are reprezentare și este recunoscută calitativ și în cele mai neașteptate locuri.

 

Din vapor pe sănii

Sunt multe informații pe care le dobândim din cărți, din filme, documentare științifice. Când ajungem în teren constatăm că ceea ce știm din teorie, diferă de ceea ce vezi cu ochii tăi, de ceea ce trăiești tu personal, de ceea ce atingi. Iată ce afirmă autorul: „Cum se căznesc micuții pinguini, sărind de pe un sloi de gheață pe altul… Parcă ar fi niște boboci anemici de rață. Cum își fac vânt în apă și se-aruncă pe țărm, ca niște misile de pluș! … Cum se deplasează pinguinii… cu aripioarele întinse, ca niște avioane! La televizor pinguinii arătau înalți, solizi. Dar în realitate ei abia ajung până la genunchi”.

Când pe sănii când pe jos

Explicațiile nu se opresc numai la cele istorice, geografice, sociale, economice ele sunt și medicale, cel ce ajunge sa călătorească în locuri cu astfel de temperaturi scăzute trebuie sa știe mecanismele de acțiune, de apărare și conservare ale corpului uman: „Animalele se adaptează: picioare mici; secretă anti-freeze (pentru a nu îngheța); colorare neagră (pentru a atrage căldura). Auto-reglare a temperaturii corpului. Temperatura picioarelor păsărilor este de zero grade Celsius, deci nu au probleme înotând pe apă rece. Endotermic (mamifere și păsări): cu sânge cald. Ectotermic: cu sânge rece, temperatura corpului este la fel ca aceea a mediului unde trăiesc. Rete Mirabile = sistem de shimb de căldură… Homo Sapiens s-a adaptat la mediul arctic: eschimoșii sunt scunzi, cu piele închisă la culoare (pentru a primi căldură), au forme rotunde (cu grăsime ținând de cald)… Oamenii au nevoie de temperatură internă constantă. La îngheț, circulația sângelui încetinește hipotermia. Hipotalamus-ul controlează temperatura noastră. Mitocondriile sunt organite celulare ce transformă energia”.

 

Pinguini

Autorul folosește în jurnal prezentarea științifica a datelor și informațiilor, precum într-o demonstrație matematică: „Lanțurile biologice se autoreglează. Natura tinde spre echilibru. Când o specie (S) se reduce ca număr, specia prădătorilor (P) de asemenea scade, fiindcă hrana lor scade. Dar, după o perioadă, deoarece P scade, S crește (fiindcă are un număr mai mic de prădători). Această autoreglare se întâmplă continuu”, sau poate apărea ca-n tratatele științifice : „Aisbergurile pot fi negre (când au roci în ele), sau verzi (când conțin alge), albe, sau albastre. Apa mării, fiind sărată, îngheață la -1,9°C”, ori în context filozofico–meditativ și atunci cititorul este antrenat într-un joc al mintii, atras în suspans, în incertitudine: „Înaintăm spre imposibil. Care este limita dintre Posibil și Imposibil? Precum în paradoxurile sorite, sau mai clar în logica neutrosofică, aveam de-a face cu o triadă: zona posibilă, zona imposibilă și zona nedeterminată (neclară) care este și posibilă și imposibilă”.

Stânca pinguinilor

Este clar că omenirea este la răscruce în multe privințe, în acest sens se caută soluții pe cât mai multe căi și metode care să ducă la rezolvarea problemelor, precum încălzirea globala, noi resurse materiale si energetice. Toate statele lumii sunt antrenate în astfel de programe și oamenii de știință sunt încurajați să observe, să cerceteze fenomenele la fața locului, să vină cu proiecte aplicabile. Antarctica este un loc protejat, toate statele lumii au deschidere către cercetare științifică în mod organizat: „Vapoarele, care vor să viziteze Antarctica, trebuie să obțină aprobare de la autoritățile antarctice din țara lor”, se practică instruirea vizitatorilor în mod politicos și elegant: „Nu lăsați nimic, decât urme de pași. Nu luați nimic, decât memorii”.

În cazul nerespectării regulilor de comportament în „natură”, primim și un feedback informativ  al efectelor din biosferă: „Pericol actual: puiul înghite bucăți de plastic. Stomacul umplut trimite semnale creierului că puiul este sătul. Astfel, puiul va deceda…  Teoria Haosului se aplică și în ecosistemul antarctic: o schimbare extrem de mică (să zicem cu o jumătate de grad Celsius), duce la majore implicații pentru păsările ce trăiesc aici, fiindcă ele pierd zone de uscat (ce devin acoperite cu apă), deci pierd din suprafețele unde își construiau cuiburi și cloceau” .

 

Coperta a IV-a

Florentin Smarandache afirmă: „am venit aici să văd, să cunosc, să mă conving”, în mintea sa, cu siguranță deja s-au setat datele de inițializare pentru un nou algoritm, teorie, metoda ce poate conduce la soluționarea unor incertitudini, situații neclare sau imposibile.

Jurnalul este valoros pentru multitudinea și varietatea informațiilor foto, video și text armonios îmbinat având și un rol educativ pentru cei interesați, cum ne spune autorul: „ecoturism înseamnă minimalizarea efectelor negative rezultate din turism, conservarea faunei și florei”. Lectura este agreabilă și plină de învățăminte, o astfel de călătorie reprezentând o lecție de viața.

Florentin Smarandache: La capătul Pământului

Selecțiuni de pagini din fotovideo jurnal

Alexandru Melian - Solidaritatea pușcăriabililor

Prof. dr. Alexandru Melian

SOLIDARITATEA   PUȘCARIABILILOR

Cu ani în urmă, Adrian Năstase, - pe atunci președinte al PSD și personalitate de prim rang a politicii românești – inaugura solidaritatea de partid și gașcă cu infractorii din propria gospodărie. Nu era vorba de acea trăsătură frumoasă de caracter de a te manifesta alături de cel în suferință, de cel nedreptățit și abuzat, de cel devenit victimă a puterii nelegiuite. Era reacția de complicitate a unora care știau că, - fiind din aceeași plămadă cu inculpatul – pot oricând să împărtășească o soartă similară. Ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat, între alții, chiar cu șeful partidului care purtase și « epoleții » de prim-ministru.

Practicată de atunci mai mereu, cu mai multă sau mai puțină nerușinare, cu mai mult sau mai puțin circ mediatic, această apucătură cunoaște în ultima perioadă un adevărat spectacol demn de Oscarul caraghioșilor așteptați de pușcării. Un personaj din categoria interlopilor politici cu gulere albe (care ascund rapănul mizeriilor de toate felurile) a ajuns, în sfârșit, să dea socoteală în fața justiției pentru matrapazlâcurile sale, demult știute și tot așa de mult imunizate de solidaritatea complice a preaputernicilor zilei. Urmărind pledoaria în Parlament a lui Sebastian Ghiță, acest personaj emblematic al mafiotismului românesc diseminat în sferele puterii, îți dai seama cât de pervertită le este gândirea politică, - dacă se poate vorbi de așa ceva la politicienii noștri. Cu ce argumente a reușit inocentul și angelicul client al DNA sa-și convingă  176  de camarazi întru deputăție că el este atât de inocent încât nu merită să fie arestat, ca orice cetățean al țării într-o situație similară ? După ce roagă, fără aroganța-i obișnuită, să fie respinse « cererile de reținere și arestare ale DNA », pentru că se înscriu într-o « practică abuzivă » a justiției, domnul deputat se adresează instituției din care face parte cu rugămintea subânțeleasă de a se solidariza cu el  și de a-și arăta mușchii atletici  de legislatori, inclusiv față de cei investiți și chemați să aplice legea :

„Vă rog să arătați că Parlamentul României respinge metoda arestărilor ca mijloc de presiune asupra funcționării democratice a statului”, (…)  Parlamentul României este supus unei presiuni uriașe, folosindu-se toate mijloacele politice, mediatice şi juridice. Care este scopul presiunii? Instaurarea fricii prin hărţuire şi folosirea arestării ca instrument modern de tortură pentru a obține noi denunțuri. Toată societatea românească pare paralizată de frică”.

Să analizăm puțin acest mini-discurs,  în descendența inconfundabilă Cațavencu –Brânzovenescu - Farfuridi. Deci arestarea, care este un act legal al justiției, devine mijloc de presiune asupra funcționării democratice a statului, pentru că obiectul investigației judiciare este Sebastian Ghiță, întruchiparea democrației românești. Curat democrație, ar spune Pristanda, ducându-și mâna la chipiu. Apoi, într-un viraj strategic, campionul democrației nu se mai referă la el însuși. Cu altruismul său creștinesc, este îngrijorat de soarta Parlamentului care ar fi supus unei presiuni uriașe, menite să instaureze frica. Cum ?!.. Citiți textul de mai sus. Așadar, justiția română practică hărțuirea (ce fel de hărțuire nu se spune) și arestarea ca instrumente moderne de tortură. Mai întâi, că oratorul, - nu prea tare la limba română, ca mulți dintre politicieni – n-are proprietatea cuvintelor. Dacă nu știe ce înseamnă tortură, pentru că n-a cunoscut pușcăriile comuniste, nici pe cele naziste, nici pe cele din Evului Mediu, ar fi putut consulta măcar un dicționar , dacă documentarele istorice și muzeele torturii i-au rămas necunoscute. Pe de altă parte, el ar trebui să răspundă nu numai pentru infracțiunile comise, ci și pentru această încriminare a justiției. E de remarcat apoi, că pe linia strategiei cunoscute, el vrea să-și solidarizeze nu doar Parlamentul, ci și toată societatea românească, paralizată de frică. De frica cui ? A justiției ? Poate. Dar sigur de frica indivizilor de teapa lui Sebastian Ghiță, care au acaparat puterea politică și economică de peste 26 de ani și care umilesc un întreg popor cu fărădelegile lor, cu nerușinarea transformată în blazon, cu aroganța de parveniți fără scrupule.

            Inculpatul penal nu răspunde la întrebarea simplă, logică și de bun simț : de ce este anchetat de procurori ?  Ce are de spus despre  cele 7 infracțiuni de care e acuzat ? Si el nu răspunde pentru că solidarii săi colegi de fotolii deputățești, n-au găsit de cuviință să pună asemenea întrebări. De ce ? Fie pentru că ei cunoșteau realitatea și eventualele răspunsuri ar fi șifonat și mai mult decizia lor de solidaritate, fie pentru că, apărându-l pe Ghiță, ei știau că se apără pe ei înșiși. Oratorul răspunde totuși la două întrebări, puse retoric de el însuși, în maniera modelelor sale caragialești :

„De ce mi se cere arestarea? Aceste lucruri se întâmplă pentru a mă forţa să devin denunţător. Pe cine credeţi că mi se sugerează de un an de zile să denunţ? Pe fostul premier Victor Ponta. De ce vor capul lui Ponta? Pentru că şi-a făcut datoria cu demnitate?”

               Deci, inocentului parlamentar i se cere arestarea nu pentru infracțiunile comise, ci pentru a-l transforma în denunțător ?!...Si nu orice fel de denunțător. Un denunțător de fost prim ministru căruia i se cere capul « pentru că și-a făcut datoria cu demnitate » ?!... Ticăloasă justiție și sărmane victime pușcăriabile, complet nevinovate, care sunt torturate de justiție pentru demnitatea lor, pentru patriotismul înflăcărat, pentru responsabilitatea lor dusă până la sacrificiu !... Cum să nu te solidarizezi cu ele și să le aperi  de hărțuirea, de arestarea și mai ales de tortura justiției de Ev Mediu care pune o presiune atât de uriașă pe sărmanul Parlament ?!...Prin urmare, aleșii neamului, prin majoritatea exprimată, s-au solidarizat cu victima Sebastian Ghițiă.  Evident, în numele respectului pe care ei îl așteaptă din partea poporului român, altfel cam ingrat cu aleșii lui !...(vezi articolul « Cenzură de parlamentar », semnat de Marian Sultănoiu în Gândul .info din 2/04/2016).

            Solidaritatea pușcăriabililor cunoaște însă și o formă mai pitorească în nerușinarea ei. Frumoasa primăriță a Craiovei,- ilustrând și ea năravurile partidului din care face parte și a conducătorilor acestuia – a fost încătușata de DNA, dusă la mititica și apoi arestată la domiciliu. Deși ea se socotește, nu doar nevinovată, ci  o neostoită făcătoare de bine. Drept pentru care, cu înțelepciunea ei pseudo-creștinească, califică atât acțiunea justiției cât și propriul profil de noblețe făptuitoare în formula aforistică , « Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită » .Ei, bine, cine se solidarizează cu noua « victimă » a justiției, exprimându-și indignarea descătușată (la propriu, nu la figurat) ?!...O altă frumoasă,… Elena Udrea. Că e  mult mai bogată în dosare penale, (și nu numai ), că trecutul ei politic și uman e plin de mizerii iar viitorul înnegurat  și imprevizibil, nu reprezintă suficient temei pentru a-i crăpa obrazul de rușine. Această parvenită politic , prin nurii ei irezistibili și tupeul dezarmant, îmbracă acum vestmântul unei măicuțe de mănăstire, care dă lecții de morală, apoi se erijează într-un fel de Zeus care fulgeră « mașinăria fricii » manevrată de justiție și pe puternicii zilei care-și asigură doar pentru  ei demnitatea  și prezumția de nevinovăție .  Ceea ce în mintea câlțoasă a doamnei Udrea pare un fel de mâzgă a uitării e faptul că ea nu-și mai amintește că a ajuns  la închisoare direct de pe piedestalul puterii, așa cum se va întâmpla probabil si cu Sebastian Ghiță sau Olguța Vasilescu și cum s-a întâmplat cu  atâția dintre  parlamentarii și miniștrii ajunși după gratii de la înălțimea puterii prin care se credeau invulnerabili. Intr-un final apoteotic al intervenției sale, fosta candidată la fotoliul prezidențial, își etalează, cu mândrie haiducească,  curajul de a merge acolo unde de fapt îi este locul :

« Mă voi duce la Arestul Central, acolo de unde mă scoteau încătuşată acum un an, pentru a dovedi că există curaj şi solidaritate în societate. Nu contează culoarea politică, ci nevoia unei societăţi normale, fără de care România nu poate avea viitor''

               Intr-adevăr, nevoia unei societăți normale este un imperativ. Dar nu cei care au cultivat anormalitatea, care au morbidizat istoria  ultimilor 26 de ani sunt în stare și pot pretinde s-o facă. România nu poate avea viitor cu specimene ca Elena Udrea și cei de teapa ei. Sau ca fostul președinte care și-a inventat partid cu scopul de a face cu o jucărie politică ceea ce n-a făcut timp de un deceniu cu biata corabie românească ajunsă pe mâinile sale de matroz cu epoleți.

 De altfel, nu e deloc de mirare că In clanul solidarizaților a apărut și fostul președinte. Mai ales ca Udrea fără Băsescu e ca o caricatură fără model. Milos la « mâna de femeie » adusă de la Craiova, critic fața de prestația lui Sebastian Ghiță dar solidar cu Parlamentul, supus unei demolări sistematice, domnul căpitan de partid surprinde nu atât prin solidarizare, cât printr-o mărturisire auto-critică… O adevărată noutate pentru cineva care totdeauna a socotit că doar el are dreptate în timp ce eroarea și vina aparțin doar celorlalți..  Auto-critica sa este însă revelatoare pentru această figură de tristă aducere aminte a politicii românești de după Revoluție. El e mândru că a întărit justiția în cei 10 ani de mandat, dar socotește că a greșit pentru că nu a prea vorbit despre respectarea drepturilor omului. Cu șmecheria lui dintotdeauna,  fostul și actualul vrea să-l credem c-a greșit, când de fapt opțiunea lui a fost un calcul : justiția trebuia să fie puternică atâta timp cât Președintele avea imunitate, dar acum, ca ex-președinte,  dezbrăcat de vestonul elegant al imunității și pasibil de costumul în dungi, drepturile omului trebuie să fie pe primul plan…

In fața acestei epidemii de solidaritate toxică a pușcăriabililor, singurul remediu rămâne solidaritatea sănătoasă a celor mulți și cinstiți, fortificată de o justiție dreaptă și intolerabilă în fața răului, promptă în decizii și curată în interiorul său.

                                                                     Alexandru MELIAN