A B U Z
U L SI C R I Z A
D E A U T
O R I T A T E
(
continuare din numerele trecute )
MOTTO: “ Tocmai în asta consistă
puterea tragică a răului, că cel
care-l
comite găsește mii
de motive
pentru a-l scuza.”
Mihai
Eminescu
Deși fenomenul Piaţa Universităţii ar merita
o analiză complexă, documentată și obiectivă,-
un deziderat mai curând pentru generaţia
viitoare – în articolul de faţă, el va fi evocat doar ca o realitate social
politică în raport cu care autoritatea
instalată după căderea dictaturii s-a comportat aproape aberant. In esenţă, președintele Ion Iliescu, CPUN și guvernul au
acţionat într-o manieră confuză și total lipsită
de înţelepciune politică. Gestionarea
acestui conflict a evidenţiat manifestarea concomitentă a celor două
anomalii : abuzul de autoritate și criza de
autoritate. Fiindcă, în esenţă, ce a reprezentat Piaţa Universităţii ? Ea a fost manifestarea
legitimă a unor cetăţeni împotriva unui fenomen care și-a
dovedit consecinţele nefaste până în zilele noastre : promovarea în structurile
de putere și economice a foștilor securiști și nomenclaturiști. Incepută
de studenţi sub semnul lozincii Jos
comunismul - deși după părerea
mea, ţinta era inadecvată și ea a permis
puterii să manevreze în consecinţă (după Revoluţie, structurile comuniste au
fost distruse ; nu comunismul era dușmanul nostru,
ci comuniștii și
instrumentele lor care au mânuit puterea și care în loc să
fie deferiţi justiţiei pentru ilegalităţile comise, au fost răsplătiţi cu funcţii
și oportunităţi de îmbogăţire) – ea a devenit
încetul cu încetul o mișcare amplă, cu o participare din ce în
ce mai diversă și din ce în ce mai radicală. Iar această evoluţie a fost determinată, în primul rând, de comportamentul puterii,
inadecvat, uneori chiar gogoman prin aroganţă și lipsă
de tact politic. Un comportament în care atributele autorităţii au fost înlocuite cu maladiile ei. In loc să încerce
toate mijloacele posibile ale unui dialog autentic care să dezamorseze starea
explosivă, Ion Iliescu - deci omul cu cea mai înaltă răspundere
în structurile autorităţii – se comportă exact ca Ceaușescu faţă
de revolta timișorenilor. Huliganii dictatorului au devenit golanii președintelui, « uns » de
Revoluţie. Intristătoare și descalificantă filiaţie !?! Dar mai ales, iresponsabilă reacţie a
unui conducător, investit în numele și în slujba
democraţiei. Intrebările lui retorice aruncate ca justificare a refuzului
de a dialoga:« Pe cine reprezintă (manifestanţii – A.M.) ? Cu cine să
negociem ? » exprima nu doar lipsa exerciţiului democratic, în
gestionarea autorităţii, ci mai ales aroganţa celor care socotesc că doar ei reprezintă ceva sau pe cineva.
Este un comportament pe care l-am reîntâlnit, de altfel, și cu ocazia manifestărilor de stradă recente. Aroganţa dispreţuitoare a
autorităţii băsesciene se întemeia pe aceeași găunoasă
întrebare : « Pe cine reprezintă ei ? » Este adevărat că până la urmă au înţeles pe
cine reprezintă și în consecinţă, pentru a-și salva pielea (fiindcă proști nu sunt și au priceput că soluţia din 1990 le-ar fi fost fatală), au sacrificat un
nechezol de prim ministru, oferind « prostimii » o satisfacţie de
orgoliu. Ei tot n-au înţeles însă că nu soluţia batjocoritoare a chiriașului de la Cotroceni a pus capăt manifestaţiilor, ci dușmănia unei ierni apocaliptice, trimisă parcă să ne încerce și mai mult răbdarea. Așa cum a făcut-o
și T. Basescu, atunci cand în locul unui personaj
onomatopeic, pitit în culise, a aruncat în avascena guvernului un ungurean din
stirpea personajului mioritic. Le intră greu în cap politicienilor că nu e bine
să te joci cu răbdarea popoarelor. O fi ea « schimbarea
domnilor, bucuria nebunilor » , dar în ţara asta nu trăiesc numai
nebuni. E un adevăr de care ar trebui să ţină cont și opoziţia de astăzi.
Pentru a reveni la începuturile
istoriei noastre post-revoluţionare,
care au fost consecinţele acestei probe de cecitate politică ? Manifestările extremiste de tipul
« moarte lui Iliescu » au devenit tot mai frecvente, ca și violenţele contra celor care-și exprimau dezaprobarea faţă de blocarea circulaţiei pe una din arterele
principale ale Capitalei dar mai ales,
reacţiile autorităţilor pe cale să-și piardă
autoritatea au determinat solidarizarea cu Piaţa
Universităţii a unor personalităţi de prestigiu ale culturii și artei din România ca și din străinătate. Angajarea acestora a metamorfozat până la urmă insulta prezidenţială în titlu de onoare.
Autoritatea care i-a justificat
lui I. Iliescu alegerea în fruntea FSN si apoi în fruntea ţării, prin alegerile
din mai 1990, a fost astfel nu doar întinată, ci mai ales infirmizată. Practic,
autoritatea personală s-a pulverizat, președintele
nemairămânând decât cu autoritatea instituţională. Cum a exercitat-o se știe. Nici actul de înţelepciune și
responsabilitate cetăţenească a studentilor conduși de
Marian Munteanu, care pe 24 mai s-au retras din Piaţă, înţelegând, cu
tristeţe,dar cu luciditate, că democraţia înseamnă în primul rând respectarea
votului universal, n-au limpezit minţile tulburi ale celor aflaţi la putere. In
timp ce acești tineri de carte se supuneau regulilor
democratice, fără plăcere dar și fără
disperare, cei pe care poporul îi aleseseră să conducă ţara în spirit
democratic și-au început guvernarea ca niște violatori ai democraţiei. In noaptea de 13 iunie, formaţii de poliţiști pătrund în Piaţa Universităţii și evacuează cu o violenţă sălbatecă cele aproximativ 200 de pesoane care se
mai aflau acolo.
Cum violenţa naște totdeuna violenţă iar sălbăticia, sălbăticie, reacţia cetăţenilor a fost
așa cum se știe. Incendieri de mașini ale poliţiei,
atacuri, incendieri și devalizări ale unor instituţii de
stat reprezentative,… haos ! Haos, pentru că voinicii și curajoșii care la 2 noaptea maltrataseră niște oameni pașnici, la lumina zilei și în faţa furiei dezlanţuite au dispărut, ca și toţi șefii lor, reprezentând autoritatea legală. Intrat în panică, domnul Iliescu
care-și pierduse autoritatea personală, încearcă s-o pună
în practică pe cea instituţională. Numai că opţiunile sale necugetate în
alegerea colaboratorilor , a celor investiţi cu exercitarea autorităţii, se răzbună
pentru prima dată într-un mod cu totul dramatic. Pe cine-și
alesese d-lui ca ministru de interne ?
Pe generalul Chiţac, cel care nu peste mult timp va fi condamnat la 15
ani de închisoare pentru participarea la reprimarea manifestanţilor de la Timișoara. Iar domnul Chiţac, ca și celălalt
general de teapa lui, parcă-și puseseră din
nou picioarele-n ghips. Autorităţile legale ale statului, legitimate de alegeri
cu mai puţin de o lună înainte, și-au abandonat
autoritatea (de teamă ?!, de neputinţă ?!, ispitiţi poate de
eventualele profituri ale eventualei lovituri de stat despre care s-a tot
vorbit, cu sau fără temei ?! Cine mai știe
astăzi ??!! ) iar haosul părea a fi de neoprit. Si
atunci, domnul Președinte, în disperare de cauză și criză de
autoritate, cere ajutor ţării să salveze Revoluţia aflată în primejdie.
Ca de atâtea ori în istorie,
poporul, oamenii simpli sunt gata să răspundă, cu dăruire și
adeseori cu spirit de sacrificiu, la chemările patetice, uneori disperate ale
conducătorilor, de a salva ţara aflată pericol. Si oamenii au văzut la
televizor imagini tulburătoare, imagini de groază. Si au început să vină la
București și din București, la apelul Președintelui. Numai că alături de această
reacţie naturală, onestă și solidară, în
culise se pregătea substituirea autorităţii personale și de
stat pierdute cu autoritatea ingestionabilă a mulţimii teleghidate împotriva
unui obiectiv difuz. Practic, puterea legitimă, incapabilă să exercite
autoritatea legală, a recurs la soluţia nelegiuită de a organiza
și de a conferi atribuţii poliţienești unui grup social, mobilizat să facă ordine acolo unde statul nu era
capabil s-o facă.
Alegerea minerilor n-a fost
întâmplătoare. Acești oameni care muncesc sub pământ și trăiesc sub nevoi, care sunt vămuiţi nu doar de lumina soarelui, ci și de lumina cărţii, sunt bărbaţi dintr-o bucată, caractere tari, forjate de
credinţă, cinste și spirit solidar. Sunt oameni pe care
duritatea vieţii și a meseriei i-a făcut duri iar simplitateatea lor credulă și naivă i-a făcut vulnerabili și ușor de manipulat. Au venit la București de bună
credinţă, fără să-și dea seama că că ei nu vin, ci sunt aduși, convinși că ţara are
nevoie de ei, că niște ochelariști,
infectaţi de occident, intelectuali îngâmfaţi,mereu puși pe gâlceavă,
care “gândesc în timp ce ei muncesc”, politicieni veniţi din străinătate care
“n-au mâncat salam cu soia ca toţi românii”, toată această liotă de anti-revoluţionari a pus mâna pe arme ca să spulbere cuceririle
Revoluţiei din decembrie 1989. Ajunși în București, - sub influenţa unui asemenea dopaj propagandistic – ei au făcut nu curăţenie,
ci ecarisaj. Violenţa sălbatecă a poliţiștilor din
noaptea de 13 iunie împotriva unui grup
de oameni a fost înlocuită cu vânătoarea la fel de sălbatică a minerilor
împotriva a tot ceea ce în centrul Capitalei putea să semene cu « monștrii» descriși de propagandă. Președintele, în
loc să răspundă misiunii sale de a gradinări unitatea, concordia și solidaritatea naţionala, în numele autorităţii pierdute, a semănat ura și discordia. Seminţele aruncate de el în acele zile n-au rodit flori, ci mărăcini,
așa după cum mulţumirile adresate minerilor fără nici
o refrire dezaprobatoare la violenţele săvârșite,
n-au fortificat spiritul civic și domnia legii,
ci beţia vindicativă și ispita nelegiuirii. Cât privește autoritatea, puseurile de criză nu vor întârzia să apară .
Episodul celei de a doua
descinderi a minerilor la București, - care
prinseseră deja gustul haiduciei pedepsitoare – este edificator pentru
adâncirea crizei de autoritate. Dacă în prima situaţie, autoritatea
neputiincioasă a recurs la forţe paramilitare ca să stabilească ordinea în
București, a doua oară ea a recurs la la același mecanism ilegitim pentru « a stabili ordinea » în ţară. Adică,
venirea din nou a minerilor la București a avut drept
consecinţă, înlăturarea prim-ministrului din fruntea guvernului, care nu se mai
afla pe aceeași lungime de undă cu președintele ţării. Dacă trebuia sau nu să fie destituit Petre Roman nu face obiectul
analizei noastre în acest context. Ceea ce ne interesează este de a pune în
evidenţă cum criza de autoritate, naște abuzul de putere. Iar consecinţele nu vor întârzia să
apară. Nu doar în gestionarea economică și
socială a ţării, ci și în dinamica forţelor politice.
( continuare în numărul viitor)
Alexandru MELIAN
