Jianu Liviu-Florian: SCAUNELE

SCAUNELE

Calicia are un președinte, şi un premier.

Amândoi vor să reprezinte Calicia.

Primul zice că drept să o reprezinte are numai el.

Al doilea spune că reprezentarea ar trebui împărţită. Calicia să fie reprezentată când de preşedinte, când de premier, în funcţie de reprezentările care se cer reprezentate.

Constituţia, act care reglementează reprezentările, este clară pentru ochii preşedintelui, şi ambiguă, pentru cei ai premierului.

Curtea Constituţională, care ar trebui să dea bastonul de mareşal reprezentantului, este bănuită că este oarbă, ca orice justiţie imparţială, şi ar putea încurca persoana îndrituită.

Modul cel mai elegant de tranşare a cestiunii, după mine, este ca onor Calicia  să fie reprezentată de ambii candidați la reprezentare.

Să hotărască gazdele președintelui şi premierului, Marele Licurici European,   cui îi dau scaunul, şi tuiul, de reprezentant.

Există trei posibilități:

1.       Nu se oferă niciun scaun.  Efect: Rămân amândoi în pozitie de drepţi în faţa ordinelor Licuriciului European.

2.       Se oferă un singur scaun, fără niciun nume pe spătar. Efect: Rămân amândoi în poziţie de drepţi în faţa scaunului, aşteptând  ordinele aceluiaşi Licurici.

3.         Se oferă un scaun nominalizat. Efect: este întrebat marele licurici de peste Ocean cine primeşte  tuiul să se aşeze pe scaun.  Aici e aici: dacă nominalizarea scaunului diferă? Cine  se aşează pe scaun? Se declanşează oare al treilea război mondial? Al scaunului ?

Omenirea a fost ameninţată în istoria ei de :  dinozauri, asterozi, draci, războaie, boli, apocalipsă, etc. Iată că a  apărut un nou pericol: să fie amenintaţă de un nume pe un scaun.

Oameni buni,

Când mai oferiţi un scaun, scrieţi pe spătarul lui şi cine îşi face treaba de pe el.

 Altfel toate apele şi isopul nu ne vor spăla de cât rahat înghiţim, chiar şi pentru un scaun de toaletă lipsit  de numele celui care îşi face scaunul  de pe el…

 13 iunie 2012

( zi de salariu )

Jianu Liviu-Florian

Alexandru Melian - ABUZUL ŞI CRIZA DE AUTORITATE

A B U Z U L   SI   C R I Z A 

   D E    A U T O R I T A T E

( continuare din numerele trecute )

MOTTO:   “ Tocmai în asta consistă  

puterea tragică a răului,  că cel  care-l

 comite găsește mii de motive

 pentru a-l scuza.”

                                                                                  Mihai Eminescu

Deși fenomenul Piaţa Universităţii ar merita o analiză complexă, documentată și obiectivă,- un deziderat  mai curând pentru generaţia viitoare – în articolul de faţă, el va fi evocat doar ca o realitate social politică în raport cu care  autoritatea instalată după căderea dictaturii s-a comportat aproape aberant. In esenţă, președintele Ion Iliescu, CPUN și guvernul au acţionat într-o manieră confuză și total lipsită de înţelepciune politică.  Gestionarea acestui conflict a evidenţiat manifestarea concomitentă a celor două anomalii : abuzul de autoritate și criza de autoritate. Fiindcă, în esenţă, ce a reprezentat Piaţa Universităţii  ? Ea a fost manifestarea legitimă a unor cetăţeni împotriva unui fenomen care și-a dovedit consecinţele nefaste până în zilele noastre : promovarea în structurile de putere și economice a foștilor securiști și nomenclaturiști. Incepută de studenţi sub semnul lozincii Jos comunismul -  deși după părerea mea, ţinta era inadecvată și ea a permis puterii să manevreze în consecinţă (după Revoluţie, structurile comuniste au fost distruse ; nu comunismul era dușmanul nostru, ci comuniștii și instrumentele lor care au mânuit puterea și care în loc să fie deferiţi justiţiei pentru ilegalităţile comise, au fost răsplătiţi cu funcţii și oportunităţi de îmbogăţire) – ea a devenit încetul cu încetul o mișcare amplă, cu o participare din ce în ce mai diversă și din ce în ce mai radicală.  Iar această evoluţie a fost determinată,  în primul rând, de comportamentul  puterii,  inadecvat, uneori chiar gogoman prin aroganţă și lipsă de tact politic. Un comportament în care atributele autorităţii au fost  înlocuite cu maladiile ei. In loc să încerce toate mijloacele posibile ale unui dialog autentic care să dezamorseze starea explosivă, Ion Iliescu - deci omul cu cea mai înaltă răspundere în structurile autorităţii – se comportă exact ca Ceaușescu faţă de revolta timișorenilor. Huliganii dictatorului au devenit golanii președintelui, « uns » de Revoluţie. Intristătoare și descalificantă filiaţie !?!  Dar mai ales, iresponsabilă reacţie a unui conducător, investit în numele și în slujba democraţiei. Intrebările lui retorice aruncate ca justificare a refuzului de a dialoga:« Pe cine reprezintă (manifestanţii – A.M.) ? Cu cine să negociem ? » exprima nu doar lipsa exerciţiului democratic, în gestionarea autorităţii, ci mai ales aroganţa celor care socotesc că doar ei reprezintă ceva sau pe cineva.

Este un comportament pe care l-am reîntâlnit, de altfel, și cu ocazia manifestărilor de stradă recente. Aroganţa dispreţuitoare a autorităţii băsesciene se întemeia pe aceeași găunoasă întrebare : « Pe cine reprezintă ei ? »  Este adevărat că până la urmă au înţeles pe cine reprezintă și în consecinţă, pentru a-și salva pielea (fiindcă proști nu sunt și au priceput că soluţia din 1990 le-ar fi fost fatală), au sacrificat un nechezol de prim ministru, oferind « prostimii » o satisfacţie de orgoliu. Ei tot n-au înţeles însă că nu soluţia batjocoritoare a chiriașului de la Cotroceni a pus capăt manifestaţiilor, ci dușmănia unei ierni apocaliptice, trimisă parcă să ne încerce și mai mult răbdarea. Așa cum a făcut-o și T. Basescu, atunci cand în locul unui personaj onomatopeic, pitit în culise, a aruncat în avascena guvernului un ungurean din stirpea personajului mioritic. Le intră greu în cap politicienilor că nu e bine să te joci cu răbdarea popoarelor. O fi ea « schimbarea domnilor, bucuria nebunilor » , dar în ţara asta nu trăiesc numai nebuni. E un adevăr de care ar trebui să ţină cont și opoziţia de astăzi.

Pentru a reveni la începuturile istoriei noastre post-revoluţionare,  care au fost consecinţele acestei probe de cecitate politică ?   Manifestările extremiste de tipul « moarte lui Iliescu » au devenit tot mai frecvente, ca și  violenţele contra celor care-și exprimau dezaprobarea faţă de blocarea circulaţiei pe una din arterele principale ale Capitalei  dar mai ales, reacţiile autorităţilor pe cale să-și piardă autoritatea au determinat solidarizarea cu Piaţa Universităţii a unor personalităţi de prestigiu ale culturii și artei din România ca și din străinătate.  Angajarea acestora a metamorfozat  până la urmă insulta prezidenţială  în titlu de onoare.                                                               

Autoritatea care i-a justificat lui I. Iliescu alegerea în fruntea FSN si apoi în fruntea ţării, prin alegerile din mai 1990, a fost astfel nu doar întinată, ci mai ales infirmizată. Practic, autoritatea personală s-a pulverizat, președintele nemairămânând decât cu autoritatea instituţională. Cum a exercitat-o se știe. Nici actul de înţelepciune și responsabilitate cetăţenească a studentilor conduși de Marian Munteanu, care pe 24 mai s-au retras din Piaţă, înţelegând, cu tristeţe,dar cu luciditate, că democraţia înseamnă în primul rând respectarea votului universal, n-au limpezit minţile tulburi ale celor aflaţi la putere. In timp ce acești tineri de carte se supuneau regulilor democratice, fără plăcere dar și fără disperare, cei pe care poporul îi aleseseră să conducă ţara în spirit democratic și-au început guvernarea ca niște violatori ai democraţiei. In noaptea de 13 iunie, formaţii de poliţiști pătrund în Piaţa Universităţii  și evacuează cu o violenţă sălbatecă cele aproximativ 200 de pesoane care se mai aflau acolo.

Cum violenţa naște totdeuna violenţă iar sălbăticia, sălbăticie, reacţia cetăţenilor a fost așa cum se știe. Incendieri  de mașini ale poliţiei, atacuri, incendieri și devalizări ale unor instituţii de stat reprezentative,… haos ! Haos, pentru că voinicii și curajoșii care la 2 noaptea maltrataseră niște oameni pașnici, la lumina zilei și în faţa furiei dezlanţuite au dispărut, ca și toţi șefii lor, reprezentând autoritatea legală. Intrat în panică, domnul Iliescu care-și pierduse autoritatea personală, încearcă s-o pună în practică pe cea instituţională. Numai că opţiunile sale necugetate în alegerea colaboratorilor , a celor investiţi cu exercitarea autorităţii, se răzbună pentru prima dată într-un mod cu totul dramatic. Pe cine-și alesese d-lui ca ministru de interne ?   Pe generalul Chiţac, cel care nu peste mult timp va fi condamnat la 15 ani de închisoare pentru participarea la reprimarea manifestanţilor de la Timișoara. Iar domnul Chiţac, ca și celălalt general de teapa lui, parcă-și puseseră din nou picioarele-n ghips. Autorităţile legale ale statului, legitimate de alegeri cu mai puţin de o lună înainte, și-au abandonat autoritatea (de teamă ?!, de neputinţă ?!, ispitiţi poate de eventualele profituri ale eventualei lovituri de stat despre care s-a tot vorbit, cu sau fără temei ?! Cine mai știe astăzi ??!! ) iar haosul părea a fi de neoprit. Si atunci, domnul Președinte, în disperare de cauză  și criză de autoritate, cere ajutor ţării să salveze Revoluţia aflată în primejdie.

Ca de atâtea ori în istorie, poporul, oamenii simpli sunt gata să răspundă, cu dăruire și adeseori cu spirit de sacrificiu, la chemările patetice, uneori disperate ale conducătorilor, de a salva ţara aflată pericol. Si oamenii au văzut la televizor imagini tulburătoare, imagini de groază. Si au început să vină la București și din București, la apelul Președintelui. Numai că alături de această reacţie naturală, onestă și solidară, în culise se pregătea substituirea autorităţii personale și de stat pierdute cu autoritatea ingestionabilă a mulţimii teleghidate împotriva unui obiectiv difuz. Practic, puterea legitimă, incapabilă să exercite autoritatea legală, a recurs la soluţia nelegiuită  de a organiza  și de a conferi atribuţii poliţienești unui grup social, mobilizat să facă ordine acolo unde statul nu era capabil s-o facă.

Alegerea minerilor n-a fost întâmplătoare. Acești oameni care muncesc sub pământ și trăiesc sub nevoi, care sunt vămuiţi nu doar de lumina soarelui, ci și de lumina cărţii, sunt bărbaţi dintr-o bucată, caractere tari, forjate de credinţă, cinste și spirit solidar. Sunt oameni pe care duritatea vieţii și a meseriei i-a făcut duri  iar simplitateatea lor credulă și naivă i-a făcut vulnerabili și ușor de manipulat. Au venit la București de bună credinţă, fără să-și dea seama că că ei nu vin, ci sunt aduși,  convinși că ţara are nevoie de ei, că niște ochelariști, infectaţi de occident, intelectuali îngâmfaţi,mereu puși pe gâlceavă, care “gândesc în timp ce ei muncesc”, politicieni veniţi din străinătate care “n-au mâncat salam cu soia ca toţi românii”, toată această liotă de anti-revoluţionari  a pus mâna pe arme ca să spulbere cuceririle Revoluţiei din decembrie 1989. Ajunși în București, - sub influenţa unui asemenea dopaj propagandistic – ei au făcut nu curăţenie, ci ecarisaj. Violenţa sălbatecă a poliţiștilor din noaptea de 13 iunie împotriva  unui grup de oameni a fost înlocuită cu vânătoarea la fel de sălbatică a minerilor împotriva a tot ceea ce în centrul Capitalei putea să semene cu « monștrii» descriși de propagandă.  Președintele, în loc să răspundă misiunii sale de a gradinări unitatea, concordia și solidaritatea naţionala, în numele autorităţii pierdute, a semănat ura și discordia. Seminţele aruncate de el în acele zile n-au rodit flori, ci mărăcini, așa după cum mulţumirile adresate minerilor fără nici o refrire dezaprobatoare la violenţele săvârșite, n-au fortificat spiritul civic și domnia legii, ci beţia vindicativă și ispita nelegiuirii. Cât privește autoritatea, puseurile de criză nu vor întârzia să apară .

Episodul celei de a doua descinderi a minerilor la București, - care prinseseră deja gustul haiduciei pedepsitoare – este edificator pentru adâncirea crizei de autoritate. Dacă în prima situaţie, autoritatea neputiincioasă a recurs la forţe paramilitare ca să stabilească ordinea în București, a doua oară ea a recurs la la același mecanism ilegitim pentru « a stabili ordinea » în ţară. Adică, venirea din nou a minerilor la București a avut drept consecinţă, înlăturarea prim-ministrului din fruntea guvernului, care nu se mai afla pe aceeași lungime de undă cu președintele ţării. Dacă trebuia sau nu să fie destituit Petre Roman nu face obiectul analizei noastre în acest context. Ceea ce ne interesează este de a pune în evidenţă cum criza de autoritate, naște abuzul de putere. Iar consecinţele nu vor întârzia să apară. Nu doar în gestionarea economică și socială a ţării, ci și în dinamica forţelor politice.

( continuare în numărul viitor)

  

                                                                 Alexandru  MELIAN

Liviu Florian Jianu - MĂMĂLIGĂ CU UNTURĂ

MĂMĂLIGĂ CU UNTURĂ

-         Ce ai face, Marina, dacă ai avea toţi banii de pe pământ?

-         Mi-aş cumpăra de ei gumă de mestecat!

Dumnezeu e bun, dar nu şi nătâng.

Dumnezeu e perfect doar în mintea celor schilozi sufleteşte. În mintea celor întregi la suflet, e uman.

Cine n-are memorie, e trişat de viitor.

Poţi judeca măreţia unui popor, după felul in care ocroteşte animalele, şi îi este indiferentă viaţa oamenilor.

Poţi să fii Iov, sau poţi să fii soţia, copiii, şi animalele lui Iov.

O pildă bună scuză pagubele colaterale.

-         Ce fac iubeii, după moarte?

-         Dragoste!

-         Când dă Dumnezeu faliment?

-         Când cer despăgubiri, iubeii…

-         Cu ce poţi fi comparaţi iubeii?

-         Cu Universul în expansiune…

Dumnezeu a creat întâi iubeii, apoi a zis:

“Să se faca Lumină!”

Era prea târziu…

O jumătate de adevăr este mai convingătoare decât o jumătate de minciună.

Coşmarul iubeului: să plătească la judecata de apoi pentru lumea toată.

7-8-10 aprilie 2012

Jianu Liviu-Florian 

Baladă simplă

L-am cătat pe Dumnezeu,

Şi târziu, la o răscruce,

L-am găsit mereu, mereu,

Răstignit în veci, pe cruce…

“Dă-te, Doamne, dă-te jos,

Ca să facem Rai, sub soare!”

“Cum e Raiul, frăţioare,”

mi-a răspuns, tânjind, Hristos,

“Pentru voi, de nu mă doare?”

“Dar rămâi atunci cât voi,

Numai lasă-ne cu Tine,

Să ne doară şi pe noi,

Doar să fie-n Rai, mai bine!”

“Doar să fie-n Rai, copii,

Doar să fie-n Rai, părinţi,

Să scobori, când vei voi,

Bun al celor buni, şi sfinţi !”

 L-am cătat pe Dumnezeu,

Şi târziu, la o răscruce,

L-am găsit mereu, mereu,

Răstignit în veci, pe cruce…

10-11 aprilie 2012

Jianu Liviu-Florian

COVRIGEI CU PUFULETI

 

Fiecare om este un rege, şi fiecare rege este un om.

Dacă fiecare zi a vieţii este un banchet, fiecare secundă a ei este un valet.

Ca să fie Dumnezeu, până şi Dumnezeu a trebuit să fie om.

Omul este casa lui Dumnezeu. Depinde numai de om, să nu o părăsească.

Părintele Arsenie Papacioc: “Cine fuge de jertfă, fuge de Dumnezeu.”

Fericit cel care zboară, urmându-l pe Dumnezeu. Dar mai fericit cel  cu aripile tăiate, care  se târăşte, urmându-l.

Când clar-văzătorul nu vede adevărul  zilei, cum ar putea să pătrundă taina nopţii?

Mila este mai puternică decât dreptatea.

Fiecare cădere şi ridicare te învaţă ce să faci ca să nu mai cazi şi a două oară, din acelaşi motiv, cel puţin.

Blaga  scria că sfinţii din Rai se încălzesc la flăcările focului în care ard păcătoşii din Iad. Voiculescu scria că, în clipa în care păcătoşii vor fi daţi focului Iadului, primii care vor cere să facă schimb de locuri cu ei, vor fi sfinţii din Rai.

Am întâlnit odată o fiinţă netrupească, care mi-a trecut prin uşă, m-a privit în faţă, şi mi-a intrat  în casă. Poate că a fost un inger. Poate, un demon. Poate a fost  sufletul meu, travestit, reîntors acasă.

 

-         Ce se află dincolo de limitele peste care Universul se dilată?

-         Nimic!

-         Adică mai este  ceva!...

 

11 aprilie 2012

Jianu Liviu-Florian

Mircea Vâlcu-Mehedinţi-DISTRUGEREA ŞI CUCERIREA ROMÂNIEI FĂRĂ RĂZBOI (2)

PREZENTAREA LUCRĂRII  “DISTRUGEREA ŞI CUCERIREA ROMÂNIEI FĂRĂ RĂZBOI” – VOL.2

Mircea Vâlcu-Mehedinţi

Ştiut este că serviciile secrete folosesc mass-media ca una dintre sursele principale de informare. (În primul rând presa face parte dintre “fraţii şi surorile” serviciilor de informaţii. Agenţiile de presă au foarte multe în comun cu organizarea unui serviciu de spionaj – Aurel Rogojan). De asemenea, istoricii, ca izvoare, întrebuinţează, în scrierea istoriei unei anumite epoci - în afară de documentele oficiale -, presa scrisă (îndeosebi) a vremurilor cercetate.

Din practică, am constatat că marea majoritate – dacă nu chiar toate – documentele oficiale sunt subiective, ele reliefând punctul de vedere al regimului sau Puterii, din perioada în care sunt scrise. De aceea în lucrarea mea nu m-am folosit de acestea.

Totodată, în scrierea celor patru volume din “Distrugerea şi cucerirea României fără război” - având în vedere că toate documentele interesante pentru cunoaştere sunt interzise spre cercetare fiind secrete, clasificate (nu se dau la cercetare decât după 50-100 de ani de la scrierea lor) - eu nu le-am putut folosi ca izvoare pentru scrierea istoriei recente (1990-2012).   M-am limitat la presa scrisă, adică la articolele publicate.

 În volumele respective am organizat publicarea doar a unui număr infim de articole, deoarece este imposibil de parcurs, complet, presa, ziar cu ziar, precum şi revistele respective, începând cu anul 1990 până la zi. Sunt şi foarte multe ziare şi reviste, iar volumele ce s-ar putea publica pe această temă, cu toate exemplele negative existente în ele, ar fi în număr mare; abundenţa cazurilor este atât de fructuoasă (în ţara noastră s-au cuibărit şi proliferat corupţia, hoţia, escrocheria, desfrâul, scăderea moralităţii populaţiei, îndoctrinarea negativă a mulţimilor, amestecul pregnant al Ocultei Mondiale etc.) încât, realmente, nu pot fi citate, în totalitate.

  Ţin să reamintesc – mulţi au făcut-o - că aceste carenţe, astăzi, ne erodează cu deosebită obstinaţie; ele ne-au aruncat în mâzga îndobitocirii şi a dezvoltării la maximum cu putinţă a instinctelor primare.

  Cum s-a ajuns la această situaţie? Pentru a explicita conţinutul lucrării, îmi permit să citez câteva din învăţămintele părintelui ştiinţei militare, Sun Tzu, cuprinse în “Arta supremă a războiului prin înşelătorie, fără luptă”:

  - Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului. Nu-i lăsaţi pe inamici să se unească. Destrămaţi-le alianţele. (Cum procedează acum, domnul preşedinte).

  - Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase. Distrugeţi-le reputaţia, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului propriilor cetăţeni. (Astăzi scârba faţă de Putere, de Justiţie, de Parlament şi de Guvern a atins pragul maxim. Aceasta se vede şi din sondajele de opinie).

  - Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi abjecte. (Astăzi – în număr mai mare sau mai mic – sunt peste tot în conducerea României: Preşedinţie, Parlament, Justiţie, Administraţia centrală şi locală, Partidele politice).

  - Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţării ostile. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor. (Acest procedeu l-a întrebuinţat Conducerea Supremă a României între diversele categorii şi grupuri sociale: Divide şi conduce).

 - Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă. (Exemplul viu este dat, în special, de alogenul Patapievici, numit într-o funcţie cheie a culturii de către un alt alogen – aşa cum am arătat eu în cuprinsul lucrării).

- Perturbaţi, prin orice mijloace, intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei inamicului. Dacă inamicul este în poziţie de forţă, să ştiţi să-l slăbiţi. Dacă e bine hrănit, să-l înfometaţi. (Aşa cum au făcut-o, atât preşedinţii României, toţi etnici aşckenazi–cazaro-evrei sau ţigani, începând cu anul 1990, cât şi guvernele, precum şi parlamentele existente; s-au distrus agricultura, băncile româneşti, economia ţării, instituţiile cheie din stat, învăţământul, cultura, s-a trecut la formarea capitaliştilor de carton, a atins apogeul decadenţa moralităţii, pauperizarea populaţiei, schimbarea demografică a ţării etc.).

  - Slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cântece şi melodii senzuale. Daţi inamicului fete şi băieţi tineri pentru a-i lua minţile (filme „sexi”, proliferarea instinctelor primare, a drogurilor, înlocuirea cântecelor româneşti cu manele – sunt ridicate la rang de cultură, în special de către postul de televiziune OTV -, înlocuirea obiceiurilor strămoşeşti prin importul celor americane – în deosebi)

- Infiltraţi-vă peste tot spionii. Bazaţi-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice.  (Toate instituţiile de bază, cât şi partidele politice, au la conducere alogeni, masoni, precum şi cozi de topor dintre români.)

- Dacă resursele ţării sunt epuizate, ţăranii sunt sleiţi. (Populaţia ţării scârbită de numeroasele nereguli, a devenit indiferentă faţă de tot ce se petrece în ţară, cât şi cu sieşi. Nimănui nu-i mai pasă. Românul şi-a reintrat în genă: „Ion suflet de slugă”, „Mămăliga nu face explozie”, „Sabia, capul plecat nu-l taie” etc.)

Se pare că învăţămintele au fost luate ca bază în naşterea Francmasoneriei, în redactarea „Protocoalelor Înţelepţilor Sionului”, precum şi „Protocoalele de la Toronto”. Toate acestea se aplică astăzi în România, devenită încă un experiment al Ocultei Mondiale. Acest experiment stă la baza scrierii lucrării „Distrugerea şi cucerirea României fără război”.

Trecând la volumul 2 din lucrare, încerc să argumentez, în continuare, nemernicia conducerii şi a guvernanţilor, care, prin exagerări schizofrenice îşi poartă copitele în poligonul de experimente incredibile, numit România.

     Dezvolt, prin exemple complete şi indubitabile, cea de-a cincia lovitură de stat aplicată nouă, românilor: Desfiinţarea instituţiilor cheie care sprijină orice stat (Structura de Apărare a României, Ministerul de Interne. Procuratura, Fascinanta Justiţie Românească, Învăţământul, Cercetarea, Cultura, Criza din administraţia centrală şi locală – care se numeşte corupţie generalizată, Infrastructura României). 

Încheind această succintă prezentare, transmit încă o dată românilor să iasă din amorţeală, aşa precum ne învaţă imnul nostru naţional, cântat de prea multă vreme, şi pe care încă nu l-am pus în practică: „DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE !” NU MAI DORMI ! TE-AU CĂLCAT HOŢII ! TREZEŞTE-TE !