Faceți căutări pe acest blog

duminică, 1 mai 2016

Dr. L. Marta - etn. R. Roșu - Stil, eleganţă şi frumuseţe la războinicii celţi



Brice şi foarfeci. Stil, eleganţă şi frumuseţe
la războinicii celţi din Spațiul carpatic
(Obiecte identitare vehiculate în context funerar pe teritoriul Sătmarului)

În preistorie şi mai recent în societăţile tradiţionale înmormântările erau evenimente sociale în care familia «informa» comunitatea asupra identităţii înaintaşului decedat. Constituirea inventarului funerar reprezenta o strategie prin care cei vii perpetuau memoria defunctului şi scoteau în evidenţă elemente ce îi defineau identitatea, în scopul de a moşteni statutul social al acestuia, în urma unei ultime prezentări oficiale în faţa comunităţii.

Mici obiecte prăfuite
            Cu ceva timp în urmă a fost evocată o sabie de la Pişcolt, unică în patrimoniul european, ce a oferit informaţii inedite referitoare la societatea celtică şi la unele mecanisme sociale ce tind să fie continuu reeditate şi reinventate pe parcursul istoriei, până în zilele noastre. Rămânând cantonaţi printre războinicii celţi, în rândurile de mai jos vor fi prezentate câteva obiecte mărunte ce au fost descoperite în localităţi din jurul Careiului, județul Satu Mare. Aceste obiecte sunt cuprinse într-o expoziţie ce este itinerantă prin mai multe muzee din nordul României, expoziţie ce va poposi şi la muzeele din Satu Mare şi Carei. Mai ales pentru acei «specialişti» cuprinşi recent de combustia unei pasiuni istorice captată prin lecturi neacademice, aceste mici obiecte par doar artefacte corodate şi prăfuite, ce umplu inutil depozitele muzeale. Rândurile de mai jos au menirea să arate că în ciuda unui aspect aparent banal, unele obiecte muzeale au o importanţă istorică deosebită. Mai mult, prin aceste obiecte putem percepe unele comportamente sociale actuale, pornind de la cunoscuta expresie «historia magistra vitae», fixată în cultura scrisă de Marcus Tullius Cicero, dar care acoperă, de fapt, o perpetuă experienţă umană.

Foarfeci şi brice de la Pişcolt cu o vechime de 2200 de ani
            Obiectele a căror funcţionalitate este mai evidentă sunt acelea care au forma unor foarfeci, descoperite în mai multe morminte de războinici celţi de la Pişcolt, dar şi în cadrul altor contexte funerare celtice. Este de fapt un tip arhaic de foarfecă, cu pârghii de gradul doi, a cărei formă şi-a găsit, mai recent, refugiul în foarfeca de tuns oile. Semnificaţia legată de utilizarea la tunsul oilor poate fi pusă la îndoială pentru foarfecile celtice descoperite în contexte funerare, atâta vreme cât alt gen de unelte agricole lipsesc din inventarul funerar.
De fapt la celţi foarfecile apar frecvent asociate cu arme şi accesorii vestimentare, la fel ca şi acestea fiind mai degrabă menite a prezenta statutul de războinic al defunctului. Rolul foarfecii era de a atesta statutul social şi identitatea, precum în cazul mormântului 158 de la Pişcolt care, alături de o foarfecă, are în inventar: o suliţă, partea metalică a unui scut, o bandă metalică menită a prinde teaca spadei de centură, câteva fibule şi câteva cuţite. Unul dintre aceste cuţite corodate, cu spate arcuit şi cu capătul mânerului răsucit este, de fapt, un brici pentru bărbierit. Briciul este al doilea tip de obiect la care ne referim în aceste rânduri, iar asocierea sa cu foarfeca atestă practic un «set» de instrumente utilizat de proprietarul celt pentru a îndepărta părul nedorit de pe cap şi de pe corp.
Practic aceste contexte funerare confirmă izvoarele istorice şi imaginile iconografice care îi prezintă pe bărbaţii celţi (gali) ca având părul tuns, barba rasă şi musteaţa îngrijit crescută. Inventarele funerare ne arată că de fapt aspectul celţilor descris de izvoarele greceşti şi romane era un element de autodefinire socială şi etnică, profund cultivat în societatea celtică, deoarece avea o puternică semnificaţie identitară, fiind asociat cu statul de războinic celt. 

Tunsoarea folosită pentru a exprima identitatea socială şi etnică
            Pe parcursul istoriei, «casta războinicilor» avea ca şi o caracteristică principală mândria apartenenţei la o categorie socială de elită, mândrie ce adesea era exteriorizată prin construirea unui aspect aparte, menit a fi impunător. Este suficient să ne gândim la ţinutele militare din diverse epoci, la armurile de paradă a cavalerilor medievali etc. Nu de puţine ori frizura (tunsoarea) a jucat un rol esenţial în «arhitectura» aspectului pe care şi-l cultivau războinicii; în acest sens este relevant rolul frizurii pentru aspectul samurailor japonezi. Unele tunsori sau moduri de aranjare aparte a părului şi a bărbii au fost şi sunt utilizate de unele categorii şi caste sacerdotale cu scop de identificare, prin «construirea» unei înfăţişări deosebite de categoriile «mirene»: preoţii budişti sau ortodocşi, rabinii, ordinele călugăreşti catolice etc. Adesea categorii umane largi utilizează frizura şi modul în care este purtată barba ca elemente de exprimare a apartenenţei religioase sau etnice. De exemplu, purtarea bărbii nerase este o cutumă împământenită în cazul musulmanilor, iar înfăşurarea sub turban a părului lăsat lung este o modalitate de autoidentificare afişată cu mândrie şi ţinută cu stricteţe de bărbaţii sik, din nordul Indiei. Musteaţa lăsată lung în cazul ţiganilor joacă un rol atât de important, încât chiar şi în sicrie, la fel ca şi în cazul celţilor şi a altor populaţii preistorice, briciul este depus ca şi inventar funerar, ca obiect cu încărcătură identitară.

«Uiaga de pălincă» şi pipa - elemente identitare la români
Descrierile etnografice sau reprezentările grafice îi prezintă în general pe români ca purtând părul lung, atât în Regat cât şi în Ardeal. De fapt în regiuni cu tradiţii mai puternic conservate (Oaş, Ţara Moţilor etc.) chica era purtată de bătrâni, până la mijlocul secolului 20 (în cazuri izolate chiar după această dată). Pentru că purtau chică în trecut sau pentru că cel puţin elita purta barbă, românii nu au folosit briciul ca element identitar în inventarul funerar. Alte elemente au fost şi sunt vehiculate pentru a exprima identitatea defunctului în context funerar. Alături de monede şi colaci, astăzi în sicriele bărbaţilor adesea se pune câte un pachet de ţigări, câte o «uiaga de pălincă», sau obiecte legate de ocupaţia defunctului - bâtă de păcurar, fluier (a se vedea balada Mioriţa) etc. Astăzi, probabil prin asociere cu semnificaţia monedelor, se spune că gestul are menirea de a asigura o trecere mai uşoară în lumea de dincolo, împreună cu unele din obiceiurile familiare defunctului. Alta pare să fi fost cândva semnificaţia dacă ne gândim că ţigările sunt un înlocuitor al pipei de odinioară. Faţă de ţigări, pipa era un obiect personalizat, iar prin modul ei de purtare făcea parte integrantă din aspectul bărbatului. Nu este de mirare că în fotografiile vechi bărbaţii apar împreună cu pipa, iar, dată fiind legătura intimă cu proprietarul, obiectul ajunge să fie pus în sicriu alături de acesta. Pipele adesea artistic realizate, cumpărate sau comandate după gustul proprietarului, erau obiecte cu un puternic caracter identitar. Uneori ornamentica făcea referire la identitatea etnică (vestitele pipe turceşti), dar mai ales la un stat social şi la o identitate de gen. Cu unele excepţii regionale (Oaş, Ţara Moţilor), în lumea tradiţională românească doar bărbaţii fumau. Femeile evitau să fumeze în public căci riscau să fie etichetate, identificate cu femeile rrome sau, mai rău, cu categoria femeilor cu moravuri uşoare. Faptul că în cadrul etniei rome fumau adesea şi femeile, a făcut ca bărbaţii să simtă nevoia să îşi exprime altfel identitatea etnică şi identitatea de gen. Pentru acest scop punerea briciului în inventarul funerar asigură exprimarea identităţii printr-un obiect extrem de expresiv, legat direct de formarea înfăţişării masculine. La români, alături de obiecte legate de ocupaţie, pipa şi sticla de pălincă/ ţuică erau folosite ca obiecte menite a-i reprezenta identitar pe bărbaţi în context funerar. Prin ele se făcea referire la statutul de «om de lume», integrat social, nicidecum la vicii, care oricum, din motive economice şi morale, nu au cunoscut o generalizare în societatea românească tradiţională. În lumea rurală transilvană de odinioară una din primele căi de răspândire a fumatului a fost reprezentată de cătanele lăsate la vatră, fapt pentru care fumatul a fost asociat cu o oarecare conectare la modernitate. Armata, ocazia de a cutreiera «lumea largă» într-o epocă în care modernitatea etala adesea elemente de neimaginat în lumea satului tradiţional, a reprezentat un element important al construcţiei identitare masculine.
În preistorie şi mai recent în societăţile tradiţionale înmormântările erau evenimente sociale în care familia «informa» comunitatea asupra identităţii înaintaşului decedat. Constituirea inventarului funerar reprezenta o strategie prin care cei vii perpetuau memoria defunctului şi scoteau în evidenţă elemente ce îi defineau identitatea, în scopul de a moşteni statutul social al acestuia, în urma unei ultime prezentări oficiale în faţa comunităţii.
            Cu proxima ocazie va fi prezentată matriţa de confecţionat briciuri de la Ciumeşti, un alt obiect minor, care oferă, de această dată, un punct de pornire pentru o dezbatere despre categoria războinicilor din epoca bronzului. Pentru a-şi cultiva respectul de sine şi pentru a câştiga respectul acelora din jur aceştia utilizau un elaborat instrumentar de sulemenire: briciuri, pensete, ace de tatuaj, spatule pentru fardat. Cultivarea egoului războinicului, parte a construirii etosului acestei categorii sociale, oferă o mai completă înţelegere a unor de morminte de războinici şi a numeroaselor ofrande de arme descoperite pe teritoriul Sătmarului sau din alte regiuni ale României.
                                   Dr. Liviu Marta, arheolog
                                   Răzvan Roşu, etnolog