Brice şi foarfeci. Stil, eleganţă
şi frumuseţe
la războinicii celţi din Spațiul
carpatic
(Obiecte identitare vehiculate în
context funerar pe teritoriul Sătmarului)
În preistorie şi
mai recent în societăţile tradiţionale înmormântările erau evenimente sociale
în care familia «informa» comunitatea asupra identităţii înaintaşului decedat.
Constituirea inventarului funerar reprezenta o strategie prin care cei vii
perpetuau memoria defunctului şi scoteau în evidenţă elemente ce îi defineau
identitatea, în scopul de a moşteni statutul social al acestuia, în urma unei
ultime prezentări oficiale în faţa comunităţii.
Mici
obiecte prăfuite
Cu
ceva timp în urmă a fost evocată o sabie de la Pişcolt, unică în patrimoniul
european, ce a oferit informaţii inedite referitoare la societatea celtică şi
la unele mecanisme sociale ce tind să fie continuu reeditate şi reinventate pe
parcursul istoriei, până în zilele noastre. Rămânând cantonaţi printre
războinicii celţi, în rândurile de mai jos vor fi prezentate câteva obiecte
mărunte ce au fost descoperite în localităţi din jurul Careiului, județul Satu
Mare. Aceste obiecte sunt cuprinse într-o expoziţie ce este itinerantă prin mai
multe muzee din nordul României, expoziţie ce va poposi şi la muzeele din Satu
Mare şi Carei. Mai ales pentru acei «specialişti» cuprinşi recent de combustia
unei pasiuni istorice captată prin lecturi neacademice, aceste mici obiecte par
doar artefacte corodate şi prăfuite, ce umplu inutil depozitele muzeale. Rândurile
de mai jos au menirea să arate că în ciuda unui aspect aparent banal, unele
obiecte muzeale au o importanţă istorică deosebită. Mai mult, prin aceste
obiecte putem percepe unele comportamente sociale actuale, pornind de la
cunoscuta expresie «historia
magistra vitae», fixată în cultura scrisă de Marcus Tullius
Cicero, dar care acoperă, de fapt, o perpetuă experienţă umană.
Foarfeci
şi brice de la Pişcolt cu o vechime de 2200 de ani
Obiectele
a căror funcţionalitate este mai evidentă sunt acelea care au forma unor
foarfeci, descoperite în mai multe morminte de războinici celţi de la Pişcolt,
dar şi în cadrul altor contexte funerare celtice. Este de fapt un tip arhaic de
foarfecă, cu pârghii de gradul doi, a cărei formă şi-a găsit, mai recent,
refugiul în foarfeca de tuns oile. Semnificaţia legată de utilizarea la tunsul
oilor poate fi pusă la îndoială pentru foarfecile celtice descoperite în
contexte funerare, atâta vreme cât alt gen de unelte agricole lipsesc din
inventarul funerar.
De fapt la celţi
foarfecile apar frecvent asociate cu arme şi accesorii vestimentare, la fel ca şi
acestea fiind mai degrabă menite a prezenta statutul de războinic al
defunctului. Rolul foarfecii era de a atesta statutul social şi identitatea,
precum în cazul mormântului 158 de la Pişcolt care, alături de o foarfecă, are
în inventar: o suliţă, partea metalică a unui scut, o bandă metalică menită a
prinde teaca spadei de centură, câteva fibule şi câteva cuţite. Unul dintre
aceste cuţite corodate, cu spate arcuit şi cu capătul mânerului răsucit este,
de fapt, un brici pentru bărbierit. Briciul este al doilea tip de obiect la
care ne referim în aceste rânduri, iar asocierea sa cu foarfeca atestă practic
un «set» de instrumente utilizat de proprietarul celt pentru a îndepărta părul
nedorit de pe cap şi de pe corp.
Practic aceste
contexte funerare confirmă izvoarele istorice şi imaginile iconografice care îi
prezintă pe bărbaţii celţi (gali) ca având părul tuns, barba rasă şi musteaţa
îngrijit crescută. Inventarele funerare ne arată că de fapt aspectul celţilor
descris de izvoarele greceşti şi romane era un element de autodefinire socială
şi etnică, profund cultivat în societatea celtică, deoarece avea o puternică
semnificaţie identitară, fiind asociat cu statul de războinic celt.
Tunsoarea
folosită pentru a exprima identitatea socială şi etnică
Pe
parcursul istoriei, «casta războinicilor» avea ca şi o caracteristică
principală mândria apartenenţei la o categorie socială de elită, mândrie ce
adesea era exteriorizată prin construirea unui aspect aparte, menit a fi
impunător. Este suficient să ne gândim la ţinutele militare din diverse epoci,
la armurile de paradă a cavalerilor medievali etc. Nu de puţine ori frizura
(tunsoarea) a jucat un rol esenţial în «arhitectura» aspectului pe care şi-l
cultivau războinicii; în acest sens este relevant rolul frizurii pentru
aspectul samurailor japonezi. Unele tunsori sau moduri de aranjare aparte a
părului şi a bărbii au fost şi sunt utilizate de unele categorii şi caste
sacerdotale cu scop de identificare, prin «construirea» unei înfăţişări
deosebite de categoriile «mirene»: preoţii budişti sau ortodocşi, rabinii,
ordinele călugăreşti catolice etc. Adesea categorii umane largi utilizează
frizura şi modul în care este purtată barba ca elemente de exprimare a
apartenenţei religioase sau etnice. De exemplu, purtarea bărbii nerase este o
cutumă împământenită în cazul musulmanilor, iar înfăşurarea sub turban a
părului lăsat lung este o modalitate de autoidentificare afişată cu mândrie şi
ţinută cu stricteţe de bărbaţii sik, din nordul Indiei. Musteaţa lăsată lung în
cazul ţiganilor joacă un rol atât de important, încât chiar şi în sicrie, la
fel ca şi în cazul celţilor şi a altor populaţii preistorice, briciul este
depus ca şi inventar funerar, ca obiect cu încărcătură identitară.
«Uiaga
de pălincă» şi pipa - elemente identitare la români
Descrierile
etnografice sau reprezentările grafice îi prezintă în general pe români ca
purtând părul lung, atât în Regat cât şi în Ardeal. De fapt în regiuni cu
tradiţii mai puternic conservate (Oaş, Ţara Moţilor etc.) chica era purtată de
bătrâni, până la mijlocul secolului 20 (în cazuri izolate chiar după această
dată). Pentru că purtau chică în trecut sau pentru că cel puţin elita purta
barbă, românii nu au folosit briciul ca element identitar în inventarul
funerar. Alte elemente au fost şi sunt vehiculate pentru a exprima identitatea
defunctului în context funerar. Alături de monede şi colaci, astăzi în sicriele
bărbaţilor adesea se pune câte un pachet de ţigări, câte o «uiaga de pălincă»,
sau obiecte legate de ocupaţia defunctului - bâtă de păcurar, fluier (a se vedea
balada Mioriţa) etc. Astăzi, probabil prin asociere cu semnificaţia monedelor,
se spune că gestul are menirea de a asigura o trecere mai uşoară în lumea de
dincolo, împreună cu unele din obiceiurile familiare defunctului. Alta pare să
fi fost cândva semnificaţia dacă ne gândim că ţigările sunt un înlocuitor al
pipei de odinioară. Faţă de ţigări, pipa era un obiect personalizat, iar prin
modul ei de purtare făcea parte integrantă din aspectul bărbatului. Nu este de
mirare că în fotografiile vechi bărbaţii apar împreună cu pipa, iar, dată fiind
legătura intimă cu proprietarul, obiectul ajunge să fie pus în sicriu alături
de acesta. Pipele adesea artistic realizate, cumpărate sau comandate după
gustul proprietarului, erau obiecte cu un puternic caracter identitar. Uneori
ornamentica făcea referire la identitatea etnică (vestitele pipe turceşti), dar
mai ales la un stat social şi la o identitate de gen. Cu unele excepţii
regionale (Oaş, Ţara Moţilor), în lumea tradiţională românească doar bărbaţii fumau.
Femeile evitau să fumeze în public căci riscau să fie etichetate, identificate
cu femeile rrome sau, mai rău, cu categoria femeilor cu moravuri uşoare. Faptul
că în cadrul etniei rome fumau adesea şi femeile, a făcut ca bărbaţii să simtă
nevoia să îşi exprime altfel identitatea etnică şi identitatea de gen. Pentru
acest scop punerea briciului în inventarul funerar asigură exprimarea
identităţii printr-un obiect extrem de expresiv, legat direct de formarea
înfăţişării masculine. La români, alături de obiecte legate de ocupaţie, pipa
şi sticla de pălincă/ ţuică erau folosite ca obiecte menite a-i reprezenta
identitar pe bărbaţi în context funerar. Prin ele se făcea referire la statutul
de «om de lume», integrat social, nicidecum la vicii, care oricum, din motive
economice şi morale, nu au cunoscut o generalizare în societatea românească
tradiţională. În lumea rurală transilvană de odinioară una din primele căi de
răspândire a fumatului a fost reprezentată de cătanele lăsate la vatră, fapt
pentru care fumatul a fost asociat cu o oarecare conectare la modernitate.
Armata, ocazia de a cutreiera «lumea largă» într-o epocă în care modernitatea
etala adesea elemente de neimaginat în lumea satului tradiţional, a reprezentat
un element important al construcţiei identitare masculine.
În preistorie şi
mai recent în societăţile tradiţionale înmormântările erau evenimente sociale
în care familia «informa» comunitatea asupra identităţii înaintaşului decedat.
Constituirea inventarului funerar reprezenta o strategie prin care cei vii
perpetuau memoria defunctului şi scoteau în evidenţă elemente ce îi defineau
identitatea, în scopul de a moşteni statutul social al acestuia, în urma unei
ultime prezentări oficiale în faţa comunităţii.
Cu
proxima ocazie va fi prezentată matriţa de confecţionat briciuri de la Ciumeşti,
un alt obiect minor, care oferă, de această dată, un punct de pornire pentru o
dezbatere despre categoria războinicilor din epoca bronzului. Pentru a-şi
cultiva respectul de sine şi pentru a câştiga respectul acelora din jur aceştia
utilizau un elaborat instrumentar de sulemenire: briciuri, pensete, ace de tatuaj,
spatule pentru fardat. Cultivarea egoului războinicului, parte a construirii
etosului acestei categorii sociale, oferă o mai completă înţelegere a unor de
morminte de războinici şi a numeroaselor ofrande de arme descoperite pe
teritoriul Sătmarului sau din alte regiuni ale României.
Dr.
Liviu Marta, arheolog
Răzvan
Roşu, etnolog
