Nicio vină
“Nemo
auditur propriam turpitudinem”
(Nimeni nu este ascultat când îşi invocă
propria culpă)
dicton latin
Aşa cum o clădire ruinată trebuie demolată printr-o explozie controlată,
Imperiul sovietic a fost supus unei implozii controlate de către forţe oculte,
care au urmărit aplicarea unui plan conceput în laboratoarele serviciilor de
informaţii. La prăbuşirea molohului
comunist au asistat sute de milioane de spectatori, care, în naivitatea lor,
chiar credeau că fac istorie, în realitate ei fiind simpli spectatori în uriaşa
arenă de circ, în care se produceau iluzioniştii, fachirii şi saltimbancii.
Cert este faptul că Imperiul sovietic s-a destrămat, după ce şi-a consumat combustibilul
economic, politic şi ideologic. Prăbuşirea efectivă a Uniunii Sovietice s-a
declanşat în anul 1991, pentru trei motive principale, foarte bine exploatate
de către gropari: primul motiv, a stat ascuns timp de zeci de ani, ca
o bombă cu efect întârziat, articolul Constituţiei sovietice, care dădea
dreptul republicilor unionale să iasă în mod liber din componenţa URSS. Al
doilea motiv, a fost “virusul urii”, care s-a manifestat
foarte violent la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90. În faţa crizei
fără precedent, cetăţenii sovietici din diferite republici au început să se
urască şi să se invidieze reciproc. La Tbilisi şi Vilnius se vorbea că “ajunge să lucrăm pentru Moscova”, în
Urali se cerea întreruperea “alimentării”
republicilor din Asia Centrală, la Chişinău se punea, tot mai insistent,
întrebarea „până când îi hrănim pe ruşi
cu brânză şi-i adăpăm cu vin?” etc.
În fine, al treilea motiv l-a constituit declaraţiile oficiale de autonomie ale
republicilor unionale. La începutul anilor 90, “perestroika” şi-a pierdut din
intensitate şi orice analist politic serios îşi dădea seama că este o frecţie
la un picior de lemn. Imperiul
intrase în comă şi mijloacele terapeutice clasice nu-l mai putea resuscita.
Odată cu slăbirea politică şi economică a Centrului, puterea a început să alunece către nivelele inferioare, spre
republicile unionale şi autonome. În lupta dintre Elţîn şi Gorbaciov pentru
obţinerea rolului de lider politic a devenit din ce în ce mai evidentă
slăbiciunea primului preşedinte al URSS ales de Congresul deputaţilor poporului
şi nu prin votul direct al populaţiei. Din acest motiv, poziţia acestuia a fost
mai puţin legitimă şi mai lipsită de autoritate, decât a oricăruia alt
preşedinte din republicile unionale.
Ilie Ionescu îl aştepta pe generalul Stelkin, la vila de protocol de la
Snagov. Preşedintele României avea emoţii mari. Nu-l mai întâlnise, personal,
pe şeful grupului „Luci” din acel
decembrie tumultuos, când generalul a supervizat desfăşurarea planului de
răsturnare a regimului ceauşist. Petrecuseră împreună primul revelion de după
epoca Ceauşescu, bând vodcă şi dansând cazacioc. De atunci s-au întâmplat
foarte multe lucruri. Dacă înlăturarea Ceauşeştilor şi preluarea puterii au
decurs ca la carte, după planul sovieticilor, evenimentele ulterioare au avut o
evoluţie mult mai sinuoasă decât prevăzuseră ei. Se gândea că generalul este
supărat pentru faptul că emanaţii
revoluţiei au deviat, după preluarea puterii, de la linia trasată de Moscova.
- Bună seara, tovarăşe Ilici! Generalul îi strânse mâna, rece şi distant,
fără să-l îmbrăţişeze ca altădată, ceea ce era un semn rău.
- Bună seara... tovarăşe... domnule general. Ilie Ionescu se fâstâci, nu
mai ştia cum să-l salute, domn sau tovarăş. Tovarăşe Stelkin, doriţi să mâncaţi
ceva sau să beţi...?
- Nu doresc nimic, răspunse generalul sec, fără să-l privească. Văd că
arăţi foarte bine, tovarăşe Ilici, îţi prieşte puterea. Te-ai rotunjit la faţă,
nu mai eşti gălbejit şi cu ochii încercănaţi. Ceauşescu este sub pământ, vechii
tovarăşi, care te-au sprijinit, au fost trecuţi pe linie moartă, nu mai trebuie
să dai socoteală nimănui... Ionescu era speriat de moarte. Fără să vrea, gândul
îi zbură la gâdele trimis de către sultan, cu firman de mazilire pentru domnul
pământean, căzut în dizgraţie, despre care citise la cursul de istorie
medievală. Instinctiv îşi duse mâna la gât, aşteptând ca rusul să scoată funia
de mătase neagră şi să-l sugrume. Înghiţi de câteva ori în sec şi îşi muşcă
limba, ca să-şi revină.
- Tovarăşe Stelkin, îngăimă în cele din urmă Ionescu, cu vocea gâtuită, eu
nu am nici o vină că lucrurile nu au mers aşa cum am gândit noi. Îşi făcu, în
continuare, curaj şi adăugă cu o voce mai hotărâtă: din păcate, nici în Uniunea
Sovietică evenimentele nu s-au desfăşurat după plan... Tehnica devierii
atacului, verificată de atâtea ori, îşi făcu şi de această dată efectul. Rusul
slăbi strânsoarea şi intră în joc.
- Aşa este, tovarăşe Ilici, după război apar stârvarii, profitorii,
cioclii, pomanagiii şi oportuniştii. Este greu, chiar şi pentru lei, să
gonească hienele, când acestea simt mirosul de hoit. Jivinele se apropie în
haită, cu urechile ciulite şi-i copleşesc pe vânători. La Bucureşti, dumneata
ai început să te înconjori de tot felul de javre şi de potăi. Te-ai molipsit de
la Ceauşescu...
- Să ştiţi că i-am promovat pe toţi cei de pe lista pe care am primit-o de
la Moscova, încercă să se scuze Ionescu. Unii dintre ei, precum Rozeanu şi
Măcelaru, s-au autoexclus din echipă, deoarece nu s-au mulţumit cu locul
oferit. Voiau toată puterea. Pe ceilalţi i-am ţinut aproape şi continuăm să
facem o echipă sudată, cu toate că întâmpinăm mari greutăţi.
- Ştiu tot ceea ce se întâmplă la Bucureşti, tovarăşe Ilici. Avem oameni de
încredere, care nu ne-au trădat şi nu au uitat de unde au plecat. Văd că eşti
speriat, nu te învinuiesc de nimic, linişteşte-te! Stelkin a observat că
răceala cu care l-a întâmpinat pe Ionescu şi-a făcut efectul, a reuşit să-l
bage în sperieţi. Era suficient, nu mai trebuia să întindă coarda. Am venit să
clarificăm unele lucruri şi să privim în viitor, vorba unui politician hâtru, Uniunea Sovietică a plecat pentru a rămâne!
- Pentru că veni vorba de clarificări, aş dori să-mi explicaţi, tovarăşe
Stelkin, ce s-a întâmplat cu tovarăşul Gorbaciov, cum a pierdut puterea? Ilie
Ionescu răsuflă uşurat, găsise modalitatea cea mai simplă pentru a slăbi
strânsoarea rusului, mizând pe o întrebare de contraatac.
- Este o poveste mai lungă, tovarăşe Ilici. Pentru a-l răsturna pe
Gorbaciov din postul de Secretar General al PCUS şi de Preşedinte al URSS,
aripa reacţionară a PCUS şi aparatul de partid au planificat, pentru septembrie
1991, organizarea Congresului extraordinar al PCUS şi a Congresului deputaţilor
poporului din URSS. Gorbaciov s-a adresat liderilor republicilor unionale
pentru a obţine sprijinul acestora, promiţându-le lărgirea considerabilă a
atribuţiilor şi semnarea, în cel mai scurt termen posibil, a unui nou acord
unional, în august 1991. Pentru a-l devansa pe Gorbaciov, liderii republicilor
unionale au organizat o veritabilă lovitură de stat, pe calea constituirii
Comunităţii Statelor Independente. CSI nu a fost cauza principală, ci ultima
picătură care a înclinat balanţa în direcţia scindării URSS. Devenind un rod al
aparatului central de partid şi al structurilor regionale ale PCUS implicate în
transformări, CSI a determinat destrămarea partidului, a făcut ca procesul
reformării acestuia să fie imposibil, iar acest lucru, la rândul său, a
eliminat posibilitatea oricăror încercări de reformare treptată a statului
unional. În ziua de 19 august 1991, la primele ore ale dimineţii, Radio Moscova
anunţa că Mihail Gorbaciov este grav bolnav şi că nu mai poate conduce statul
şi partidul. Atribuţiile sale au fost preluate de un Comitet de Stat pentru
Situaţii Excepţionale, iar vicepreşedintele Ghenadi Ianaiev a fost numit
preşedinte. Era instituită starea de urgenţă pentru şase luni, iar tancurile urmau
să patruleze pe străzile capitalei. Gorbaciov, aflat în vacanţă în Crimeea
împreună cu soţia sa, era pus sub supraveghere. Puciul din August a început cu
o zi înainte de semnarea Tratatului Unional care dădea o mai mare libertate
republicilor. Alături de Ghenadi Ianaiev, din Comitet mai făceau parte alţi
şapte membri: premierul, preşedintele KGB, ministrul de Interne, ministrul
Apărării, preşedintele Uniunii Ţăranilor, şeful complexului militar - industrial
şi fostul şef al Consiliului de Securitate. Mihail Gorbaciov a refuzat să
semneze cererea de demisie, în timp ce Boris Elţîn a organizat rezistenţa în
faţa Sovietului Suprem rus. Zeci de mii de ruşi au ieşit pe străzi ca să
blocheze drumul blindatelor conduse de mareşalul Iazov. De asemenea, la Leningrad
oamenii au ieşit din case pentru a protesta împotriva puciului din capitală.
Complotiştii au anulat, pe 21 august, ordinul de a se trage în mulţime şi au
ordonat militarilor să revină în cazărmi. Spre seară, Mihail Gorbaciov a
părăsit Crimeea şi a anunţat de la Moscova că situaţia este sub control.
Privirile s-au îndreptau acum spre noul erou, Boris Elţîn care a salvat Uniunea
Sovietică de revenirea tiraniei. Evenimentele din lunile următoare au
demonstrat că perioada 19-21 august 1991 a însemnat începutul destrămării
Uniunii Sovietice. Ca urmare a evenimentelor din 19-21 august 1991, secretarul
general al CC PCUS Mihail Gorbaciov, la 25 august 1991, a demisionat din
funcţia de Secretar general şi a îndemnat CC PCUS “să ia dificila, însă justa decizie de a se autodizolva”. Din 22
august şi până pe 6 noiembrie 1991, şi-au încheiat existenţa partidele
comuniste din toate republicile unionale şi respectiv PCUS, ca organizaţie a
întregii uniuni. Odată cu scindarea structurilor PCUS s-a destrămat, în avalanşă,
statul unitar URSS. În august 1991, şi-au proclamat independenţa statală
Azerbaidjanul, Belarusia, Kirghizstanul, Moldova, Turkmenistanul, Uzbekistanul,
Ucraina, Estonia. În decembrie 1991 au ieşit din componenţa URSS practic toate
republicile unionale, cu excepţia Rusiei şi a Kazahstanului. Ultimul element al
acestui proces de distrugere a fost reprezentat de referendumul ucrainean, din
1 decembrie 1991, atunci când majoritatea absolută a cetăţenilor republicii au
sprijinit proclamaţia de suveranitate a Ucrainei. Ucrainenii nu au uitat
foametea din anii 1932-1933, când au murit de inaniţie aproape 7 milioane de
oameni, în timp ce grânele lor erau exportate de Stalin în Occident.
- Pentru liniştea mea sufletească, tovarăşe Stelkin, tovarăşul Gorbaciov a
făcut jocul forţelor anti-comuniste? Occidentul a fost amestecat în destrămarea
URSS?
- Mihai Sergheevici este un om slab. El s-a afirmat prin organizarea
bazelor de tratament pentru membrii biroului politic. Aşa i-a cunoscut pe
Andropov, pe Suslov, pe Cernenko şi pe Brejnev, tuturor le-a ţinut companie în
timp ce se aflau la curele de tratament balnear, intrându-le în graţii. N-a dat
dovadă niciodată de inteligenţă, a rămas în sinea lui un ţăran sfătos, fără
veleităţi de lider. În aceste condiţii a putut să fie jucat pe degete de Boris Elţîn, un căpcăun beţiv şi corupt, uns cu
toate alifiile. Pe de altă parte, secretarul de stat al SUA de pe vremea lui
Jimmy Carter, Zbigniev Brzezinski, a afirmat, în repetate rânduri că strategii
americani din Ucraina au avut un rol hotărâtor în destrămarea URSS. El a
declarat textual: “…anumite acţiuni ale
Ucrainei, declararea independenţei, în decembrie 1991, insistenţa acesteia în
timpul importantelor negocieri purtate în pădurea Belovejskaia în favoarea
înlocuirii Uniunii Sovietice cu o comunitate mai liberă, formată din state
independente… nu au permis ca CSI să
devină noua denumire a unui URSS mai federal”. Independenţa politică a
Ucrainei a surprins Moscova şi a reprezentat un exemplu, care a fost urmat de
alte republici sovietice. La 8 decembrie 1991, şefii celor trei state slave –
Rusia, Belarus şi Ucraina - au semnat acordul care a dat o formă oficială
definitivă sfârşitului URSS, care avusese deja loc. Ruşii continuă să creadă că
o singură declaraţie nu poate să zdruncine o putere nucleară cu o mare armată
şi cu structuri puternice de securitate de stat, dar la Kiev, la Minsk şi în
alte capitale ale fostelor republici unionale se ştia cu claritate că soarta
URSS-ului unitar a fost decisă cu mult timp înainte. Sunt convins că serviciile
secrete occidentale au lucrat serios la destructurarea sovietelor şi au pompat sume imense de bani pentru a
convinge oficialităţile de la Kiev şi Minsk să saboteze eforturile disperate
ale liderilor ruşi de păstrare a Uniunii.
- Serviciile speciale sovietice n-au ştiut că se pregăteşte dezmembrarea
ţării, n-au putut dejuca aceste planuri mârşave?
- Serviciile
noastre nu s-au implicat, în mod hotărât, pentru salvarea Uniunii Sovietice. Am
fost conştienţi că se apropie sfârşitul şi am decis să dirijăm noi toate
acţiunile de constituire a statelor independente şi să promovăm oamenii noştri
în conducerea acestora. Dacă mai amânam reformele, situaţia ne-ar fi scăpat de sub
control, s-ar fi instalat haosul şi anarhia. Cel mai mare pericol ar fi fost un
război civil pentru acapararea puterii, în care să se folosească armament
nuclear. Extremiştii ar fi fost în stare să incendieze planeta. De aceea, am
decis să lăsăm implozia controlată să-şi facă efectul. Am înaintat rapoarte
către conducerea de partid şi de stat despre intenţiile secesioniste ale unor
lideri regionali. La început, Boris Elţîn şi Stanislav Puşkevici au sperat că-l
pot convinge pe Leonid Kravciuk să păstreze Uniunea într-o formulă oarecare. În
17 august 1991, Elţîn a parafat un proiect de Acord Unional şi a planificat
semnarea acestuia pe 19 august 1991, însă preşedintele ucrainean nici nu a vrut
să audă de cuvântul “Uniune”. În cele
din urmă au găsit formula “Comunitate”,
ca mod de coexistare a statelor într-un spaţiu economic, politic şi militar unice. Preşedinţii i-au însărcinat pe experţi să
pregătească documentele, în conformitate cu modelul comunităţii. La Visculi au
fost prezente doar trei dintre cele patru republici care, în 1922, au înfiinţat
URSS: Rusia, Belarus şi Ucraina. A patra, Federaţia Transcaucaziană (ZSFSR),
fusese desfiinţată la scurt timp după crearea URSS, şi toate ţările componente
ale fostei ZSFSR ieşiseră deja din componenţa Uniunii: Georgia, la 9 aprilie,
Azerbaidjanul la 30 august şi Armenia la 21 septembrie 1991. Cu toate acestea,
cele trei ţări slave au semnat acordul. Imediat, Elţîn, Kravciuk şi Şuşkevici
s-au hotărât să-i telefoneze lui Gorbaciov şi preşedintelui Bush. Telefoniştii “centralei telefonice speciale” l-au
găsit greu pe şeful Kremlinului, însă legătura cu Casa Albă s-a obţinut aproape
imediat. În cele din urmă, convorbirile s-a desfăşurat în paralel: Elţîn cu
Bush, Şuşkevici cu Gorbaciov. Aflând despre cele petrecute, Gorbaciov a apelat
la armată, pentru păstrarea integrităţii URSS, dar generalii nu l-au băgat în
seamă, iar mareşalul Şapoşnicov l-a tratat cu indiferenţă, chiar cu dispreţ.
Drept urmare, dezamăgit şi resemnat, Gorbaciov şi-a dat demisia, aşa cum ţi-am
spus, din toate funcţiile la 26 decembrie 1991. În mod straniu, asta îmi
aminteşte de anul 1917, când ţarul, în calitate de comandant suprem a cerut
sprijinul armatei, dar militarii au fost în unanimitate în favoarea renunţării
lui la tron. Sincer să fiu, pe mine m-a dezamăgit foarte tare Mihail Gorbaciov,
a ieşit din scenă pe uşa din spate, după
ce şi-a îndeplinit misiunea. Ceea ce Gorbaciov si colaboratorii săi, Eduard
Sevarnadze si Aleksandr Iakovlev, au intenţionat să facă de la bun început,
când au dorit să reformeze Uniunea Sovietică, a rămas neclar, chiar si pentru
ei. Nu a existat o corelare între instituţiile statului şi nu s-a ţinut cont de
puterea forţelor conservatoare, care s-au opus şi celor mai mici reforme.
Evenimentele din URSS şi din Europa de Est au uimit pe toată lumea, mai ales pe
cei care aveau un oarecare respect pentru sistemul comunist, şi, printre
aceştia desigur se afla întreaga conducere de partid sovietică. Singurul lucru
bun pe care l-au făcut Gorbaciov şi Sevarnadze a fost îndepărtarea pericolului
războiului nuclear şi începutul unei colaborări între URSS şi Statele Unite.
Intenţia lui Gorbaciov a fost bună, el şi-a dat seama că statul şi societatea
sovietică au nevoie de reforme fundamentale, altfel se îndreaptă spre
prăpastie. Noi am încetat să mai progresăm încă de la căderea lui Hruşciov.
Perioada Brejnev a însemnat stagnare şi corupţie, inclusiv la nivel înalt.
Chiar ginerele lui Brejnev, ministrul adjunct de la comerţul exterior, a fost
condamnat la moarte pentru subminarea economiei naţionale.
- Tovarăşe
Stelkin, pot să vă întreb ce rol a jucat Şevarnadze în destrămarea Uniunii
Sovietice?
- Omul ăsta, un
fel de Ianus din mitologie, a fost creaţia KGB. Nimeni nu-i cunoaşte toate
feţele mai bine ca noi. La 1 iulie 1985, Şevarnadze a devenit membru al
Biroului Politic al PCUS, iar a doua zi a fost numit ministru de externe al
URSS. Personal, l-am bănuit, de la început, fără să am probe, că face jocul
americanilor. Această bănuială a devenit certitudine când a început să se
întâlnească tot mai des cu James Baker, secretarul de stat american, pe motivul
că ar pregăti tratatul de reducere a armelor nucleare. Noi am avut informaţii
că a fost de mai multe ori în vizite particulare la o cabană, proprietatea
guvernului SUA, situată într-o pădure pustie din statul Wyoming. Nu ştiu pentru
ce motive Gorbaciov a avut o încredere totală în el, cu toate că era un armean
foarte alunecos, cu ascendenţă ebraică. Jidovii ăştia au fost un blestem pentru Rusia. Ţarii şi-au
dat seama de rolul lor nefast în societatea rusă şi i-au căsăpit de fiecare
dată când au avut ocazia. Drept răzbunare, ei au adus comunismul şi l-au
asasinat pe ultimul ţar, pe Nicolae al II-lea, cu întreaga lui familie. După ce
au pus mâna pe puterea politică, au distrus intelectualitatea, ofiţerimea,
țăranii mijlocași, intelectualitatea şi clerul ortodox, tot ceea ce însemna
tradiţie, cultură şi istorie rusă. Salvarea noastră a venit, în mod paradoxal,
din partea a doi jidovi renegaţi, Iosif Dgugaşvili, fiul evreului şi Beria, adjunctul său, care au descoperit la timp
complotul medicilor evrei de la Kremlin. Dacă nu le curmau activitatea
criminală halatelor albe, în
conducerea PCUS rămâneau numai izraeliţii. Răzbunarea finală a fiilor lui Iuda
a fost infernală, ei au profitat cel mai mult de dezintegrarea statului
sovietic.
- Chiar aşa? Mă
cutremur la gândul că Occidentul a reuşit, până la urmă, să îngroape
comunismul, în care eu am crezut cu toată fiinţa mea. Dumneavoastră, tovarăşe
Stelkin, cum aţi răzbit prin vremurile astea... Ilie Ionescu nu-şi găsea
cuvintele. Ştia că generalul a fost debarcat de la şefia KGB, care se
democratizase şi se transformase, între timp. Nu voia să-l jignească pe
mentorul său, dar se bucura, în sinea lui, că Stelkin nu mai este şeful
temutului serviciu de informaţii şi nu mai avea puterea nelimitată asupra unor
destine. Generalul era însă prea versat ca să nu sesizeze unda de plăcere
sadică din vocea lui Ionescu, când îi puse întrebarea, de aceea îi răspunse pe
un ton rece şi tăios:
-
Te bucuri degeaba, tovarăşe Ionescu. Nu numai că am răzbit, dar mi-am păstrat
puterea şi poziţia neatinse, chiar dacă nu am nici o calitate oficială. Dacă
n-ai ştiut până acuma, află că, în serviciile secrete, puterea nu este în mâna
celor care rânjesc pe sticla televizorului. Oamenii noştri conduc Rusia şi
toate statele declarate independente. Vreau să-ţi aduc aminte că fără petrol,
fără gaze, fără resurse minerale şi, mai ales, fără o armată puternică, nu se
poate discuta despre independenţă. Toată Europa este la cheremul celor care manevrează robinetul gazului rusesc! Este numai o chestiune de timp ca Rusia să
redevină o super putere mondială, condusă de oameni care s-au format în cadrul
serviciilor secrete. Vei vedea, cât de curând, redesenarea unei noi hărți
strategice mondiale, în care Rusia va redeveni un pol de putere. Toate țările
membre ale Tratatului de la Vasrșovia cochetează cu Uniunea Europeană și cu
NATO. Să nu crezi cumva că aceste două structuri sunt dispuse să vă facă vouă
cadouri, din contră. Uniunea Europeană va distruge toate capacitățile economice
din Europa Centrală, va acapara finanțele, folosind forța de muncă ieftină și
resursele minerale în folosul companiilor transnaționale. Noi suntem pregătiți
pentru toate aceste provocări, nu vom interveni, îi vom lăsa pe foștii noștri aliați să ajungă
la pragul cel mai de jos al sărăciei. Când va ajunge cuțitul la os, își vor
pune cenușă în cap, vor face penitențe și vor ruga Rusia să-i ierte. Tovarășe Ilici, mama Rusia este invincibilă
și are forța să treacă prin toate furtunile istoriei.
Vasile Moiș
*) Fragment din romanul „În spatele ușilor deschise”
vol. V: „Fatalitate și speranță”
Aspect de la lansarea cărții
