Mircea Stănescu - CU ISTORIA LA TRIBUNALUL POLITICII

CU ISTORIA LA TRIBUNALUL POLITICII

Clic pentru articol la Ziarişti Online

Azi, 24 iunie 2015, aleșii națiunii s-au ocupat (definitiv) de Istorie: au (re)votat legea „antifascistă“ și „antinegaționistă“[1].

Această lege, despre care s-a spus (inexact) că este (doar) „antilegionară“, vizează mult mai mult, căci atacă fundamentele libertății de expresie și ale cercetării științifice.

Din păcate, ea nu a fost criticată decât de „legionari“ sau de cei cu simpatii de acest gen, fapt explicabil, căci sunt printre primii vizați, deși, cum am spus, nu sunt singurii și nici cei mai importanți. Că ataci idei sau organizări (asocieri) politice, asta este una, dar istoricii nu-și pot face partid politic pentru a se apăra de asemenea producții care se vor legale (ba chiar, se vede, devin legi).

Unde sunt apărătorii libertății de conștiință? Absenți!

Unde sunt istoricii (pe noi nu ne punem la socoteală)? Absenți și ei!

Presupunem că sunt cu toții culpabilizați, speriați, șantajați cu „antisemitismul“, „negaționismul“, „minimalismul“ și „deflectivismul“ (sic!)acestei „legi Big Brother a istoriei“.

Prin urmare, nu ne rămâne decât să reproducem integral petiția Asociației „Libertate pentru Istorie“ din Franța, care constată ce efecte nocive pot avea asemenea legi, și reamintește principiile care stau la baza științei:

Paris, 13 decembrie 2005

Iritați de intervențiile politice din ce în ce mai frecvente în aprecierea evenimentelor trecutului, și de procedurile judiciare care îi vizează pe istorici și pe cei înclinați spre reflecție, ținem să reamintim următoarele principii:

Istoria nu este o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici o interdicție și nu cunoaște tabúuri; el poate să deranjeze.

Istoria nu este morală. Rolul istoricului nu este să glorifice sau să condamne; el explică.

Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică trecutului scheme ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele din trecut sensibilitatea de azi.

Istoria nu este memorie. Într-un demers științific, istoricul strânge amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele, și stabilește faptele. Istoria ține seama de memorie, dar nu se reduce la ea.

Istoria nu face obiectul justiției. Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei.

Violând aceste principii, articolele legilor succesive – și în special legile din 13 iulie 1990[2], 29 ianuarie 2001[3], 21 mai 2001[4] și 23 februarie 2005[5] – au restrâns libertatea istoricului, căruia i s-a spus, sub sancțiuni penale, ce trebuie să cerceteze și ce să descopere, i s-au prescris metode și i s-au impus limite.

Cerem abrogarea acestor dispoziții legislative nedemne de un regim democratic.

Semnează: Jean-Pierre Azéma, Elisabeth Badinter, Jean-Jacques Becker, Françoise Chandernagor, Alain Decaux, Marc Ferro, Jacques Julliard, Jean Leclant, Pierre Milza, Pierre Nora, Mona Ozouf, Jean-Claude Perrot, Antoine Prost, René Rémond, Maurice Vaïsse, Jean-Pierre Vernant, Paul Veyne, Pierre Vidal-Naquet et Michel Winock[6].

Sursa articolului: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/06/cu-istoria-la-tribunalul-politicii.html

NOTE

[1] Cf., în acest sens, articolul nostru la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/06/romania-si-legile-memoriale.html.

[2] Legea nr. 90-615 din 13 iulie 1990, care vizează reprimarea tuturor actelor rasiste antisemite sau xenofobe,numită „Legea Gayssot“ (n. n.).
[3] Legea nr. 2001‐70 din 29 ianuarie 2001 cu privire la recunoașterea genocidului armean din 1915 (n. n.).
[4] Legea nr. 2001-434 din 21 mai 2001, care vizează recunoașterea comerțului cu sclavi și a sclavajului drept crimă împotriva umanității (n. n.).
[5] Legea nr. 2005‐158 din 23 februarie 2005 cu privire la recunoștința Națiunii și a contribuției naționale a Francezilor Repatriați (n. n.).
[6] Cf. „Libération“, 13/12/2005, la adresa: http://www.liberation.fr/societe/2005/12/13/liberte-pour-l-histoire_541669#.

București, 24 iunie 2015.

MS Regele Mihai la Tismana

Dumitru Vlăduţ

MS Regele Mihai la Tismana

- Un interviu cu Dumitru Vlăduţ -

Nota redacţiei. Redacţia „Sămănătorul” conform profilului său de a promova istoria Tismanei, patrimoniul său religios şi arhitectural (Mânăstirea Tismana), meşteşugurile tradiţionale, (cu predilecţie artizanatul) turismul, valorile literare, (George Coşbuc, Serafim Duicu) participanţii la Războiul de Întregire al Neamului, (Ion Aurariu, Ion Neferescu)   nu odată a apelat la bătrânii satului şi la cei care deţin documente personale dar de importanţă a patrimoniului documentaristic local.

Printre octogenarii Tismanei se numără şi Dumitru Vlăduţ, care, fiind invitat să scrie articole în tematica noastră s-a achitat cu brio de sarcina de a dezvălui tinerei generaţii ceea ce a păstrat în memorie privind evenimentele care trebuie lăsate viitorimii.   Printre acestea se numără şi amintirile legate de vizita MS Regele Mihai la Tismana, pe care le publicăm în premieră absolută.

Urmăriţi deci interviul de mai jos, luat de preşedintele „Asociaţiei Semănătorul Tismana.

Nicu N. Tomoniu: Nene Mitică, te rog să-mi permiţi să-ţi spun aşa nu numai pentru că suntem într-un fel rude dar la vârsta dumitale tot satul te apelează în acest fel ! Mătuşa Liuţa Dragomir şi mama matale Maria Gârleanu erau nu numai verişoare dar şi prietene nedespărţite. Să fim şi noi barem apropiaţi, cât de cât, acum când aţi revenit la vatra veche din Ungureni.

Mitică Vlăduţ: Ei, nu chiar tot satul mă stimează, oamenii mai au şi duşmani din diverse motive. Dacă cineva s-a întins peste proprietatea mea şi mi-am „permis” să-l dau în judecată, fie acel cineva şi primăria, unii au zis că sunt un reclamagiu.

Nicu N. Tomoniu: Să lăsăm pentru altă dată acest subiect. Nu pentru că nu e bine să te iei cu autorităţile ci pentru că e o temă ce ţine de noua mentalitate privind respectul bătrânilor lansată pe toate canalele mass-media. Guvernele, prin propagandă politică pentru a-şi acoperi incompetenţa, au propagat teza că noi pensionarii, care am muncit în medie peste 40 de ani la stat, să fim consideraţi răul naţiei. De pildă, ei mint lumea că nu pot fi mărite salariile pentru că nu ajung banii de pensii. Ori, cât au furat găştile politice, de pildă, chiar şi jumătate din cele 10 miliarde împrumutaţi de regimul lui Băse, ar ajunge pentru pensiile „normale” decenii de-aici înainte. Bineînţeles fără să luăm în calcul pensiile „nesimţite” ale unor „aleşi” sau ale complicilor. Dar hai să nu ne băgăm în politică pentru că ratăm tot interviul! Nea Mitică te rog să clarifici un lucru. La Tismana, se află un mare număr de femei care afirmă că au jucat în horă cu MS Regele Mihai! Ba mai sunt unele de prin Vânăta sau Pocruia care au jucat în horă cu tânărul rege de atunci! Care e domnule, realitatea?

Tismana. Costume gorjeneşti la Festivalul de la 15 aug.2007

Mitică Vlăduţ: He, he, he! Păi au toate dreptate, dle Nicu! Prin „horă” la noi se înţelegea, până nu demult - când încă se mai făceau hore în zăvoi - atât „hora de mână” cât şi „sârba” iar ungurenii comandau lăutarilor „învârtita”. Cu strigăturile de rigoare. Când se pornea hora şi regele intra în ea, toate fetele puteau spune că au jucat în horă cu MS Regele Mihai, nu?

Nicu N. Tomoniu: Ba nu, nea Mitică! Se intră câte doi în horă, băiatul şi perechea lui!

Mitică Vlăduţ: Aşa e! Dar dacă se joacă învârtita, pe ansamblu, ea e tot o „horă”. În fapt, regele venind la „horă” n-a intrat în hora de mână, a jucat doar învârtita. Pentru că se strica rândul celor care deja plătiseră lăutarii să ia „hora înainte”.

Nicu N. Tomoniu: Nea Mitică, nu mă lua cu vorba! Cu ce fată s-a învârtit domnule, regele? Asta te întreb, îmi trebuie un nume, pare că ascunzi ceva!

Mitică Vlăduţ: Păi, stai s-o iau pe îndelete! Într-o duminică de pe la mijlocul lui iulie 1940, maică-mea mi-a spus şi ora, la ora 16 şi jumătate, MS Regele Mihai a venit la masă la Neferescu ca să mai stea la taifas până începe hora de duminică din zăvoiul duiculeştilor.

Nicu N. Tomoniu: De la Neferescu erau cam 2-3 sute de metri până acolo dar nu pentru că zăvoiul era aproape venise regele la Neferescu, nu?

Mitică Vlăduţ: Evident că nu! Ion Neferescu era veteran de război şi beneficiar al Ordinului Mihai Viteazul pentru luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti din 1917-1918. Din respect, MS Regele Mihai îl invita pe Neferescu şi pe alţi veterani de război, în ziua de Sf. Mihail şi Gavril la masă, în fiecare an. Trebuia ca şi căpitanul în rezervă Ion Neferescu să i-o întoarcă barem odată. Dar cine ştia ce-o să vină după al doilea război mondial? Din participarea la sindrofiile regelui i s-a tras şi lui Ion arestarea de către comuniştii de mai târziu !

Dacă pe timpul regatului a primit pentru vitejia sa în Războiul pentru Reîntregirea Neamului, terenul din Nereaz unde  i s-a construit monumentul - pentru care şi dumneata te-ai zbătut ca să obţii aprobarea în vremea lui Ceauşescu - pe timpul teroarei staliniste a anilor 1950, Neferescu a fost băgat la zdup, murind la închisoarea Văcăreşti.

Nicu N. Tomoniu: Am mai scris în „Sămănătorul” despre asta, să nu deviem de la subiect! Deci regele a venit la masă la Neferescu… Ţi-a spus mătuşa Maria cine a mai fost invitat?

Mitică Vlăduţ: Cu lux de amănunte! Pentru că pe muma, Maria Gârleanu, o desemnase Tanţa Neferescu - fiind rude şi prietene - să servească la masă. Masa se aranjase în casa lui Neferescu, în sufrageria mare de la drum. Patru persoane pe-o parte, patru pe alta. Pe o latură, MS Regele Mihai, Nicolae Mischie, deputat de Gorj, de loc din Şomăneşti, Ion Neferescu şi Tanţa Neferescu. Pe latura cealaltă, un ofiţer din garda de securitate a regelui, primarul cu soţia şi şeful postului de jandarmi. He, he, he! Post de jandarmi! Asigurau securitatea Tismanei doar doi oameni: şeful şi ajutorul său! Stăteau în casa lui Pârvulescu vizavi de moara şi gaterul mânăstirii.

Nicu N. Tomoniu: Lasă astea pe altădată! Şi s-a plecat la horăăă…

Mitică Vlăduţ: Ajunşi în zăvoi, toată lumea a făcut loc, a aplaudat, mă rog, chestiuni de protocol, dar se ţinea respectul şi bunul simţ, nu se înghesuia lumea ca în jurul lui Băsescu să bată palma cu marinarul deşi era apărat mereu de un pluton de „badigarzi”.

A început hora de mână dată de Nefereşti „de pomană”, pentru eroii căzuţi în primul război mondial.  La hora de pomană  văduvele veneau cu coşuri de flori şi lumânări legate în batiste şi le puneau în mâinile tuturor celor din horă. Copiii de pe margine primeau colaci cu o lumânare aprinsă înfiptă la mijloc. A urmat sârba, apoi învârtita.

La învârtită, MS Regele Mihai, a luat pălăria lui Ion Gârleanu, şi-a pus-o pe cap şi a jucat învârtita cu fata lui Gheorghe Bucur, Leonica.    

Nicu N. Tomoniu: Deci regele a jucat cu Leonica lui Bucur. Parcă azi nu mai sunt de-ai lui Bucur în Ungureni. Eu, de când eram mic, îl ştiu doar pe Nelu Popescu dintr-ai lui Bucur. Se ţinea drept, avea fruntea lată şi părul lins dat pe spate şi toţi şuşoteau cu admiraţie: „- Uite-l pe-al lui Bucur, e student, face poezii şi scrie cărţi !”  Se zice că pentru scrierile sale contra regimului comunist a făcut şi puşcărie. 

Mitică Vlăduţ: Am auzit şi eu de el că nu prea era uşă de biserică dar nu-l ştiu prea bine, am fost mereu plecat, ba cu facultatea, ba cu serviciul la Sibiu. Dar ştiu că Gheorghe Bucur şi Mihai Bucur erau fraţi. Iar Mihai a terminat şi el o facultate. Nu erau ei fitecine!

Nicu N. Tomoniu: Ne-a Mitică, cum era lumea îmbrăcată la horă?

Tismana centru, 2013. Fete cu marame de borangic

Mitică Vlăduţ: Îmbrăcată în cele mai scumpe ţoale ţărăneşti din „camera bună”, cum să fie ! Atunci, se ţinea tradiţia ! Femeile aveau salbe la gât, cercei de aur, ii pe roşu, galben sau albastru, tismănencele şi negre, ungurencele. Brăcirile, opregele ungureneşti şi vâlnicele gorjeneşti se asortau la culoare cu iile iar pe cap părul era prins în borangic auriu ce atârna lung în faţă şi pe la spate. Costumele populare făceau din fete zâne de poveste! Băieţii aveau ie şi vestă, pantaloni cu două şliţuri la partea anterioară, bine ţinuţi pe trup de chimire late din piele, cu zalele briceagului şi ceasului atârnând din buzunare, iar pe cap, nelipsita pălărioară de cioban ungurenii şi pălării gorjeneşti din fetru tismănenii.

Nu se mergea aşa, oricum, la horă ! N-auzişi că până şi bietul băiat, regele, a fost nevoit să împrumute pălăria lui Gârleanu pentru a juca învârtita? Cutumele ţărăneşti trebuiau respectate, cât de cât, chiar şi de Majestatea Sa! Barem pălărie să fi avut !

Nicu N. Tomoniu: Mulţumim ne-a Mitică, că ne-ai dat o idee despre lumea de altădată, o lume cu respect pentru frumuseţea artei populare, cu respect pentru celălalt, cu respect pentru regalitate, cu respect pentru nelipsita horă de duminică din zăvoi sau centrul satului !

Să trăieşti peste suta de ani pentru ca să ne mai povestești!

Mitică Vlăduţ: Mulţumesc!

A consemnat, azi duminică 5 iulie 2015,

Nicolae N. Tomoniu

Directorul revistei „Sămănătorul”

În fotografie: Clasa specială unde învăţa viitorul rege al României. La cursuri erau înscrişi în catalog copii eminenţi din toate zonele geografice ale regatului. Printre ei, se afla şi Dumitru Constantinescu, din Tismana rudă cu Ion Neferescu. Numit la Tismana ca profesor de istorie, a avut aceiaşi soartă ca şi Neferescu. A murit pe vremea prigoanei staliniste în puşcărie.

MS Regele Mihai pe când era şcolar

Iuliu-Marius Morariu - Recenzie Ion Aurariu – „Prin vremuri de război”

Ion Aurariu, Prin vremuri de război, prefaţă de Nicolae Tomoniu, Editura Semănătorul, Tismana, 2015, 111 p.

Recenzie de Iuliu-Marius Morariu

         În condiţiile în care, întregul mapamond comemorează în perioada 2014-2018, centenarul primei conflagraţii mondiale, interesul pentru literatura de specialitate produsă în acea perioadă a cunoscut în aceşti ani un adevărat reviriment.

         Astfel, în cadrul unor conferinţe dedicate subiectului[1], sau în volume editate[2], cercetătorii valorifică atât documente oficiale care au contribuit, în spaţiul românesc, la finalizarea războiului şi înfăptuirea Unirii[3], cât şi literatură folclorică[4] sau memorialistică dedicată temei[5].

         Cea din urmă categorie este una de-a dreptul privilegiată, şi este o categorie specială, cu valoare testimonială. De altfel, memorialistica şi folclorul au fost în acea perioadă singurele modalităţi de transmitere a realităţilor de pe front care puteau scăpa ochiului atent al cenzurii, iar la folclor nu se pricepea oricine, în vreme ce, consemnarea evenimentelor zilnice petrecute în tranşee, cu mai mult sau mai puţin talent artistic, o putea face aproape orice om care avea cunoştinţe elementare de scriere şi citire.

         Cunoscând aceste aspecte şi dorind să restituie Gorjului o piesă de o valoare inestimabilă, profesorul Nicolae Tomoniu, a purces la editarea memoriilor lui Ioan Aurariu, ajutat fiind de către urmaşii acestuia.

         Născut în anul 1897 şi decedat în aul 1963 (pp. 11-12), acesta a fost învăţător în localităţile Celeiu şi Tismana. Debutul războiului îl găseşte în vârstă de 17 ani, iar intrarea României aici îl găseşte proaspăt absolvent al şcolii normale de învăţători, fapt ce face ca el să fie imediat încorporat imediat la şcoala militară din Dorohoi şi apoi în rândurile soldaţilor din Regimentul 18 Infanterie, context în care participă la mai multe bătălii, între care Mărăşti şi Mărăşeşti. Pe front, el consemnează întâmplările petrecute acolo, oferind astfel o mărturie în plus a greutăţilor războiului.

         În prefaţa, care poate fi clasificată drept studiu introductiv, profesorul Tomoniu face o incursiune în contextul complex al conflagraţiei, încearcă să reconstituie traseul interior al memorialistului, ajuns, de pe  băncile şcolii, direct în tranşeee şi să caracterizeze din punct de vedere literar însemnările lui:

,,Intrat la 19 ani, din şcoală direct în atmosfera tragică, apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul trăieşte întâmplări de un dramatism neînchipuit pentru noi muritorii civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea cutremurătoarelor evenimente din Primul Război Mondial pe un carneţel de buzunar, nu este văzută totuşi, de autor, a fi ,,o lucrare de pretenţie literară". Din punct de vedere al mobilului acestei iniţiative aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la literatură când clopotul bisericii cimitirului din Târgu Jiu, cimitir vecin cu cazarma lui, nu încetează să bată cât e ziua de lungă, anunţând cât e ziua de lungă,  moartea încă a unui erou căzut în luptă  în Defileul Jiului"? Nici timpul, nici starea sufletească nu i-ar permite aşa ceva când printre cei îngropaţi sunt unchi sau chiar verişori căzuţi în prima linie a frontului! Asta pe lângă colegii de primară de la Tismana, ce luptau în Reg. 18 Gorj ce va va fi decimat în defileu, la câteva zeci de km de cazarma lui" (p. 3). 

        

         Conţinutul celui dintâi carnet de însemnări, editat aici (fapt ce ne face să credem că vor urma şi altele) este realizat respectându-se normele metodologice specifice. Astfel, autorul nu intervine în conţinut decât arareori şi atunci din punct de vedere stilistic, spre a nu distorsiona informaţia şi spre a nu ştirbi din frumuseţea volumului. El lasă arhaismele şi regionalismele aşa cum au fost ele folosite de autor, fapt ce conferă şi valoare etnografică operei.

         Dincolo de valoarea ei de izvor istoric, cartea este şi un veritabil material pentru psihologii care vor să se preocupe de starea sufletească a celor de pe front. Emoţiile sunt creionate în tuşe simple, dar sigure şi de intensitate puternică, ele reliefând deopotrivă greutatea războiului şi stările de frământare interioară, amplificate atât de iminenţa morţii, cât şi de alţi factori.

         Emoţionant este de exemplu, momentul despărţirii soldatului de mama dânsului, venită în vizită la el. Deosebit de interesant este aici felul în care autorul discerne, din punct de vedere axiologic, între diferitele emoţii şi rolul lor. Redăm aici pasajul, simplu, dar paradoxal complex:

,,După o noapte groaznică, în care ne deşteptă de 3-4 ori comanda drepţi, plecarăm de la cazarmă noi 4 normalişti şi 20-30 de soldaţi, sub comanda unui serg(ent) instructor. În drum mă întâmpină biata mumă plângând. Mă sărută pe obraz, eu îi sărutai mâna şi plecai la gară cu inima întristată, nu că mi-ar fi frică de moarte, dar din cauza sărmanei mele mame, care m-a purtat în pântecele ei, m-a crescut cu amar şi cu necaz, m-a dat la şcoală, iar când i-aş fi putut da ajutor, plec la războiu" (p.17)[6].

        

Brevet Ion Aurariu

Volumul este interesant şi pentru informaţiile privitoare la starea sanitară din tranşee pe care le oferă (p. 74, 75 et passim), pentru tabloul complex pe care îl oferă cu privire la tabloul însângerat al războiului (felul în care se informau şi transmiteau informaţii etc.), dar şi din multe alte motive, fapt pentru care nu putem decât să îi felicităm pe cei care au avut iniţiativa editării lui şi să îl recomandăm cititorilor dornici să pătrundă în universul trist şi complex al primei conflagraţii mondiale şi să îl cunoască prin prisma unei mărturii directe.

In imagine:  Brevet Ion Aurariu - "Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918" cu baretele Mărăşti, Mărăşeşti

---

[1]
                        [1] Ca de exemplu: 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial. Contribuţia sebeşenilor la război şi Marea Unire, Sebeş, 05. 12. 2014.

[2]
                        [2] Cf. Rodica Groza, coord., . Sebeş, timp regăsit... Lucrările Conferinţei ,,100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondual. Contribuţia sebeşenilor la război şi Marea Unire" (5 decdmbrie 2014), Editura Emma Books, Sebeş, 2014; Doru Sinaci, Emil Arbonie, coord., Administraţie românească arădeană. Studii şi comunicări din Banat-Crişana, vol. IX, col. ,,Slaviciana- Serie nouă”, Vasile Goldiş University Press, Arad, 2014.

[3]
                        [3] Mihai-Octavian Groza, ed., Senatul militar român central al ofiţerilor şi soldaţilor din Viena (31 octombrie- 27 noiembrie 1918),  Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015; Idem, Documente privind activitatea Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia,  Editura Emma Books, Sebeş, 2012.

[4]
                        [4] Cf. Iuliu-Marius Morariu, ,,Imaginea Primului Război Mondial reflectată în folclorul din zona Năsăudului”, în vol. Administraţie românească arădeană. Studii şi comunicări din Banat-Crişana, vol. IX, col. ,,Slaviciana- Serie nouă”, coord. Doru Sinaci, Emil Arbonie, Vasile Goldiş University Press, Arad, 2014, pp. 587-594.

[5]
                        [5] De altfel, acest gen este unul destul de bogat. A se vedea, între alte mărturii şi: Virgil Curta, Growing with de war. A Romanian Volunteer on the Austrian-Italian Front, 1915-1917, translated by Botond Balogh and Florin Curta, Argonaut Publishing House, Cluj-Napoca, 2006; Mihai-Octavian Groza, ,,Pagini din ,,memorialistica măruntă a Primului Război Mondial. Însemnările lui Radu Mărgean”, în rev. Astra Salvensis, anul II, nr. 3, Salva, 2014, pp. 89-98; Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, ed., Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012; Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela Bedecean, ed., Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), volum II, Memoriile lui Pavel Jumanca, Editura Presa Universitară Clujeană/ Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2013; Valeriu Leu, Carmen Albert, Banatul în memorialistica “măruntă” sau istoria ignorată (1914-1919), Editura Muzeului de Istorie al Judeţului Caraş-Severin, Reşiţa,1995.

[6]
                        [6] După cum se poate vedea, războiul a dereglat ritmurile fireşti ale vieţii satului. Pentru mai multe informaţii cu privire la acest aspect, a se vedea: Eugenia Bîrlea, Perspectiva lumii rurale asupra primului război mondial, teză de doctorat (ms. dactilografiat), Cluj-Napoca, 2000.

Dezamăgire de om bătrân

 Dezamăgire de om bătrân

Dumitru Vlăduţ - "Nu voi avea ce povesti celor de dincolo..."

Nota redacţiei. Iată un nou articol pe care ni-l trimite nea Mitică Vlăduţ din Ungurenii Tismanei la redacţie. Aşa cum recunoaşte, îndreptându-se spre capătul vieţii, cum implacabil toţi o vom face, trecerea dânsului printr-o viaţă, cât de cât normală, se sfârşeşte cu marea dezamăgire a acestei false democraţii postdecembriste.

Toate epocile istorice au avut şi bune şi rele, dar ce s-a întâmplat în cele două decenii şi jumătate de „democraţie dâmboviţeană sălbatică” întrece orice închipuire. Cu cuvinte simple de om de la ţară, nea Mitică face un rechizitoriu al clasei politice care, după umila sa părere, a distrus şi a furat tot ce agonisiseră generaţii întregi în secolele trecute. Şi trage o concluzie dramatică: „Îmi pare rău că va trebui să părăsesc această lume şi va trebui, că nu există altă cale, dar cu regrete nu voi avea ce povesti celor de dincolo de poarta necunoscutului dacă va exista, că am plecat dintr-o Românie săracă, o Românie fără flori, fără bogăţie, o Românie ce se susţine pe minciună, pe fraude, o Românie în care uneori se pedepsesc cei care au dreptate!”  

Nu este un jurnalist profesionist nea Mitică iar jurnalist amator abia anul acesta dar cuvintele dânsului ne imprimă în suflet sentimente şi în minte adevăruri într-un mod în care niciun trust de presă de astăzi nu-l poate face. Fiindcă presa este prea implicată în luptele politicianiste ale partidelor politice. Indubitabil, războaiele politice sunt vaca de muls pentru mass-media românească iar fără laptele posdecembrist ziarele partizane ar muri de inaniţie. Aşadar, citiţi-l pe nea Mitică şi difuzaţi mesajul lui, pentru ca noii politruci ai României să priceapă odată cum îi văd bătrânii noştri!    

Dumitru Vlăduţ

TRECEREA OMENIRII PRINTRE ERE

Deşi oamenii în epoca primitivă nu aveau condiţii prielnice pentru câştigarea hranei, amenajării unei locuinţe cât de cât modeste, şi-au căutat singuri calea prin meşteşuguri în scopul îmbunătăţirii vieţii. Fiecare epocă a adus mici progrese, chiar în condiţiile grele ale sclavagismului.

A durat ani în şir cu bune şi rele. Feudalismul a fost tot neprielnic pentru omul de rând, dar s-au dezvoltat unele domenii cu mari sacrificii. A urmat capitalismul. NU spun că a fost o formă socială bună pentru toată generaţia, dar a fost societatea care a făcut cele mai mari progrese în industrie şi în agricultură iar în unele cazuri a selectat oameni simpli pentru pregătire, organizare şi dezvoltarea societăţii.

A urmat socialismul – cu teroare, cu desfiinţare a tradiţiilor societăţii. Au terorizat oamenii de cultură, intelectualii, elitele ţării iar  pe unii i-au exterminat în închisorile lor. Noua organizare socială a făcut mult rău societăţii româneşti, dar ce a fost bun făcut de capitalism, fabrici, uzine, ateliere, au fost reorganizate prin proprietatea socialistă. Nu le-a desfiinţat, le-a modernizat. A creat locuri de muncă pentru ţăranii dezrădăcinaţi din satele lor, le-a făcut şcoli, spitale, blocuri de locuinţe unde să locuiască. Cu 100 lei mergeai la cumpărături, luai necesarul şi te întorceai şi cu rest. Tinerii absolvenţi aveau de lucru, nu erau nevoiţi să părăsească ţara. De altfel nici nu era posibil, securitatea era la graniţă. Dacă nu aveai de lucru, te obligau să lucrezi cu bunele şi relele socialismului. Nu se poate compara cu epoca democraţiei – 1989 – 2015. Astăzi ne batem joc când spunem DEMOCRAŢIE.

 

Câţi muncitori îşi vor fi câştigat pâinea aici?

TRECEREA ROMÂNIEI ÎN ERA DEZAMĂGIRILOR

În perioada 1989 – 2015 s-a distrus tot ce a făcut CAPITALISMUL şi SOCIALISMUL: uzine, fabrici, combinate, micile ateliere, inclusiv ambulanţii ce făceau reparaţii pe străzi, lăptăresele care strigau printre blocuri: „Ia lapte bătut, urdă, brânză etc.” Nu mai există micul comerţ stradal şi nici micii meseriaşi ambulanţi ce circulau prin sate: geamgii, olari, dogari, păcurari, vânzători de drobi de sare pentru vite, totul a rămas o amintire în depănarea timpului. Programul „epocii Ceauşescu” pentru construcţia de mini-hidrocentrale pentru stoparea inundaţiilor din munţi s-a stopat, canalul de irigaţii Dunăre-Siret e un surogat iar de portul Bucureşti prin canal la Dunăre se-aude doar prin campaniile electorale. Şi atunci despre ce îmbunătăţiri vorbim?

Ce-a făcut democraţia lui Ion Iliescu, a lui Petre Roman şi a altor conducători care i-au urmat? Au distrus irigaţiile din agricultură, frumoasele ferme de pomicultură, sere cu tradiţii. Au transformat terenurile în buruieni, sunt nelucrate zeci şi sute de hectare, dar dau subvenţii. Dacă încearcă cineva să progreseze în agricultură, îi cheamă în judecată, sau dacă îţi cauţi dreptul la moştenire – te judeci 7 – 8 ani.

Ruinele democraţiei postecembriste

Au desfiinţat mari centre industriale – ELECTROPUTERE CRAIOVA – unde lucrau peste 40 de mii de muncitori. Ştiţi ce-au pus în locul ELECTRO? UN MOL ca să cumpărăm produse din alte ţări.

Ce s-a întâmplat cu întreprinderea 23 AUGUST, întreprinderea de tricotaje Braşov, dar cu ALUMINA Oradea, ELECTRO MUREŞ Tg. Mureş, cu întreprinderea MECANICĂ Timişoara? Cu întreprinderile de industrializare a laptelui, cu AUTOMATICA Bucureşti, cu cele 9 uzine şi întreprinderi decorate cu Ordinul Muncii, clasa I, întreprinderi decorate cu Ordinul Muncii, clasa a II-a. Dar cu cele întreprinderi decorate cu Ordinul Muncii, clasa a III-a în număr de 12, cu  întreprinderile de CONSTRUCŢII, întreprinderile de STAT ŞI SILVICULTURĂ, TRANSPORT ŞI COMUNICAŢII, CIRCULAŢIA MĂRFURILOR, institutele DE CERCETĂRI, toate prezente în anul 1989. După 1990 s-au transformat unele în fiare vechi vândute pe puţin şi câştigând cei ce le-au cumpărat şi vândute apoi la fier vechi.

Unde erau cei care ar fi trebuit să ne apere locul de muncă?

Unde erau atunci la această decapitare a INDUSTRIEI ROMÂNEŞTI cei ce fac azi zornăituri de cătuşe. Dacă se intervenea, aşa cred eu, nu se ajungea la aceste fraude, la atâtea hoţii. S-a distrus toată industria, irigaţiile moderne, plantaţii de pomi fructiferi. Au mai rămas puţine din păduri. Ce-au făcut cei ce au luat frânele aşa-zisei DEMOCRAŢII? În locul fabricilor, uzinelor, micilor şi marilor plantaţii, au construit sedii luxoase pentru telecomunicaţii, bănci, tribunale mari, luxoase, sedii ale unor întreprinderi – electrocentrale – sedii ale finanţelor luxoase şi peste sute de biserici ce s-au făcut cu cei care au cumpărat  marile uzine, fabrici, fabricare ateliere, ţevi de la instalaţiile moderne şi le-au transformat în ruine, îmbogăţindu-se prin vânzare la fier vechi ??

Atunci nu existau instituţii care să-i tragă la răspundere?

Pe mine ca simplu cetăţean mă doare că la distrugerea avuţiei industriei româneşti – nu au reacţionat organele competente. Ce au făcut cu fondurile europene? Aici sunt de vină guvernele şi nu cei ce au furat . Ce au luat guvernările de la Uniunea Europeană trebuiau investiţi în obiective industriale, pentru locuri de muncă, nu în sedii pompoase şi birouri luxoase. Dacă s-a furat, guvernele au dormit, iar instituţiile abilitate s-au făcut că nu observă. Acum se constată  după 25 de ani că s-a furat totul. Toate avuţiile ce erau trecute la stat. Reconstruiţi fabrici, uzine, ateliere. De ce nu le confiscaţi averile marilor hoţi? Lăsaţi în ţară sărăcia! Aceasta este povara cea mai grea. Nu-i băgaţi pe hoţi la închisoare ca să mai cheltuie statul cu închisori, cu sute de procurori, cu sute de judecători, cu anchete în zornăit de cătuşe. Nu domnilor, luaţi-le tot, ferme, făbricuţe, ateliere construite ilegal şi angajaţi muncitori şi portari la aceste fabrici făcute din furtul avuţiei naţionale. Dar văd că nu se urmăreşte acest lucru. Îi bagă la închisoare şi le lasă şi avuţiile! Cu propaganda şi cu vorbăriile – România moare.

Câte fabrici, uzine, ateliere, plantaţii, irigaţii s-au făcut în 25 de ani? Dar câte s-au distrus în 25 de ani, ştiţi? Puneţi-i să le reabiliteze nu să-i băgaţi la închisoare. Nu rezolvaţi nimic. România rămâne şi mai săracă şi într-o zi nu veţi mai avea, oameni buni, după ce bea apă. Priviţi spre ziua de mâine nu la ziua de ieri. Ziua de mâine va aduce prosperitate dacă veţi şti să folosiţi mijloacele de care dispuneţi. Ceea ce faceţi astăzi trebuia făcut de zeci de ani şi nu mai ajungeam azi să nu mai credem în miniştri, în guvern şi chiar în justiţie căreia îi revenea sarcina prin reprezentanţii lor să facă ordine. Cred că s-au pierdut frâiele ţării. Ştiţi oare ce se vorbeşte despre România democratică după 25 de ani? Şcoala, sănătatea au pierdut busola timpului din ţările cu adevărata democraţie. Cum puteţi domnilor să guvernaţi ŢARA ROMÂNEASCĂ, când zilnic se scumpesc gazele, benzina, energia electrică. Ţara nu are uzine, fabrici, ateliere unde să-şi trimită fiii la muncă, îi forţaţi să-şi părăsească casa, familia, ţara să plece peste hotare să lucreze în condiţii neomeneşti ca să-şi întreţină familia în ţara lor. NU mai încercaţi să faceţi justificări, dând vina guvernul de azi pe cei ce au fost ieri, că cei ce sunt azi , au fost şi alaltăieri şi tot în această apă tulbure  v-aţi făcut baie.

Îmi pare rău că va trebui să părăsesc această lume şi va trebui, că nu există altă cale, dar cu regrete nu voi avea ce povesti celor de dincolo de poarta necunoscutului dacă va exista, că am plecat dintr-o Românie săracă, o Românie fără flori, fără bogăţie, o Românie ce se susţine pe minciună, pe fraude, o Românie în care uneori se pedepsesc cei care au dreptate în favoarea celor încă se mai bucură de încrederea  unor instituţii ce ne conduc. Au retribuţii mari, cred că aceasta îi determină să nu realizeze suferinţele celor nevoiaşi, prin propagandă, prin ceremonii, fie ele de orice fel. Nu se realizează nimic, ba dimpotrivă duce şi la mai mari confuzii în rândul oamenilor simpli. De fapt cred că asta se şi urmăreşte, seamănă minciuna şi teroarea ca să poată domni liniştea. Să încasezi venituri mari din ceea ce mai are ţara. Sunt unii puşi în funcţii, nu au curajul să spună ce retribuţii au cei ce guvernaţi. Urmăriţi să câştigaţi alegerile să mai fluturaţi steagul, semănaţi sărăcie peste masele populare care încă se mai lasă păcălite.

Oamenii ai societăţii democratice dintre 1990 şi 2015, întrebaţi guvernanţii care au guvernat în aceşti ani, câte fabrici, uzine, plantaţii şi irigaţii au făcut pentru poporul ce l-au guvernat?

La Oţelul Roşu a rămas doar semnătura hoţilor

Dar nu vor răspunde câte vile, sedii de lux au făcut din avutul ţării, prin vânzări de fabrici, irigaţii şi păduri distruse şi au construit imperii – pe ruinele unei ţări, altădată înfloritoare. Astăzi am trecut pe la Oţelul Roşu  - geamuri sparte, ruine, cântau cucuvelele. Aşa cântă şi la fostele mari uzine, fabrici şi ateliere distruse fără milă. Cine răspunde? Poate veţi recunoaşte într-un târziu societatea anilor 1990 – 2015.

E societatea distrugerilor, taifunului, afacerilor care au distrus totul în favoarea îmbogăţiţilor. Am trăit în societatea capitalistă – era pentru ţară, pentru muncitori – nu erau multe, dar existau agricultori harnici, cu vite, cu plugul lor rudimentar, nu rămâneau atâtea terenuri nelucrate. Tehnica cu care se laudă societatea anilor 1989 – 2015 – sunt zeci de hectare lăsate în părăsire. Domnilor care astăzi guvernaţi România – vă întrebaţi măcar o secundă unde va ajunge Ţara Românească sau cei care aţi preluat frâiele aşa-zisei democraţii în 1990 – unde aţi dus frumoasa Ţară Românească. Ce-aţi făcut cu ţăranul harnic, cu funcţionarul cinstit, cu cei ce judecă dreptatea şi cu coroana industrializării dinaintea anilor 1990.

Societatea este încă lovită de o gripă care nu şi-a găsit antidotul şi nu cred că-l va găsi curând. Nu se întrevede decât cer închis cu furtuni, sărăcie, lipsă de educaţie, cu o sănătate şubredă. Nu mă puteţi convinge, nu aveţi nicio întrezărire spre un luminiş.

Nu pot să trec cu vederea că această perioadă de zisa democraţie a anilor 1990 – 2015 s-a întors la metode aplicate de securitatea lui Ceauşescu, metoda turnătoriei ca să-ţi meargă ţie bine. Mergeai la securitate şi-ţi turnai prietenul, rudele şi cine îţi era antipatic . Astăzi când se vorbeşte de democraţie, de fapt nici nu este vorba de aşa ceva. Ne-am întors în perioada turnătoriilor, te reţine procurorul pentru unele fapte pe care le-ai făcut în interesul tău. Te arestează şi acolo începi să-ţi torni prietenul, oamenii care te-au ajutat în viaţă, spui şi vrute şi nevrute împotriva celui ce te-a făcut bine. Procurorul îl crede sau nu, dar ca să-ţi dea o speranţă, îţi promite că-ţi va da o pedeapsă mai mică numai să-ţi torni aproapele. Este metoda ce o aplica securitatea lui Ceauşescu. În unele cazuri are nuanţe şi mai sumbre.

O altă practică aplicată astăzi în justiţie este folosirea aşa-zişilor experţi. Unii judecători nu mai iau azi în calcul actele de proprietate, declaraţii ale martorilor, confruntarea cu vecinii, ci numai rapoartele făcute de aşa-zişii experţi, care le întocmesc în funcţie de preferinţe şi de promisiuni făcute acelor ce ţi-au luat ilegal dreptul de moştenire, ceea ce e trist, unii judecători care le consideră corecte, dezmoştenind pe adevăraţii proprietari.

Durerea şi paguba ce se abate asupra omului simplu, fără posibilităţi materiale, nu mai poate să se apere de furnicarul de experţi numiţi de unele instanţe. Uneori 3 – 4 – 5 şi chiar mai mulţi experţi ducând omul sărac la pierderea dreptului de moştenire şi la reducerea subzistenţei sale, obligat de unii judecători să-i plătească pe aceşti experţi. Se cunosc zeci de cazuri, şi chiar sute. Te plângi, dar nu ai cui. Nu există o autoritate să facă echilibru în aceste abuzuri făcute de unii experţi incorecţi. Pentru că în scopul scăpării unor persoane de abuzuri, unele instanţe au inventat aşa numiţii experţi şi sunt mulţi oameni afectaţi. NU vreau să fiu rău, recunosc că sunt unii judecători care cântăresc cu mare grijă rapoartele acestor topografi, declaraţii ale martorilor, actele de proprietate ale celor ce se plâng justiţiei şi le iau în consideraţie înlăturând rapoartele topografilor, dându-i omului ce este al lui. Se pune însă întrebarea, sunt mulţi asemenea judecători?

Perioada democraţiei 1990 – 2015 seamănă în unele cazuri mai sumbră decât perioada securităţii lui Ceauşescu – dar, nu se poate face nimic, nimeni dintre cei care ne-au condus şi conduc astăzi destinele ţării. Nu sesizează aceste grave pedepse ce s-au abătut asupra omului simplu. Poate este vinovat şi omul simplu ca o dată la 2 sau 4 ani are posibilitatea să-şi spună cuvântul, dar nu o face. Se bucură de un kg de zahăr, un litru ulei, un mic sau o căldare fără să realizeze că aceste mici atenţii îi îngrădesc traiul zilnic.

Sunt multe de spus, dar timpul în care trăim, este aşa de spinos, aşa de complicat – că va trebui multe generaţii de acum încolo să le ducă în spate. Prin ceremonii religioase nu scăpăm de aceste timpuri fără echilibru decât atunci când educaţia se va ridica la rangul cuvenit, când respectul faţă de om va reveni la timpurile copilăriei mele, la timpuri cu 70 – 80 de ani în urmă – rudimentar – le spun tinerilor de azi – dar erau la loc de cinste respectul, dreptul proprietăţii, dreptul la linişte sufletească. Astăzi – a dispărut – locul dreptăţii l-au luat alte categorii ce se văd la orice pas. Asta este democraţia (poreclită) anilor 1990 – 2015. Cine încearcă să schimbe ceva? Totul este redus la tăcere – şi această tăcere o găseşti undeva unde nu mai poţi vorbi – în cimitire. Este foarte întuneric în aşa-zisa democraţie, iar soarele dreptăţii se ascunde după nori groşi.

Orice scuză, orice judecată, orice argumente ar aduce cei ce au guvernat şi guvernează – cu toate instituţiile ce funcţionează după pofta guvernanţilor duce la dispariţia tradiţiilor, bunăstării şi gândirea oamenilor harnici şi cinstiţi  din timpurile copilăriei mele. Regret acele timpuri şi deplâng generaţiile viitoare care vor fi supuse minciunii şi lipsei de demnitate.

Vlăduţ Dumitru

Aveam un ţel. Demarasem cu republica populară, construisem socialismul şi ne îndreptam „spre comunism în zbor”. Şi am aterizat din zbor în democraţia fără scop, fără satisfacţii şi fără mobilizare sufletească. Oamenii muncesc în noile SRL-uri cu frica de a li se desfiinţa locul de muncă, managerii firmelor cu frica de controale fiscale dirijate de politichie şi zornăit de cătuşe. Nea Mitică ne pune la dispoziţie „Flacăra Sibiului” Anul XXI, nr. 3579 de sâmbătă, 4 septembrie 1965, 4 pagini, 20 de bani. Un cotidian apărut deci odată cu „întoarcerea armelor” spre Hitler şi alipirea la hoardele lui Stalin. Din anii când Ceauşescu abia se întronase la putere.

Care erau tilurile de atunci ale cotidianului „Flacăra Sibiului”?

-          Spre noi succese în întrecerea socialistă

-          Spiritul inovator mai mult stimulat

-          Cum cultivăm grâul! Munca îşi arată roadele

-          Necesitatea cercetării izvoarelor documentare pentru profesorii de istorie

-          Oameni şi albine

-          Invitaţie la drumeţie: Negoiul

Dar astăzi, care sunt principalele titluri de ziare? Ne îndeamnă ele la inovaţie, la cercetare, la practici agricole novatoare? Vorbesc ziarele de astăzi că munca şi abnegaţia faţă de meseria aleasă trebuie preţuită?

Să vedem câteva titluri. Se pare că azi limba română s-a descotorosit de diacritice. Doar unele ziare mai scapă câte un „ă” sau „ţ” pe ici, pe colo!:

- România mondenă. Top 10 cele mai ciudate imagini postate de vedete pe Facebook. Starurile din România sunt obsedate să posteze imagini în care sunt subiectul principal.

- I-a plătit unui mogul 650.000 de dolari pentru a lua masa cu el.

- Au ajuns in clasa a V-a fara sa stie sa-si scrie numele. Tatal fratilor din Vaslui: Ce sa fac? Legea nu-ti da voie sa-i bati

-: O celebra blonda de la noi arata mai bine la 36 ani decat la 20; Adelina Pestritu, schimbare radicala de look! Era super entuziasmata, dar un detaliu i-a scapat; Imagini scandaloase cu o concurenta de la "Insula iubirii".

- Dezastrul din învăţământ: Un profesor român câştigă de 10 ori mai puţin decât unul german şi de 3 ori sub unul grec.

- Un spatiu din Palatul Primaverii, resedinta lui Ceausescu, rezervat pentru fosti presedinti.

- Care este cea mai mare afacere din puşcăriile din România

- La ce perversiuni sexuale a fost supus Printul Harry in Las Vegas; Creatura ciudata cu aspect de pasare si blana pe coada, descoperita pe o insula din Extremul Orient; Culmea jafului la o banca! A dat lovitura in carucior cu rotile

- Sex. 5 poziţii erotice pentru o noapte fierbinte în parc

- O tanara din Dambovita a gasit cadavrul mamei ei in apele barajului de langa oras.

- Bătaie ca-n Vestul Sălbatic pe un drum din Galicea. Un şofer nervos a ameninţat cu pistolul trei persoane aflate într-o altă maşină.

-. Cum stai cu dragostea în săptămâna 6-12 iulie. Previziuni!

- Istoria batistei. Cine mai poarta batista in ziua de azi?

Cine n-are de lucru şi nu vrea să-şi îmbogăţească bagajul de cunoştinţe n-are decât să citească din ele. Le găsiţi, azi 3 iulie 2015 pe Internet. Dacă nu, alte titluri asemenea vi se vor băga în ochi, zi de zi şi ceas de ceas, chiar aţi dori să căutaţi altceva pe Internet.

Nu era bună propaganda comunistă din anii 1965 dar nici bazaconiile cu care ne „desfată” ziarele de azi unde sexul, crima, bătăile publice, lăfăiala şi huzurul lui Băse şi a acoliţilor lui, au ajuns principala ştire şi atitudine civică la ordinea zilei.

Nea Mitică Vlăduţ vă propune titlul „Oameni şi albine„ din „Flacăra Sibiului”, 1965, unde munca lui era elogiată şi pusă printre ştirile principale ale acelor zile.

Redacţia revistei Sămănătorul

OAMENI ŞI ALBINE

Ceea ce îţi reţine atenţia de la început, cînd vizitezi întreprinderea „Fructexport" din Sibiu este ordinea şi curăţenia ce domnesc peste tot, hărnicia oamenilor asemenea albinelor dintr-un stup.

Comparaţia nu-i la întîmplare pentru că munca acestor oameni este strîns legată de munca albinelor. Mulţi au trecut pe lîngă clădirea albă, singuratecă, de la marginea oraşului fără să-şi dea seama că aici se pregăteşte un produs atît de căutat care cutreieră continentele: mierea românească.

— Întreprinderea noastră — îmi spunea şeful staţiei de omogenizarea mierii, Dumitru Vlăduţ — este tînără dar unică în ţară.

Colectivul de muncitori al acestei unităţi industriale sibiene s-ar putea spune că umanizează munca instinctivă dar colosală a harnicelor himenoptere. Aci este adusă mierea din toată ţara prin intermediul unui număr mare şi variat de furnizori, ea constituind „materia primă" a întreprinderii. Dar această materie "brută" este atât de variată, cu calităţi deosebite, provenind din neamuri diferite de flori. Tocmai de aici începe munca în cadrul acestui combinat.

Miile de bidoane cu lichidul dulce sînt sortate de oameni cu experienţă, în urma unor analize riguroase — pe flore — apoi în săli speciale, la temperaturi anumite, se conservă pentru o perioadă îndelungată, pentru a nu se cristaliza.

Un moment cheie în tehnologie îl constituie filtrarea, curăţirea de toate impurităţile. Pînă nu de mult aceasta se făcea în mod nu tocmai corespunzător, ceea ce ducea, uneori, la refuz din partea clienţilor. Problema filtrării a stat în permanenţă în atenţia conducerii şi a fost soluţionată. Aşa că astăzi s-au obţinut rezultate foarte bune prin inovaţia făcută de un colectiv alcătuit din: D. Vlăduţ, I. Medeleanu şi Vasile Enghiş. Noul sistem de filtrare, alcătuit din 4 pînze (nu două ca înainte) înclinate fiecare sub unghiuri diferite şi cu densităţi de pori deosebitie asigură o filtrare de calitate.

Totodată aplicarea inovaţiei asigură o igienă deplină, precum şi o reducere a timpului de filtrare de la 6 ore la 3 ore şi 45 minute.

Toate acestea implicit duc la o producţie crescută, la o servire promptă a clienţilor. Demn de remarcat în procesul tehnologic de aci este un mare omogenizator cu peste 20 000 kg capacitate în care se pregăteşte mierea în conformitate cu cerinţele consumatorilor — adică se realizeză polyflora şi indică ceruţă, cu alte cuvinte, mierea de calitate.

Apoi încărcată în bidoane, grupate în loturi — pe mare, cu avionul, cu trenul sau maşina — o parte din ea porneşte pe meridianele şi paralele globului.

Unii clienţi n-au rezistat curiozităţii de a cunoaşte unde se prepară acest delicios produs românesc, aşa că au venit şi au vizitat întreprinderea „Fructexport" din Sibiu.

Ceea ce i-a uimit pe ei şi încîntă pe orice vizitator sînt condiţiile excelente de muncă, procesul tehnologic: camere căptuşite în faianţă strălucind de curăţenie, aparate moderne, ţinuta ireproşabilă a muncitorilor, precum şi un laborator bine utilat de cercetare chimică a mierii, ceea ce permite realizarea unor produse de calitate.

Am întîlnit aci muncitori ca Ilie Ocneru, Petru Barac, Maria Moldoveanu, Mihai Huber şi mulţi alţii care obţin zilnic succese de seamă.

V. VICTOR

Şi totuşi! Sibiul are o nouă şansă de a deveni al 10-lea oraş industrializat al ţării