Al. Florin Țene – despre autorul Teodor
Baconschi – Averea bunei educații
 |
| Mixaj - autorul și cartea |
„Sau bunătatea este o limbă pe care o poate
auzi și cel surd și o poate citi și cel orb.”
Am avut plăcerea să particip la lansarea cărții domnului Teodor Baconschi,
intitulată ”Averea bunei educații“, la Biserica Parohiei Ortodoxe Sfinții
Apostoli Petru și Pavel din cartierul Mănăștur - Cluj, carte apărută la Editura
“Univers “, 2019. Volum primit cu autograf de soția mea, poeta Titina Nica
Țene.
Lansarea a fost coordonată de profesorul universitar dr. Adrian Papahagi,
în prezența unui mare număr de enoriași aflați în naosul Bisericii, unde a avut
loc această interesantă manifestare cultural-educativă.
Despre autor, profesorul spunea că este născut în anul 1963, în București,
că și-a luat doctoratul în Antropologie religioasă și Istorie comparată a
religiilor la Universitatea din Paris IV - Sorbonne, fiind și absolvent
post-doctoral al New Europe College din București. Profesorul Adrian Papahagi
mai spunea în cuvântarea sa că Teodor Baconschi e scriitor și diplomat de
carieră, primind diferite distincții din partea mai multor state, printre care
și cea de comandor al Legiunii de Onoare. Este autor a mai multor cărți de
eseuri, studii, jurnal și dialoguri, care au fost traduse în mai multe limbi.
Prezenta carte, despre care facem vorbire, este un evantai de eseuri
ample, pe diferite teme convergente cu educația, având o arie de cuprindere
extinsă,”plonjând” în cultura antică, medievală până la cea contemporană,
făcând trimiteri la clasicii filozofiei din toate timpurile.
Pentru a înțelege mai bine demersul cunoscutului scriitor și diplomat am să
încerc să explic sensurile cuvintelor din titlul cărții. Averea, DEX-ul o
explică ca fiind totalitatea bunurilor care se află în posesia cuiva, în
cazul nostru “bunurile” sunt toate cunoștințele acumulate în școală,
universitate și în viață. Cuvântul „bunei” , adică ” bun” se explică prin
cel ce face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții, fiind
binevoitor, iar cuvântul educație derivă din substantivul
„educatio” însemnând creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina
de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale.
Structurată în cinci părți tematice în care fiecare parte conține eseuri
despre problema abordată, inclusiv o introducere “A fi sau a nu fi părinte “cu
care deschide, practic, tematica volumului, autorul dezbate multiplele probleme
ale părintelui-educator în prezentul imprevizibil, complex și încărcat de grija
omului pentru supraviețuire. Omenirea se află în societatea cunoașterii,
subliniază autorul, după ce face referire la Odiseea lui
Homer, Anabasis al lui Xenofon până la omul universal Goethe,
de la circuitul inflamant dintre umanism și romantism, până la spațiu încărcat
de cultură și istorie dintre Rin, Ebru și Dunăre.
Autorul subliniază că internetul, prin motoarele sale, are un rol important
în transmiterea informației., însă este sceptic privind
provocările, parcă rupte din ficțiune, din viitorul apropiat și
mediu, ce ar putea pune temelia consolidată la relația cauzală
între “nivelul de educație și șansele de supraviețuire, spre deosebire
de prezent, când acea cauzalitate vizează numai mai buna calitate a vieții. “
În tot parcursul cărții reiese faptul că elitele au condus lumea, adică au
făurit istoria, în contradicție cu doctrina comunistă care stipula că popoarele
fac istoria. Elitele au recurs, întotdeauna, la cultură și morală contribuind
la evoluția societății.
În prezent, științele sociale, promovate prin universități “din
Anglosferă, sunt tot mai puțin normative.” Teodor Baconschi, o
spune cu oarecare dezamăgire, că numai educația e tot ce ne-a mai rămas după
tăvălugul regimului comunist criminal.
Complexul social prin care trecem îl face pe autor să afirme că “părinții
sunt ultimii oameni de pe pământ care merită să aibă copii “,
citându-l pe Samuel Butler.
Esențializarea aluzivă privind comportamentul unor părinți celebri care
și-au părăsit copiii, ne face să ne gândim la zicala populară să nu
faci ce face …popa. Rousseau, filozof francez de origine genoveză, scriitor și
compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului a influențat
hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul
revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui
se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789 , fiind un
moralist fără morala practică, ce și-a părăsit copiii .La fel Lev Tolstoi,
sau Contele Lev Nicolaevici
Tolstoi, în limba rusă rusă Лев
Никола́евич Толсто́й; născut la 9 septembrie 1828, Iasnaia Poliana, din
Imperiul Rus și decedat la 20 noiembrie 1910, Astapovo, gubernia Reazan, a fost
un scriitor rus. Lev Tolstoi este considerat
unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei
cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse, începută în 1820 cu primele
opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski. Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență
hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale
religioase, filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin
celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de tolstoianism
.Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea
viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului
și omenescului Despre acesta soția sa nota în jurnal că este indiferent
față de educația copiilor săi, și că Tolstoi spunea că este o crimă să trăiești
alături de familie. Nici Nicolae Iorga nu a scăpat de ironia fiicei sale care
îl caracteriza fiind “absent “față de familie și fiicele sale.
Autorul cărții ia poziție față de volumele despre parenting ce
a invadat piața cărții și care marele librării le rezervă rafturi întregi.
Acest rețetar ce funcționează în gastronomie și farmacia naturistă nu
funcționează în educația și a formării omului.Bucuria nașterii pruncului nu
echivalează cu nimic în lume, puterea ce provine chiar din faptul că această
ființă este plăpândă face ca acest antagonism să ducă la tăria suverană a
cărei forță provine din chiar ceea ce este, pentru că ființează.
Abordarea problemei educației în familie, numeroși părinți, cum spune
Teodor Baconschi, consideră că aceasta se rezumă doar la transferul de cunoștințe.
Dar…educația este mult mai complexă. Cu multă atenție ea trebuie să pornească
de la aforismul “educ, deci mă educ. “Sunt pagini, în eseul ce poartă
titlu acestui aforism, în care sunt criticate diferite cazuri de
politicieni, parveniți, ce apar la televizor sau în lume ca scoși din
cutie purtând costum Brioni și cravat Hermes cu ceas de aur roz,
devenind chiar caraghioși până și în fața celor fără “stofă…intelectuală”.
Nu puțini intelectuali sunt, printre care și Andrei Cornea, inclusiv
autorul în discuție, care își pun întrebarea dacă ne aflăm în”Era
ignoranței? “La care se încearcă să se răspundă în eseul cu acest
titlu. Internetul având un rol important în răspunsul la această întrebare.
Omenirea, ce alunecă spre fenomenul globalizării, va fi condusă în continuare
de cei mai bogați oameni și mai educați, iar masele se organizează. Politica
lor în proiecte, nu de puține ori, totalitare, fanatice, promovează dictatori
cruzi și fără empatie față de cei care i-au propulsat în sfera de conducere.
Deciziile, spune autorul, nu se iau la Davos, ci în zona social media care
influențează masele și astfel cei susținuți urcă în sondaje aceștia devenind un
seismograf al opțiunilor votanților.
Faptul că nu poți preda cunoștințe dacă nu ești încărcat cu un bagaj de…cunoștințe
din varii domenii, este necesar să treci prin diferite și mai multe experiențe
care să-ți modeleze aptitudinile, să acumulezi cunoștințe din domenii
diverse, apoi, să le explici învățăceilor. Numai așa se concretizează puterea
exemplului în memoria celor aflați în sala de clasă. Fiindcă puterea
exemplului are un rol primordial în educație. Pedagogia, spune autorul, implică
exemplul, dar, în acest context, un rol îl are conștiința, care este glasul lui
Dumnezeu, ce vorbește în noi și ne arată ce este bine și ce este rău. Există
doar un lucru bun, știința, și doar unul rău, neștiința. În acest context mi-am
adus aminte de ce spunea Marcus Tullius Cicero care
s-a născut la 3 ianuarie 106 î.Hr. și a decedat. 7 decembrie 43 î.Hr. Acesta a fost un filozof, politician, jurist, orator, teoretician politic, consul și constituționalist roman. El a jucat un rol important în perioada de sfârșit a Republicii romane.
Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de
numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo
universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă
influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai
prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin. Cicero a spus un
aforism peren și astăzi: “Trăim vremuri grele, copiii nu-și mai ascultă
părinții și orice prost crede că poate să scrie o carte. “
În tot acest context plutește subliminal, ca o învăluire de ceață în
dimineți răcoroase, omul religios care cunoaște că poporul lui Israel era
“fiul” lui Iahve, cum scrie G. Fohrer în History of Israelite Religion,
p.147.
Dacă urmașii noștri nu vor știi să pună în practică volumul educational
primit, nu societatea este de vină, ci părinții, chiulangii și oamenii nesiguri
ai proiectului.
Există în societatea noastră, dar și pe mapamond, un fel de snobism și
superficialitate, care nu lipsește nici în lumea intelectuală. Cei care se
erijează în faptul că le știe pe toate n-a atins punctul culminant al
socratismului, aceștia devin contramodelul elevilor, viitorii membrii ai
societății. Poetul latin Juvenal sau Iuvenalis, Decimus Iunius
Iuvenalis, care a fost un poet latin trăitor în secolele I și II după Hristos,
scris Satirele (Satires). El a făcut o critică aspră și
pitorească a viciilor, acesta se remarcă prin realismul descrierilor,
prin vioiciune, forță retorică și stil satiric de mare efect,
printre altele scria: “Să ne rugăm pentru o minte sănătoasă într-un corp
sănătos, pentru un suflet curajos, căruia nu-i e frică de moarte, care este
liber de mânie și nu-și dorește nimic.“
Urmașii noștri vor trăi în lumea post-adevărului. Un fel
al războiului hibrid, cum specifică autorul, a știrilor false propagate de mass
media și internet. Se prevede o lume a nihilismului civilizației în capitolul
“Idolatrie & spirit critic“. Educatorii și părinții, inclusiv clerul cu
rolul acestuia în transmiterea credinței religioase prin catehism, realizează
mai mult în educarea tinerei generații, dacă imprimă elevilor regulile logicii,
înțelegerea textelor prin argumentație, inspirând strategia existențială.
În capitolul “La muzeu“face o analiză profundă a rolului muzeelor în
Uniunea Europeană. Amintind de Mircea Eliade care a pus accentul asupra
conceptului de spațiu și timp sacru. Unde spațiu sacru este centrul
universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea
lumii, lumea considerată ca „orizontul” unui anume grup religios.
Există în vorbirea curentă un aforism”viața bate filmul “,
problemă dezbătută într-un eseu care se deschide cu aducerea aminte a celor ce
au inventat filmul, frații Lumiere. În prezent cinematografia e triumful
timpului actual, pe care critici de artă îl citează ca o artă populară. Filmul
fiind arta “teatrului intrată în epoca reproducerii mecanice”, dar
și digitale.
Omul fiind un călător pe pământ este capabil să creeze opere trainice, mai
înveșnicite de cât el. Acesta este moștenitorul în timp al propriilor lui
opere. Din această pricină, excursia în locuri istorice, e cea mai bună lecție
pedagogică. Astfel se recomandă pedagogilor să organizeze călătorii tematice
care sunt adevărate lecții de cunoaștere și învățare. Aceste zone istorice fac
parte din biblioplis ce intelectualizează existența umană.
Există o mișcare secretă în rândul cărților de pe rafturile bibliotecilor.
Unele trec pe rândul întâi, altele se retrag în spate. Teodor Baconschi scrie
că întotdeauna a fost fascinat de bibliotecă. Acolo se află înțelepciunea
lumii. Acolo l-a descoperit pe marele sacerdot literar-metafizic în persoana
lui Jorge Luis Borges.
Încă de la naștere, fiecare om are o vocație caracteristică, limpede,
înclinat spre adevăr și creație. În acest context părintele copilului
acționează ca un agricultor ce seamănă. Dar nu de el depinde “solul“, de e
afânat și roditor, pe care vor implanta semințele cunoașterii, dar, se întreabă
autorul “cine i-ar putea răscumpăra vina de a nu le fi semănat deloc?“
Plăcerea de a colecționa se câștigă în timp când pasiunea pentru un domeniu
se dezvoltă pe parcursul vieții. La început copiii strâng timbre selectate și
organizate pe teme și țări în clasoare, alcătuiesc ierbare și insectare.
Mircea Eliade la început a fost un pasionat entomolog, Vladimir Nabokov desena
lepidoptere, un scriitor drăgășenean prindea pe lac libelule comparându-le cu
avioanele. Marii cărturari ai lumii au fost bibliofili. Umberto Eco a scris un
studio istoric în care specifică că homo sapiens cunoaște
lumea și prin întocmirea de liste, cataloage de cărți, liste la bursă etc.
Jocurile de șah și go, colecțiile personale, indiferent din ce și de ce, rămân,
totuși, metode pedagogice viabile cu rolul lor educativ și de cunoaștere. La
fel ca muzica, pe care o numesc limbă internațională fiind
înțeleasă de orice om din toate colturile lumii. Ucenicii lui
Pitagora, dar și primii creștini de care făcea vorbire Mircea Eliade în “Istria
credințelor și ideilor religioase”, vol I, p.351, auzeau muzica
sferelor. Era, cum spune Teodor Baconschi, partitura cosmică
a unei ordini spirituale perfecte, melodia dumnezeiască datorită căreia în
universul astral se adunau sferele într-o horă imaterială, fiind o
lege a acusticii “armoniei prestabilite.” Cioran aprecia muzica lui
Bach, spunând că era o divinitate. Din formula obținută prin prelucrarea pur
matematică a unor date experimentale, fără substrat teoretic, compozitorul
baroc are speranța că muzica lui a inspirat cartea numită Ispita
de a exista.
Și ce înseamnă a
exista? Aparent, înseamnă a face „din moarte o afirmare a vieții”,
a-i converti „abisul într-o ficțiune salvatoare”, a transforma un
principiu universal valabil (în afară de moarte, nimic nu este adevărat, totul
este relativ), a-i converti și a-i apropia până în punctul în care ajunge să nu
mai reprezinte un vid, un gol, un spațiu în care totul se termină, carnea
putrezește, iar spiritul se dispersează în marele neant, principiul prin care
poți ajunge la „realul pierdut”, în viziunea lui Cioran, este acesta: „să
te lași amăgit ori să pieri: n-ai de ales. Asemeni celor care au descoperit
viața pe calea ocolită a morții, am să m-arunc asupra primei amăgiri, asupra a
tot ce-mi poate aduce aminte de realul pierdut”
Autorul cărții, de care facem vorbire, în aceste pagini abordează și
problema dorinței copilului de a avea un cățel. Despre această dorință autorul
subliniază: “ Buna îngrijire a unui aliat atât de loial implică
absolvirea unei școli de umanitate mai prețioase decât orice diploma cu peceți.“
Afirmație cu care nu sunt de acord. Această preferință aduce și boli transmise
de câine și multe alte inconveniențe.
Un eseu interesant pentru ideile pe care le dezbate este “Cool, Man “, în
traducere OM RECE, fiind vorba despre “clasicii împăiați” pe care nu
i-ar accepta tineretul de astăzi. Recunoaștem că o parte din acești “așa ziși
clasici” nu sunt citiți, doar citați. Suntem de acord că de la regimul criminal
comunist am moștenit “un soi de cult “ pentru Literatura
Națională, scoțându-se, prin aparatul de propaganda, autori clasici și canonici
care au fost extrași din contextual adevărului și dezumanizați “printr-o
fățișă muzeificare “.În această situație, spune autorul, elevii
privesc ca la un mort rigor mortis acel scriitor
Concluzionând, o viață trăită nu este rece. E reală, caldă, autentică,
adevărată, îndreptată spre ceva care există, care durează mereu sau mult
timp fără a se schimba. Aceasta fiind justificată prin modelare interioară spre
care visăm să ajungem, să ne împlinim, cu toată puterea și inteligența cu care
ne-a hărăzit Dumnezeu.
În Biblie, Geneza, 2, 18, Dumnezeu spune că omul nu este bine să fie
singur, astfel a fost creată, lângă omul primordial Adam, femeia. În înțelepciunea
propovăduită de creștinism, omul nu este singur niciodată, fiindcă este alături
cu Dumnezeu. Singurătatea este o boală ce duce spre îmbolnăvire psihică. Omul
are nevoie de colectivitate, de prieteni, cunoștințe. Însă, Schopenhauer
și Kierkegaard erau de părere cu celibatul, cu presiunea singurătății ca o
formă a sihăstriei în mediul urban. Așa cum Heidegger și Constantin Noica,
au locuit, în singurătate, prin diferite cabane.
Problema teologică este ridicată cu multă finețe, aducând în discuție
scrierile lui Mircea Eliade , subliniind că practicarea religiei nu este o
prezență în istoria noastră, ci o dimensiune veșnică a conștiinței umane. Așa
cum există un homo laborans, sau homo faber, homo
viator, homo ridens, există și un homo religiosus. În
afara creștinismului, spune autorul, mai există șapte religii vii. Acestea
oferă explicații asupra răului. Sunt două categorii de părinți. Unii sunt
credincioși practicanți, alții respectă credința, dar nu o practică. Eu
mai adaug pe părinții atei. Cuvântul „ateism” provine din
grecescul atheos în scriere greacă ἄθεος, însemnând „fără
Dumnezeu”, și a fost folosit ca termen peiorativ celor care
respingeau divinitățile venerate de majoritatea societății (creștinii au fost
numiți atei de către păgâni. Primii oameni care se identificau ca fiind atei,
au trăit în secolul al XVIII-lea. Argumentele care susțin ateismul variază de
la cele filozofice până la abordări sociale, istorice și chiar științifice.
Cele mai populare argumente care susțin ateismul sunt lipsa oricărei
evidențe empirice pentru existența zeilor, problema forțelor răului și numeroasele
contradicții între religii și în cadrul aceleiași religii. Mulți atei susțin că
lipsa existenței unei divinități este mult mai probabilă decât existența
acesteia. Cei care trebuie să aducă dovezi în susținerea punctului de vedere
sunt teiștii, pentru că ei sunt cei care afirmă un fapt ca fiind adevărat, și
nu ateiștii care doar le contestă.
În evantaiul de comentarii remarcă faptul că profitorii de pe urma
regimului criminal comunist vor încerca să relativizeze abuzurile regimului
totalitar sau să le ascundă. După așa zisa revoluție din decembrie securiștii
și fii acestora au fost primii care au pus mâna pe averile țării.
Pentru a-i atrage pe copii trebuie să le spunem că religia creștină
cuprinde toate secvențele educative privind protecția mediului, dreptatea
socială, poziția critică față de excesul consumismului, că exisă o armonie
între religie și știință. Iar despre marii profeți, trebuie spus, ce scria
Mircea Eliade în „Istoria credințelor și ideilor religioase:” vol. I, că
aceștia sunt sinceri în credința lor și pasionați convinși de autenticitatea
vocației lor și de urgența mesajului lor. Copilul nu trebuie forțat să
creadă în ceva și despre ceva. Trebuie lăsat să aleagă și cu tact
pedagogic îndreptat înspre adevăr. Trebuie spus că: “Dumnezeu mă iubește nu
pentru ceea ce sunt, am fost sau voi fi, ci pentru ceea ce este El. “
Înaintașii noștri ne-au deschis calea spre viitor, cultură și știință, spre
înțelegerea Cerului și al Pământului, cale pe care mergem și astăzi și când
uităm că operele lor cele mai înaintate și îndrăznețe ne luminează azi
drumul, având la bază idei de bun-simț, de mult exprimate, dar contestate, la
rândul lor, de contemporanii de atunci. Vorba aceea, nici-o faptă bună nu
rămâne ne pedepsită.
Un rol important în educația copilului îl are și politețea care, practic,
se înrudește cu civilizația și politica. Aceasta
este un mod de comportare caracterizat prin bună - cuviință, respect și
amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni .Este un pronume personal sau posesiv,
de politețe , fiind un pronume personal la persoana a doua și a
treia, folosit în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm sau despre
care se vorbește. Regulile de politețe în Europa s-au născut la curțile regale,
spre deosebire în China unde Mao Tze Dung râgâia ca un nesimțit folosind
serviciile unei scuipători în întâlnirile oficiale. Toate societățile
civilizate cultivau “discretă notă-gerontocratică”. Excesul de politețe
denotă nonpolitețe. Politețea trebuie să fie o a doua natură, cum spune
latinul altera natura. Abraham Lincoln spune un aforism
educativ de cum să privim lucrurile: “Poți să te plângi că tufele cu
trandafiri au spini sau poți să te bucuri că tufele cu spini au
trandafiri. “
Există o reținere privind sexualitatea. În acest sens autorul consacră un
eseu intitulat ”Sexualitatea între pudoare și dezvrăjire.“ Un element al
tabloului cultural european contemporan este pansexualismul freudian care are
ramificații diverse și disidențe în unele medii.
Regimul comunist represiv își dorea o populație pudibondă, care aparține
unei persoane pudice; ce afectează o pudoare exagerată și rușinoasă. Teodor
Baconschi își dă cu părerea că părinți trebuie să le spună copiilor nu cum se
face reproducerea, ci să nu practice actul sexual accidental. Intimitatea fizică
e urmarea unei comuniuni la care participă sufletul, atracția trupească,
aceleași concepții și idei intelectuale. si nu cântecul cărnii (n.n),
excitabilitatea epidermică, cum subliniază autorul.
În Partea a IV-a, Teodor Baconski tratează în primul eseu școala, funcția
educației, cu exemple din Platon, Johann Valentin Andreae, concluzionând
că un copil care învață foarte bine, fără obsesia bolnăvicioasă de a fi mereu
primul, dispune de o marjă mai generoasă către evoluția propriei intelectualități,
inclusiv împlinirea personalității sale.
“Mirajul Oxbridge” este o oglindă
a speranțelor părinților cu posibilități materiale de a-și vedea absolvenții de
liceu studenți la mari universități de pe mapamond cu renume. Enumerarea
diferitelor centre de cultură și universități de pe mapamond, dar arătând și ”nivelul
stratosferic” al universităților care nu produc numai elite dar și snobi
care ne dau sfaturi cum să votăm.
Se pune întrebarea, nu de puține
ori, ”Unde oprim educația formală”. Școala împarte cunoașterea înlăturând
accesul la ansamblul coerent și unitar. Școala pregătește tineretul pentru
viață în multiple domeni, transformă elevul într-un număr, îl împinge spre o
ierarhie conică ocupând tot timpul elevului, acesta nu-și mai aparține.
Sistemul de învățământ prea puțin îi
pregătește pentru viață pe elevi. Protecția mediului sau căsătoria lipsește cu
desăvârșire din programa școlară. Immanuel Kant spunea:“Numai împreună
bărbatul și femeia formează omul complet “ Dacă extragem din genealogie
“mileniile de birocrație chineză hieratică “ putem confirma că
școala din zilele noastre are rădăcinile în “conceptul bismarckian al
Statului Providență.”
Concluzionând pe această temă, viitorul copilului depinde de stăruința
acestuia de a învăța, de moștenirea genetică și înzestrarea intelectuală a
fiecăruia. Nu trebuie să uităm că universitățile importante de pe mapamond
solicită candidaților experiența voluntariatului. Autorul este de părere
si propune să se extindă modelul occidental, care implică pe elevi și
studenți în vacanțele școlare să facă voluntariat și în procesul de
învățământ câștigând primii banii prin munca lor filantropică.
“Darul limbilor străine” lărgește aria cunoașterii, dar mai ales în cadrul
fenomenului de globalizare limba engleză, germană și franceză sunt necesare. Au
fost personalități, originare din alte țări, dar și români care au cunoscut mai
multe limbii, pe care le vorbeau și își scriau lucrările în acele limbi. Dacă
istoricul religiilor Georges Dumezil cunoștea 30 de limbi, acesta spunând că
primele 4-5 sunt mai greu de învățat, apoi celelalte curg de la sine prin
comparație și similitudini, Cantemir, Hașdeu, Iorga, Culianu erau poligloți.
Profesorii, elevii și oameni de cultură se plâng, pe bună dreptate, că în
dulcea limbă română au pătruns barbarisme, sau cum se mai zice romgleza emotiiconală
a noilor generații.
În partea a V-a a cărții citim cu plăcere destăinuirile autorului
care reușește să-și creeze un autoportret al părintelui fericit ajuns la vârsta
înțelepților munteni ce se bucură de “fericirea copilului devenit adult.
“ Așa cum spunea Flaubert care accepta fericirea numai atunci când era atras de
meseria pe care o exercită. Acestea conduc nemijlocit spre scopul final al
bunei educații.
Amintirea ca revenire în mintea
cuiva a unui fapt, a unui lucru din trecut. Și speranța sau nădejdea ,
sunt o credință emoțională într-un rezultat pozitiv al evenimentelor și împrejurărilor din viața a
unui om.
Cartea se încheie cu o concluzie sumară ca text, dar profundă, că cei care
dețin totalitatea elementelor bunei educații au drumul deschis spre întinderea
și consistența tradițiilor, inclusiv spre conturarea unui viitor care respectă
buna cuviință. Astfel drumul rămâne deschis ca o speranță.
“Drept concluzie: învăţăm din istoria umanităţii că experienţa înseamnă
viaţă, pe când orice fel de ideologie înseamnă moarte şi terorism. Icoana
luminii taborice izvorăşte din preaplinul dumnezeirii de-a pururi prezente,
însă icoana „luminii” progresiste este pictată din năzuinţe neclare şi
relativizante. Prin urmare, trebuie să alegem între viaţă şi ideologie, între
linişte şi teroare. Duminica dedicată Sfântului Grigorie Palama este o
pledoarie a Bisericii pentru ca omul să aleagă lumina „întru care va vedea
Lumina” (Psalmul 35, 9).” Scrie † Ignatie, Episcopul Huşilor,
Desenele de pe copertă și din interior semnate de Cristina Barsony completează
schematic și sugestiv profunzimea ideilor dezbătute în eseurile domnului Teodor
Baconschi care, pot spune, sunt adevărate lecții pentru părinți, și nu numai.
După care pot concluziona că: Bunătatea este o limbă pe care o poate
auzi și cel surd și o poate citi și cel orb.
Al.Florin Țene / UZPR
