Lucia Pătraşcu - Recenzie "Copilul nedorit" de Ion C. Gociu şi Nelly Gociu

  Volumul „Copilul nedorit”, roman semnat de soţii Ion C. Gociu şi Nelly Gociu, iniţial apărut la Editura Societatea scriitorilor militari, Bucureşti 2015, cu o „Scurtă (şi neprofesionistă) Predoslovie”, semnată de doctorul în istorie, profesor Gheorghe Gorun, cuprinde în cele 240 de pagini o istorie de viaţă, o adevărată saga a unei familii care traversează praguri de vremuri zbuciumate şi tulburi. A fost reeditată şi în ediţia a II-a revăzută la Editura Tipo-Moldova, Romanul de azi, 287 pagini.

   Scriitorul Ion C. Gociu este autorul altor volume: „Din Văianu la Toronto”, bidungsroman - 2010, Editura Paper Print București; „Cireşe amare” - nuvele - 2011, Editura Fundația Constantin Brâncuşi; „Maia” vol.I, 2012 şi volumul II, 2013 - Editura Societatea Scriitorilor Militari - București; „La vârsta senectuţii” - 2014, Editura Societatea Scriitorilor Militari şi, iată, noul volum, „Copilul nedorit”, 2015, Editura Societatea Scriitorilor Militari, având-o alături, ca şi coautor, pe soţia sa, Doamna Nelly Gociu.

   Romanul „Copilul nedorit” este format din două părţi, aşezate fiecare pe un anumit palier temporar, scrise cu o anumită încrâncenare, pe o tematică de o acurateţe gravă.

   În Partea întâi acţiunea începe din perioada de după Primul război mondial, pe la 1919, când Ion Găvănescu, fost „copil de ţărani şi bun de minte”, devine învăţător la Şcoala primară din comuna Măru Roş. Va fi un adevărat „membru al obştii”, care se căsătoreşte cu Vetuţa cea „gingaşă, bine făcută şi manierată în vorbire”, fiica unică a negustorului Alexe Grofu, fată şcolită la un „pension de prestigiu” şi împreună au, pe parcursul timpului, şase fete şi un băiat. Învăţătorul Ionică Găvănescu este un membru activ în viaţa comunităţii şi apoi, fiind unul dintre liderii liberali ai judeţului, paricipă la activitatea politică. Familia sa este o familie frumoasă, bine gospodărită, cu părinţi grijulii, care-şi trimit toţi copiii la şcoli bune şi cu bunici ajutători, o familie care ar fi putut duce o viaţă tihnită şi onorabilă. Însă istoria, (şi cei doi autori fac un adevărat recurs la memorie, adunând şi prezentând amănunţit, cu date şi nume reale, evenimentele importante petrecute de-a lungul a peste 30 de ani şi apoi până în zilele noastre), a influenţat soarta unei ţări întregi, deci şi devenirea personală a acestei familii.

   Deoarece, după anii 1950 începuse prigoana împotriva chiaburilor, a oamenilor gospodari, care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă, să renunţe la munca lor de o viaţă, fapt ce va conduce la confiscări forţate, exmatriculări ale copiilor din şcoală, la tot felul de vicisitudini. Sunt împrejurările în care, alături de celelalte surori, păşeşte în viaţă Cornelia, ultima născută,  „copilul nedorit” al acestei familii copleşită de atâtea necazuri neaşteptate. Este vremea invectivelor de tot felul: „Marş din calea noastră burjoaica dracului, că, acum te calc în picioare!” Fata trece greu prin toate aceste încercări (jigniri, exmatriculare, marginalizări), astfel că, deprimată, gândeşte: „Mai bine mă lepăda atunci. N-am cerut eu să mă aducă pe lume, ca să sufăr acum!” Este, de fapt, o revoltă interioară, ce o va îndârji să lupte mai departe pentru viitorul său. Căci acest copil nedorit nu va permite nimănui să-i fure viitorul!

   Parte a doua a romanului, cuprinzând anii de după 1950-52 (când începea o perioadă de umilinţe, de neputinţe şi de lipsă de curaj) până în zilele noastre, are un titlu sugestiv „Dezbrăcarea doliului”. Este o schimbare care se petrece la propriu, după împlinirea unui an de la decesul mamei iubite, dar este şi o lepădare a deprimării, ca o mânuşă aruncată pe terenul de luptă pentru supravieţuire de către membrii familiei atât de greu încercată, când cei trăitori în vremurile noi sunt nevoiţi să accepte ideea că au datoria să privească spre viitor. Tatăl văduv se recăsătoreşte, cele două fete mai mici, Magda şi Cornelia, îşi întemeiază şi ele o familie. Celelalte surori căsătorite sunt deja plecate în lumea albă a altor meleaguri. Şi viaţa merge mai departe!

   Toţi actanţii acestui roman îşi trăiesc viaţa potrivit stării lor sociale. Autorii romanului, orientaţi spre interiorul, dar şi spre exteriorul lor, fac observaţii, constată stări şi situaţii, scot din memorie amintiri din care extrag întâmplările trăite, pe care le translatează în acţiunea romanului. Măiestria scrierii acestui roman constă în veridicitatea faptelor, întovărăşite cu descrieri plastice care îmbogăţesc firul epic al romanului, dându-i specificul realist, autentic. Poate fi vorba despre descrierile fizice ale persoanelor în diferite stări de viaţă sau de moarte: „Bărbat chipeş, domol, flăcău cu educaţie aleasă şi bun simţ, dacălu’Ion Găvănescu...”, sau despre soţia decedată „Pielea frunţii nu mai era încreţită de suferinţă, se întinsese şi ochii, ochii aceia visători erau deschişi, parcă priveau undeva departe, poate la viaţa ei care se încheiase pentru totdeauna!”, alături cu descrieri de comportament pliat după starea ocupaţională, (agricultori, negustori, dascăli, medici, farmacişti sau activişti de partid), după caracterul dobândit (prin naştere, educaţie sau în vâltoarea schimbărilor politico-sociale).

   Talentul scriitoricesc al autorilor acestui roman, construit prin armonizarea diferitelor întâmplări mai mult sau mai deloc fericite, ţese un covor de amintiri, pe care cititorul păşeşte captivat şi plin de pioşenie. Întâlnim deasemenea descrieri minuţioase, până la detaliu, ale locurilor, ale camerelor de locuit, ale mobilierului şi, nu în ultimul rând, ale întâmplărilor petrecute în comunitate, ale praznicelor bisericeşti la care participă toată suflarea comunei, ale obiceiurilor şi datinilor prilejuite de nunta de trei zile, ca-n poveşti, cu alergători, cu muzica lui Angheluţă, cu lada de zestre, cu nelipsitul cumnat de mână, cu nuntaşii îmbrăcaţi în straie tradiţionale de sărbătoare lucrate manual sau alte haine făcute din materialele atât de cunoscute atunci: ia de marchizet, pânza de crepdeşin sau de americă, stofa gabardin. Naşterea, botezul, sunt alte prilejuri de bucurie! Apoi, înmormântarea mamei, care generează stări de deznădejde „De spaimă, fetele fugiseră în fostul salon şi, zgribulite de frigul ce se instalase acolo, cu feţele îndreptate spre icoana cu chipul Maicii Domnului, plângeau cu sughiţuri, smulgându-şi părul din cap”, urmată de parastasul de un an, ca un fel de Cina cea de taină, când toţi membrii familiei discută despre ceea ce va fi. O reuniune care marchează momentul din care fetele educate şi bine pregătite, plecate în viaţă, vor veni din ce în ce mai rar acasă, rostul lor ţesându-se definitiv alături de soţii lor, în alte locuri. Doar „copilul nedorit” rămâne veşnicul vizitator al bătrânului tată însingurat. 

  Nu mai puţin importante sunt exprimările lingvistice din text pe care cei doi autori, cu intenţia de a păstra culoarea locală a vocabularului presărat cu regionalisme (tâlvura de orătănii, mârtan, livejul de la cazanul cu ţuică,  a murit de inimă ră), nu pregetă să le împletească într-un melanj neaşteptat cu exprimări moderne (bulversat, m-ai lăsat fără replică,  ai lăsat la latitudinea mea).

  Acţiunea acestui roman începută într-o linişte armonioasă cu iz patriarhal, de „trecute vremi de doamne şi domniţe”, se prăvale brusc într-o istorie cumplită şi nedreaptă, descrisă de autori cu obidă şi încrâncenată revoltă; pentru ca apoi să se ridice cu înţelepciune şi cu nonşalantă detaşare la nivelul înţelegerii faptului că „oamenii sunt sub vremi”, şi pot rămâne astfel, atâta timp cât ei nu ştiu sau nu pot să supună vremurile şi să le schimbe într-un mod fericit.

  Este cunoscut faptul că omul transcede copilăria, tinereţea, senectutea chiar, fiecare în felul său. Şi este lăudabil când totul se întâmplă cu înţelepciunea maturităţii spirituale. Ştim deasemenea că fiecare condeier, porneşte în frumoasa aventură a scrierilor sale începând cu o pioasă închinăciune adusă predecesorilor săi fireşti. Nu se putea ca Doamna Nelly Gociu să nu respecte acest ritual, ce vine din sentimentele adelfic înflorite în inima sa! Şi nici nu se putea ca Domnul Ion C. Gociu să n-o însoţească în acest demers al întoarcerilor printre amintiri! Ca o reverenţă adresată trecutului! Şi ca o recuperare pentru cititori. Recuperare în care sentimentele autorilor sunt gestionate cu moderaţie, chiar dacă acestea s-au dezvoltat într-o lume subversivă, plină de adversităţi, ce au condus la asemenea experienţe. Izvorând din acel univers cu potenţial reprobabil, astăzi, trăirile autorilor se redimensionează într-o reconciliere luminoasă, dincolo de pragul esenţial al existenţei umane.

  În fond, pe firul întâmplărilor aşezate într-o perioadă de ideologie agresivă, această scriere ce ar putea avea drepturi depline în spaţiul „literaturii de sertar” de factură epică, aduce în faţa cititorului, într-o ţesătură măiestrită armonios, povestea unei familii încercate şi, totuşi,  binecuvântată, prin toate acele evenimente petrecute în viaţa lor la zile importante, înscrise în Calendarul ortodox, spre înţelegerea vorbelor înţelepte: „Să privim înapoi cu iertare, înainte cu speranţă, în jos cu înţelegere şi în sus cu recunoştinţă!”, alese drept motto al romanului cu un titlu-metaforă, „Copilul nedorit”,  ca un „testament sentimental” lăsat urmaşilor de către cei doi autori – Ion C. Gociu şi Nelly Gociu.

Lucia PĂTRAŞCU

Brăila, 1 noiembrie 2015

Nicolae Brânzan - Despre cartea „COPILUL NEDORIT”

Nicolae Brânzan

Despre

„COPILUL NEDORIT”

al domnului Ion C. Gociu şi al doamnei Nelly Gociu

   Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2015

            Pe la mijlocul lunii iulie a acestui an – 2015 – am primit invitaţia generoasă a domnului Titi (Lungulescu) şi a doamnei Cornelia (Găvănescu) de a face o călătorie în timp şi într-un spaţiu apropiat, pentru a readuce în actualitate fapte şi oameni de odinioară, gravate în sufletele şi minţile celor doi, graţie unui jurnal ţinut „la zi” de către doamna Cornelia încă din adolescenţă, dar şi graţie harului cu care domnul Titi a fost înzestrat şi pe care domnia-sa şi l-a cultivat şi l-a întreţinut continuu, acela de a şti şi a putea să lege vorbele spre a îngădui fiecăruia să înţeleagă poveştile de viaţă pe care le înfăţişează.

            Călătoria a durat aproape un veac condensat în vreo două zile de „taifas” cu ilustrele persoane care mă invitaseră.

            ...Am făcut cunoştinţă, mai întâi, cu Ion Găvănescu, căruia – la sugestia preotului Mischie, om al zonei - cu toţii îi spuneau Ionică; tânărul era institutor şi m-a impresionat prin felul în care îşi ducea existenţa: lucid, harnic, devotat semenilor, copiilor pe care îi învăţa carte, corect, demn şi cinstit. În biografia sa, am descoperit numeroase elemente proprii şi devenirii autorului acestor consideraţii: fiu de ţărani cu mulţi copii, dornic de a scăpa, prin învăţătură, de condiţiile materiale precare, nevoit să-şi petreacă anii de început ai vieţii, copilăria, „prin muncă”, la păzitul vitelor, cultivarea terenului agricol, culesul roadelor şi câte şi mai câte activităţi desfăşurate în lumea satelor de la începutul secolului al XX –lea.

            Ca ofiţer în rezervă al Regimentului 4 Vânători de munte, participase la luptele duse pentru înfrângerea armatelor bolşevice ale zvăpăiatului Bella Kun. Noul context de după prima conflagraţie mondială (întregirea teritorială a ţării, făurirea statului naţional unitar, reforme sociale etc.) îi aduce unele drepturi, printre care şi acela de a primi o suprafaţă de două hectare de teren pentru a-şi întemeia o gospodărie în mediul rural, unde era nevoie de dascăli. Ionică Găvănescu se integrează în viaţa comunităţii din localitatea Mărul Roş şi devine un model, prin înţelepciunea dovedită, prin persuasiunea pe care o degaja şi prin apostolatul practicat. Lumea îl aprecia, fetele îl râvneau, politicienii vremii îl curtau. El însuşi, ca mulţi alţi intelectuali ai vremii, devine liberal, nu unul oarecare, ci lider local şi zonal.

            Prin mijlocirea lui Ion Găvănescu, am cunoscut pe boier Alexe Grofu, proprietar de prăvălie şi pe a sa consoartă, cocoana Lica (Elena), oameni chibzuiţi care ştiau să obţină, prin eforturi permanente, foloase nu numai de pe urma prăvăliei, „cea mai veche şi mai bine aprovizionată prăvălie, patentată din anul 1895”, ci şi de pe urma pământului arabil, livezilor, animalelor deţinute. Bogăţia cea mai mare a lui Alexe şi a Licăi era, însă, fiica lor, Vetuţa, o mândreţe de fată, absolventă a 3 ani de pension, care îşi luase ca pildă de comportament şi ţinută vestimentară pe Regina Maria. Îi luase, aparent, minţile şi învăţătorului Ionică.

            După drăguţe şi insistente tatonări, cu îngăduinţa şi îndemnul tacit ale tatălui Alexe (Tuţu), cu încurajarea prefectului Ion Arjoceanu, a doctorului Hanu şi a preotului Mischie, cei doi şi-au unit destinele. Am privit cu dragoste şi cu admiraţie o nuntă ca în poveşti, cu bucate alese, gătite după datina locului, o nuntă cu alergători şi cu ospătari de la faimosul restaurant Modern din Târgu-Jiu. Tinerii însurăţei erau îmbrăcaţi după ultimele cerinţe ale modei, promovate de magazinele din Târg. Orchestra lui Costică Turturică din Arţaru s-a întrecut pe sine, iar solista şi-a dezvelit sânul pentru a primi cocoloaşe de bani de la meseni, unul şi unul.

            Viaţa ca soţi a învăţătorului Ion Găvănescu şi a Vetuţei pornise sub cele mai bune auspicii. Nimeni nu întrevedea vreo posibilă oprelişte în calea unei fericiri perpetue. Ne-am bucurat, ne-am veselit, am râs, ne-am distrat şi, fără să ne dăm seama, ne-am făcut, cu toţii, planuri optimiste pentru anii care urmau. N-a fost să fie! A trebuit să suspinăm de multe ori şi să vărsăm lacrimi de tristeţe. Tinerei familii i-a murit, pe neaşteptate, primul copil. Era o fetiţă cu numele Elena, după cel al bunicii sale. Înainte de a pricepe ceva despre viaţă, a intrat, la nici zece luni, în lumea de dincolo de bine şi rău, de speranţă şi deznădejde.

            După ani, cel despre care se credea că va duce mai departe idealurile şi experienţa de viaţă a tatălui său, fiul Nicolae Găvănescu şi nepotul iubit al lui Alexe Grofu, febleţea familiei, elev în ultimul an al Școlii Normale din Turnu-Severin, după cina în familie din preajma sărbătoririi zilei dascălului, iese „la o ţigară”, manevrează greşit o capsă şi un material exploziv şi rămâne fără suflare, întins pe zăpada imaculată. Era pe 29 ianuarie 1949.

            Pe când aveau deja 6 copii (încă nu pierise Nicolae), dăscăliţa rămâne din nou însărcinată şi soţii pun la cale un avort. Numai că în noaptea de dinaintea plecării la oraş pentru a-şi aplica planul, femeia are un vis crucial: se făcea că, undeva, într-o apă tulbure, plânge un copil, gata-gata să se înece. Dăscăliţa sare să-l salveze, îl scoate din apă şi vede că e o fetiţă. Era ziua Sfântului Sfinţit Corneliu Sutaşul, îşi dă seama de marele păcat pe care urma să-l facă şi nu mai pleacă. La soroc, se naşte o fiinţă plăpândă, care primeşte numele de Cornelia, copil nedorit în împrejurări de nelinişte, dar care, până la urmă, s-a dovedit de mare sprijin pentru tatăl ajuns la anii neputinţei.

            Fetele cele mari urmează şcolile la care au fost trimise şi, în condiţiile social-istorice date, pleacă fiecare în lumea largă pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele şi pentru a li se pierde urma...

            Vremurile erau în schimbare radicală, greutăţile de tot felul dădeau târcoale familiei dascălului şi dăscăliţei. Ascensiunea legionară, dictatura carlistă, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov lăsaseră urme adânci asupra sorţii României şi a Europei. Are loc cel de-al doilea război, după care ţara intră sub influenţa sovieticilor. Alegerile parlamentare din noiembrie 1946,  „ajutate” de noii cotropitori, au dus la dispariţia partidelor istorice, inclusiv a Partidului Naţional Liberal, la circumscrierea României în rigorile lagărului socialist, la proclamarea republicii.

            Destinele multora dintre români se împletesc cu destinul zigzagat al ţării.

            Prietenul nostru, Ionică Găvănescu, preda prăvălia prin naţionalizare, „de bună voie” la stat livezile, pădurile; este pensionat... fără pensie, pe motiv că venitul agricol depăşea plafonul prevăzut, este declarat chiabur şi e supus la cote obligatorii nejustificate şi greu de suportat. Cărţile i se ard. I se ridică tot ce mai avea: trăsură, cazane, mobilă. Este umilit de către nişte activişti zeloşi, soioşi şi analfabeţi. Sunt umilite şi fetele care-i mai rămăseseră pe aproape de către o primăriţă (preşedinta sfatului popular), beţivă şi impertinentă. Cornelia e exclusă din rândul utemiştilor şi exmatriculată din liceu.

            Dăscăliţa se îmbolnăveşte grav şi, cu toate strădaniile doctorului Hanu şi ale farmacistei Luxiţa Lupu (fostă proprietară de farmacie, devenită simplă vânzătoare) îşi dă obştescul sfârşit. Dascălul, după o vreme şi după ce organizase pomenirea de un an, primeşte vizita unei femei care, solicitându-i un butoi sub formă de împrumut, îi aduce mâncare şi băutură: cârnaţi şi muşcheţi de la garniţă, ouă, ţuică. Femeia nu mai pleacă, iar el e chemat de oficialităţi pentru a da seama de motivele pentru care... exploatează o femeie şi, pe deasupra este şi curvar. Până la urmă, după ce îşi linişteşte şi fetele, Ion Găvănescu se căsătoreşte cu Gena – aşa se numea femeia care - pe lângă unele satisfacţii produse bărbatului, pusese şi multă durere la odiseea intelectualului. Și cum totul se scurge, şi viaţa domnului Ionică s-a scurs, iar el şi-a reunit sufletul cu cel al dăscăliţei sale.

            Ne-am bucurat  pentru reuşitele Corneliei. Ea a fost reprimită la liceu (fără frecvenţă), pe care

l-a absolvit cu succes, a acceptat servicii la o Bază de aprovizionare şi, apoi, la un Trust agricol.

            Domnul Titi Lungulescu, după o încercare neizbutită de a-i fura inima Corneliei în timpul liceului, o reîntâlneşte şi o convinge să devină doamna Lungulescu. Este şi explicabil dacă ţinem seama de faptul că domnul Titi – băiat de oraş, frumos şi curtenitor – a fost şi a rămas un om extrem de serios. A parcurs liceul la timp, a absolvit Institutul de Studii Economice şi Planificare şi a ajuns revizor în urbea noastră, persoană rafinată, cu gusturi fine, cunoscut şi respectat.

            Împreună, cei doi, ajunşi la o vârstă frumoasă, într-o nouă etapă istorică, formează o familie onorabilă, în faţa căreia, mulţi trecători, în serile destinate plimbării stradale, îşi ridică pălăriile.

 *

* *

 

Şi, cum călătoria s-a isprăvit, să ne întoarcem la cartea Domnului şi Doamnei Gociu.

            Primul element de originalitate al volumului constă în faptul că e semnat de doi autori: Ion şi Nelly Gociu. Până acum, apariţiile literare ale scriitorului Ion C. Gociu erau semnate doar de către dumnealui, doamna fiind prezentă constant la lansări.

            În al doilea rând, transpare cu claritate tenta autobiografică a romanului. Elementele de viaţă trăite realmente se împletesc cu cele de viaţă virtuală, imaginară. Nu e cazul să încerci a le separa pentru că te poţi afunda în incertitudini. Mai mult, cred că faptele imaginate sunt pe deplin asumate de către cei doi, încât nici domniile-lor nu le mai pot gândi disparat. Aceasta este o presupunere, bineînţeles şi nu trebuie luată ca judecată de valoare absolută, deşi se întemeiază, printre altele, pe alegerea, în vederea construcţiei cărţii, a unor nume proprii, a unor toponime şi realităţi de altădată şi mai recente, îndeobşte cunoscute. Să spunem că o localitate cu numele Măru Roşu se consemnează în judeţul Mehedinţi, iar atmosfera descrisă seamănă izbitor (strict după părerea mea!) cu stările de fapte întâlnite în arealul Ciuperceni-Godineşti din judeţul Gorj. Adăugăm că nume de oameni precum Grofu, Mischie, Arjoceanu, Găvănescu, Lupu (poate fi Lupescu), Gâlcescu (director de liceu) ori de aşezăminte şi străzi - modern, Teatrul Milescu, Sala Căldăruşe şi altele – sunt de multă vreme în memoria colectivă a gorjeenilor.

            Talentul autorilor este confirmat pe deplin şi se aşteaptă ca el să fie consolidat pe mai departe întrucât, parafrazând, talentul vine scriind...

            Cartea este prefaţată pertinent şi convingător de către profesorul doctor Gheorghe Gorun care abordează, mai ales din perspectivă istorică, textul soţilor Gociu, insistând pe două aspecte definitorii ale scrierii:

-         Vorbele de duh: „Să privim înapoi cu iertare,/ înainte cu speranţă,/ în jos cu înţelegere/ şi în sus cu recunoştinţă/”.

Semnatarul „predosloviei” găseşte, pe bună dreptate, multă înţelepciune şi mult adevăr în aceste

vorbe, pe care le putem echivala cu expresia atât de cunoscută „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire), atribuită istoricului Tacit. Aceasta ar fi un îndemn la abandonarea mâniei şi încercarea de a trata faptele istorice cu cât mai multă obiectivitate, aşa cum au fost.

-         Legăturile de nedesfăcut dintre autorii romanului şi evenimentele religioase ce însoţesc viaţa satului de la începutul până la sfârşitul anului calendaristic şi anului bisericesc.

La fiecare dintre aceste sărbători, în prejma lor, în timpul lor sau imediat ce ele au avut loc, s-a întâmplat ceva semnificativ în trecerea oamenilor prin propria existenţă, evoluţia comunităţilor şi a societăţii, în ansamblu.

Referiri competente la carte au mai scris: domnul Ion Predoşanu, jurnalist cu experienţă vastă în plan publicistic, cultural şi social; poetul Geo Filiş, precum şi Mircea M Pop, poet şi doamna Helene Pflitsch, prozatoare, ambii născuţi în România şi trăitori în Germania. Desigur, când cartea soţilor Gociu va pătrunde mai mult în public, cronicile vor creşte numeric şi, de ce nu, calitativ. 

Întrucât nu-mi pot îngădui să fac o analiză exhaustivă, reţin atenţia cititorului doar asupra câtorva aspecte care ţin de personalităţile autorilor, de trăsăturile intrinseci ale acestora.

Ambii probează un nivel superior de cunoaştere a lumii, de instruire, de acumulare de informaţii şi cultural, exprimat prin modul elevat în care ştiu să transmită semenilor acele informaţii de care dispun şi pe care le transformă în trăiri, în stări de bucurie sau de tristeţe provenite de la personajele cărţii. Cum spuneam mai sus, luând contact cu Alexe Grofu şi soţia sa, cu Ionică Găvănescu şi dăscăliţa lui, cu copiii acestora, în speţă, cu fiicele, este exclus să nu ai o empatie, să nu le fii alături la bine şi la rău şi să nu-i „adopţi” ca prieteni sau chiar rude. Şi – lucru foarte important pentru scriitor – toate sentimentele pe care ni le trezeşte lectura se îndreaptă spre domnul Ion şi doamna Nelly, cărora era cât pe-aci să le zic domnul Titi şi doamna Cornelia.

Cariera de militar a domnului Ion C. Gociu, domnia-sa fiind colonel (r) al armatei române, se regăseşte în roman, materializată într-o ordine exemplară a derulării povestirii, într-o logică perfectă a clădirii frazelor; deşi avem de a face cu două părţi care ar putea fi considerate distincte, precum şi cu numeroase componente punctuale, textul rămâne unitar.

Pe de altă parte, frazele ce se perindă în cele 239 de pagini nu cuprind preţiozităţi lingvistice sau figuri de stil forţate. De aceea, cititorul va avea de trăit multe satisfacţii spirituale. Limbajul folosit este „de-al nostru” şi presărat pe alocuri cu expresii şi cuvinte cu care noi, cei ce ne-am născut şi am stat mai multă vreme la ţară, ne reîntâlnim. Pe unele le-am menţionat pe parcurs, dar nu strică dacă le mai transcriem selectiv. Trandafirul, la gorjeni, nu este doar floarea viu şi divers colorată, plăcut mirositoare, ci şi o bunătate pe care gospodarul o prepară pentru iarnă din porcul tăiat la Crăciun şi o conservă, alături de altă delicatesă, muşchetele, în garniţă sau la fum, în podul casei. Cârnelegi, termen uzitat frecvent, reprezintă săptămâna din perioada de dulce a Crăciunului, în care e dezlegare la carne chiar miercurea şi vinerea; goci (miligoci) este banala infecţie a ochiului, numită şi urcior sau, ştiinţific, orjelet; puriceii sunt un preparat din pâine sfărâmată şi prăjită în tigaie, fiind sinonim pentru zăbic.

Se poate remarca o anumită predilecţie pentru surprinderea detaliilor, fie că sunt de acţiune, fie de ambient. Mobilele din cameră sunt văzute în cel mai mic amănunt; medicamentele recomandate pacienţilor sunt prezentate cu... profesionalism; pe becul din tavanul locuinţelor sunt observate petele lăsate de muşte etc. Tenta doctă de redare se împleteşte cu folosirea accentelor şi timpul specific zonei noastre: perfectul simplu este utilizat frecvent şi, mai ales, când trebuie, aşa cum preciza şi domnul profesor Gorun.

În mod inevitabil, evenimentele istorice nu sunt lăsate în afară. Meritul autorilor este, însă, acela că ei doar le reamintesc, revărsând asupra lor multă simţire patriotică, fără implicare pasională, ci, dimpotrivă, cu deplină detaşare.

Romanul se termină printr-o postfaţă în care se sugerează o meditaţie autentică asupra perioadei de după anul 1989: ce a fost bun? ce a fost rău? cum putea evolua România.

Acum, alte învăţăminte desprinse din parcurgerea cărţii:

Un soi de „luptă de clasă” transcende etapele istorice, apărând ca un fenomen remanent. E posibil ca, în împrejurări specifice, cei pe care i-ai ajutat cândva să se ridice împotriva ta; unii oameni devin „instrumente” pentru răzbunări induse de indivizi interesaţi.

Societatea nu se manifestă ca o „mamă” pentru membrii săi. Ea îşi arată de multe ori ingratitudinea.

Ar fi benefic să revenim la tradiţiile strămoşeşti pentru ca, şi pe această cale, să ne impunem în faţa altora identitatea noastră românească.

Nicolae BRÂNZAN, 

15 august 2015