Silviu-Aurelian Jimborean - Preoţia în concepţia Sf. Ioan Gura de Aur

Silviu-Aurelian Jimborean

Preoţia în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur

           

            Dacă privim în adâncul învăţământului teologic de astăzi, vom vedea că  ne aflăm în faţa unui paradox în ceea ce priveşte vocaţia de preot. Pe de o parte avem foarte mulţi studenţi pe băncile facultăţilor de teologie, iar pe de altă parte se găsesc tot mai puţini preoţi cu vocaţie.

            Într-un asemenea context este pe deplin justificată afirmaţia domnului Mihail Neamţu care spune că: ortodoxismul emite doar interjecţii inapte să-şi articuleze ideea[1]. Deşi dură această expresie totuşi acesta este pulsul teologie de astăzi, fiind prinşi în lumea conceptelor prefabricate, a mutării reflectoarelor de pe Hristos pe propria noastră persoană.

             Acest fapt este dăunător într-o lume ce se află în perpetuă tranziţie, deoarece instinctiv ne aruncăm într-o luptă care nu este a noastră, ci este lupta lui Hristos şi a Bisericii. De aceea când Biserica este atacată, teologii trebuie să se pună de comun acord şi să dea un răspuns adecvat prin pluralitatea glasurilor sau a peniţei. Dar răspunsul să fie în duhul lui Hristos sau în duhul părinţilor, care nu este altul decât duhul iubirii.  Orice problemă bisericească trebuie să treacă prin lentila sfinţilor părinţi.

            Un asemenea sfânt părinte este şi Ioan Hrisostom, despre care profesorul Martin Ritter afirmă magistral: pentru mine, Ioan, cu supranumele Hrisostom, marele predicator, om al Bisericii şi reformator[2] de la cumpăna dintre secolele IV-V d.Hr. este, fără nici un fel de îndoială sfânt[3]. Este cu totul îmbucurător că această afirmaţie nu vine din partea unui ortodox, ci din partea unui cercetător de la Facultatea de Teologie Evanghelică din Heidelberg.

            Am făcut mai sus câteva afirmaţii cam sumbre, şi cum se spune: degeaba arunci cu noroi în stânga şi în dreapta din moment ce nu ai nici o soluţie, totuşi încerc aici să propun o soluţie, mai concret, mă întreb: oare ce ar fi dacă viitorilor studenţi în teologie, li s-ar recomanda să citească măcar câteva pagini din tratatul de preoţie a Sfântului Ioan Gură de Aur?

            Tratatul său despre preoţie este cartea clasică a creştinismului asupra dumnezeieştii Taine a Hirotoniei, care a călăuzit şi a înălţat continuu milioane de preoţi creştini de-a lungul veacurilor[4], ei bine, această carte citită cu mare luare aminte poate redeştepta vocaţii sau poate tăia din elanul pseudo-vocaţiilor. Preoţia oferă nuanţa fiecărei religii, dacă preoţii unei religii se ridică prin evlavia, ştiinţa, viaţa lor până la apogeul acestei religii, ei întruchipează cu adevărat idealul acestei credinţe, iar în unele culte naturiste ajungeau până la rangul de zei, în religiile superioare la acelea de prooroci şi înţelepţi, iar în creştinism la acela de sfinţi”[5], ori lumea de astăzi cere modele, cere sfinţi, ba mai mult, aşteaptă să vadă sfinţi din rândul preoţilor.

            În cele ce urmează, voi prezenta în linii mari fiecare capitol al lucrării Sântului .Ioan Gură de Aur.

            Capitolul I, arată motivele clare pentru care a fugit de preoţie. În primul rând menţionează rolul mamei lui, care-i cerea să nu o lase singură la bătrâneţe, iar ca un al doilea argument, aduce convingerea lui  personală că el nu este încă suficient pregătit pentru această înaltă demnitate.[6]

            În cel de-al doilea capitol aflăm de al Sântul Ioan, că preoţia este în primul rând semnul iubirii lui Hristos, iar în  al doilea arând, semnul iubirii credincioşilor. Dragostea faţă de om este inima concepţiei hrisostomice despre om.[7] Aici aminteşte de celebru episod de la  Ioan 21, după care trage concluzia că preoţia reclamă suflete uriaşe.  [8].

            În capitolul trei, vedem cum se dezvinovăţeşte metodic de toate învinuirile, dar mai cu seamă vedem cum este pusă în lumină preoţia Noului Legământ care datorită Fiului lui Dumnezeu întrupat, ni se revelează că acesta este semnul iubirii lui Hristos şi prin El fiecărui preot i se dă o putere nebănuită. Preoţia fiind: cea mai sfântă şi folositoare slujire a credincioşilor şi un omagiu adus lui Hristos-Dumnezeu[9].

             Începând cu partea a IV-a, tratatul devine mult mai captivant întrucât se prezintă în linii destul de amănunţite portretul unui preot demn. Prin sfinţenia vieţii lui, prin cugetarea lui genială, prin Ortodoxia învăţăturii, prin dragostea lui de Dumnezeu şi de aproapele, prin lucrarea de îmbunătăţire a vieţii oamenilor[10] a trăit preoţia în toată splendoarea ei, făcându-se deschizător de drumuri în ale preoţiei. Preoţii de astăzi nu au nici o scuză atunci când greşesc în preoţie justificându-se prin lipsa de modele.

            Astăzi se trece prea uşor peste recomandările tratatului despre preoţie, marşându-se pe concepţia că una din calităţi lipseşte iar aceasta poate fi suplinită de alta. Este bine şi aşa, dar mă întreb, dacă calitatea intelectuală  nu există ce se poate întâmpla ? Răspunsul îl găsim în tratat. Sf. Ioan vede un preot cu o cultură excepţională şi ni-l dă ca exemplu pe Sf. Ap. Pavel. Mare pagubă aduce omul lipsit de ştiinţă.  Aş putea să-ţi vorbesc şi de alte multe lupte, în care, dacă nu vei lupta cu curaj şi bine pregătit, vei pleca de pe câmpul de bătălie cu mii şi mii de răni[11].

            Cel de-al cincilea capitol, tratează o latură foatre importantă a teologiei, concretă omiletică. Predica rostită după un anumit şablon, transformă predicatorul într-un bufon, iar pe ascultători îi poate priva de mântuire. Sfântul Ioan este tranşant în problema aceasta, susţinând o aprofundare temeinică a textului evanghelic şi mult studiu. Când nu I se poate găsi nici un cusur, atunci poate mustra şi mângâia pe toţi credincioşii săi cu câtă autoritate voieşte.[12]  

            Atunci când se pregăteşte, predica lui o să fie o reuşită, dar, trebuie să fie atent la laude, să se mândrească: dar măreţia sufletească a conducătorului turmei nu trebuie să se arate numai în dispreţuirea laudelor şi a aplauzelor, ci trebuie să se întindă şi mai departe, pentru ca să nu-i  fie nedesăvârşit câştigul.[13]

            Predica trebuie alcătuită să-I placă lui Dumnezeu mai întâi, iar cei place lui Dumnezeu este imposibil să nu le placă şi oamenilor.

            În ultimul capitol, Sfântul Ioan Gură de Aur, pune sub lumina adevărului viaţa morală a preotului. Acest capitol l-am putea concentra într-o frază destul de grăitoare: E mai uşor să te mântuieşti pe tine decât să mântuieşti pe alţii.

            Pornind de la textul din Iezechiel 33, 6 de unde aflăm următoarele: Dacă atunci când vine sabia, străjerul nu trâmbiţează poporului şi nici nu dă semn, iar sabia, la venirea ei, ia un suflet, sufletul acela a fost luat din pricina fărădelegii lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului  şi bineînţeles de la textul din Evrei13,17: Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seama de ele, Sf. Ioan încercă să ne inducă şi nouă sentimentul fricii şi al responsabilităţii prin care el însuşi trecea atunci când se gândea la chemarea preoţiei.

            El este de părere că  viaţa monahală poate fi uneori mult mai uşoară decât viaţa unui preot care trăieşte în lume : omul care intră în stadionul luptelor preoţeşti trebuie să dispreţuiască mai cu seamă slava, să nu se mânie şi să fie priceput[14]. Viaţa unui preot este mult mai ispitită de diavol decât viaţa unui mirean, iar păcatele unui preot sunt cu mult mai grave decât păcatele unui mirean.

            Cam aşa arată radiografia tratatului despre preoţie a Sfântului. Ioan Hrisostm, cert este că în calitatea lui de părinte sufletesc al credincioşilor din Antiohia, a fost în acele împrejurări tragice asemenea Păstorului celui bun din Evanghelie[15], prin aceasta dând o mai mare autoritate spuselor lui. Cu alte cuvinte, spusele lui au un grad de aplicabilitate de sută la sută.

            Închei prin a spune că: tratatul său despre preoţie este o adevărată capodoperă literară a întregii literaturi creştine din lume.[16] Totodată, acest tratat este o limpezime a minţii omeneşti, deoarece îl putem lua exemplu de viaţă, mai ales cei care sunt doritori de a atinge Taina Hirotoniei. Sfântul Ioan Gură de Aur, prin Liturghia închinată acestuia, aduce fiecărui creştin în parte, comuniunea cu Dumnezeu şi Împărtăşirea prin Taina Euharistiei.

Bibliografie

1.      Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti 2008;

2.      Neamţu, Mihail, Gramatica Ortodoxiei, Ed. Polirom, 2007;

3.      Ritter, A. M,  Studia Hrisostomica, trad: Daniel Buda, Ed.Andreiană;

4.      Coman, Ioan, Patrologie, Ed Mănăstirii Dervent;

5.      Coman, G. I,  Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, Studii Teologice, nr. 9-10, 1949;

6.      Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad: D.Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004;

7.      Coman, G. I Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în S.T. Bucureşti, nr.7-8;

8.      Alexe, Ştefan, Consideraţii despre preoţie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în BOR, 1-2, 1972;

9.      Cândea, Sp,  Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în B.O.R. nr.10, anul 1957;

---

[1] Mihail Neamţu, Gramatica Ortodoxiei, Ed. Polirom, 2007, p.23.

[2] El a biciuit viciile, îngânfarea, simonia, necinstea, prostia, lăcomia, luxul şi toate ticăloşiile societăţii din lumea sa, începând de al fratele de jos şi până la palatul imperial. De aceea poate fi numit un reformator.

[3] A.M.Ritter, Studia Hrisostomica, trad: Daniel Buda, Ed.Andreiană, p.11.

[4] Ioan G. Coman, Patrologie, Ed Mănăstirii Dervent, p.138.

[5] Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, Studii Teologice, nr. 9-10, 1949, p. 739.

[6] Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad: D.Fecioru, Ed: Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 29-45.

[7] Pr.Prof. I.G.Coman,  Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în S.T. Bucureşti, nr.7-8, p.414.

[8] Sf.Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf.Efrem Sirul, op.cit, pp.51-69.

[9] Pr. Ştefan Alexe, Consideraţii despre preoţie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în BOR, 1-2, 1972, p. 54.

[10] Ibidem, p. 93.

[11] Sf.Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf.Efrem Sirul, op.cit, p. 137.

[12] Ibidem, p.152.

[13] Ibidem, pp, 152-153.

[14] Ibidem, p.175.

[15] Pr. Sp. Cândea, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în B.O.R. nr.10, anul 1957, p.941.

[16]  Ibidem, p.925

Silviu-Aurelian Jimborean - Despre Alexis Homiakov (Khomiakov)

Alexis Homiakov,

Biserica este una

Recenzie de Silviu-Aurelian Jimborean

Între marii teologi ruși care s-au remarcat în secolul trecut, un nume de răsunet este și cel al lui Alexis Homiakov, care a adus contribuții importante în teologia sistematică, cu precădere în domeniul eclesiologiei.

Lucrarea care l-a consacrat se numește Biserica este una.  Ea a fost tradusă și în limba română și publicată în mai multe ediții, atât la editura cluejană Patmos, cât și la cea a Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba-Iulia, Reîntregirea. Ediția din urmă, precedată de un studiu introductiv aparținând lui Vasile Manea, directorul Editurii Patmos și de unul aparținând profesorului și dogmatistului Nicolae Chițescu, plasat la finalul poerei, beneficiază de o traducere făcută într-un limbaj plăcut și îngrijit de către doamnele Elena Derevici și Lucian Mureșan.

În partea introductivă, domnul Manea, după ce lămurește problema slavofililor și a curentului generat de aceștia, prezintă câteva repere importante din viața teologului, asupra cărora nu vom insista însă aici.

Urmează apoi textul propriu-zis, împărțit în 11 capitole. În primul dintre acestea, el arată că ,,unitatea bisericii derivă fără îndoială din unitatea lui Dumnezeu”,  că ea nu este una ,,imaginară, alegorică”,  și că împărțirea ei se datorează faptului că ,,omul încă mai trăiește pe pământ”(p. 17),  în cel de-al doilea arată că între Biserica cerească și cea pământească există o desăvârșită comuniune (p. 18), în timp ce în al terilea, vorbind despre însușirile Bisericii, Homiakov arată că:

Toate însușirile Bisericii, atât cele interioare, cât și cele exterioare, se percep numai de către ea însăși și de către cei pe care Harul îi cheamă să fie mădularele ei (p. 19).

            În capitolul al IV-lea, el explică din nou calitățile ei și arată că harul credinței unei comunități este inseparabil de sfințenia vieții (p. 22), după care, în capitolul următor, vorbește despre relația dintre Biserică și Duhul Sfânt, care ,,o conduce și o face înțeleaptă,  și Se manifestă în ea sub diferite aspecte: în Scripturi, în Tradiție și în lucrare” (p. 23).

În cel de-al șaselea capitol, el arată că fiecare acțiune a Bisericii reunește toate darurile sale, respective credința, nădejdea și dragostea, după care, în următoarea diviziune, vorbește despre mărturisirea credinței Bisericii și arată că:

Sfânta Biserică își mărturisește credința prin toată viața sa: prin învățătura care este insuflată de Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine în care lucrează Duhul Sfânt, ca și prin ritualuriule în care El însuși lucrează. Iar mărturisirea de credință prin excelență este simbolul Niceo-constantinopolitan (p. 27).

            În cel de-al optulea capitol, după ce vorbește despre mărturisirea credinței în Sfânta Treime, despre care spune că, prin ea, Biserica își mărturisește credința în sine, pentru că ea se recunoaște drept instrument și receptacul al harului dumnezeiesc, și totodată își recunoaște faptele sale drept fapte dumnezeiești, nu fapte ale unor persoane care o constituie în mod vizibil (p. 31), teologul rus vorbește și despre rolul Tainelor în viața Bisericii, arătând importanța lor covârșitoare în trăirea realităților ei în conlucrarea cu harul.  

            Relaționând conlucrarea acestuia cu viața și realitatea sacramentală, el face o remarcă deosebit de interesantă și de importantă pentru teologia și viața creștină, și anume că:

Descoperirea ei văzută (a Bisericii) constă în Sfintele Taine însă viața ei interioară constă în darurile Sfântului Duh, în nădejde și dragoste. Asuprită și prigonită de vrăjmași din afară, uneori agitată și dezbinată de patimile fiilor săi, ea se păstrează neclintită și neschimbată acolo unde se păstrează Tainele și sfințenia duhovnicească; nu se denaturează niciodată și nu necesită reforme (p. 39).

            Penultima parte a lucrării vorbește despre relația dintre Biserică și eshatologie. El arată aici că:

Mărturisind că așteaptă învierea morților și Judecata de apoi asupra întregii omeniri, Sfânta Biserică recunoaște că împlinirea tuturor membrilor ei se va realiza odată cu însăși împlinirea ei, și că viața de apoi nu aparține doar duhului, ci și trupului duhovnicesc; pentru că numai Dumnezeu este Duh cu desăvârșire netrupesc (p. 51).

            În ultima parte, el arată, într-un limbaj cam antiecumenist, importanța denumirii de Biserică Ortodoxă în raport cu cea de Catolică. Iată ce spune el în acest sens:

Nu trebuie să învinuim Biserica de orgoliu pentru că se numește pe sine ,,Ortodoxă”, pentru că ea însăși se numește sfântă. Când vor dispărea învățăturile false, nu va mai fi necesară nici denumirea de Ortodoxă, pentru că nu va mai exista nici creștinism fals” (p. 53).

            Urmează apoi o parte în care autorul prezintă un scurt istoric al Bisericii și înfierează separația catolicismului de cea răsăriteană, arătând că:

Lumea romană a declarat implicit că răsăritul nu mai era decât o grupare de insule în credință și doctrină. Viața eclesială a încetat pentru una dintre jumătățile Bisericii (p. 57).

            Analizând cele prezentate de către Alexis Homiakov în lucrarea sa, nu putem să nu observăm frumusețea și veridicitatea informațiilor redate aici și, în ciuda tentei antiecumeniste, adevărul exprimat de el în paginile lucrării sale.

Vladimir Lossky -Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Recenzie de Silviu-Aurelian Jimborean

            Cartea teologului rus, Vladimir Lossky, apărută în limba română la editura Anastasia prin traducerea părintelui Vasile Răducă, este prefațată de  părintele profesor Dumitru Stăniloae, care, încă dintru început, ține să salute traducerea acestui volum în limba română și vede ca o necesitate nu numai pentru orice teolog, ci și pentru fiecare creștin lecturarea și cunoașterea acestei cărți. Volumul este structurat pe 12 capitole, autorul tratând în cadrul fiecăruia câte o temă separată. El mai este de asemenea precedat și de un studiu introductiv al traducătorului, în care acesta pune la dispoziția cititorilor informații privitoare la autor și impactul lui asupra teologiei răsăritene și arată importanța operei sale.   Vladimir Lossky, autorul lucrării este fiul filosofului rus, Nicolae Lossky. S-a născut la 8 iunie 1903. Copilăria și adolescența și le-a petrecut la Petersburg. În 1920 își începe studiile universitare, dar în 1922 conducerea sovietică expulzează întreaga familie Lossky. Între 1924-1927, Vladimir Lossky studiază la Sorbona, luându-și licența în istoria Evului Mediu și puțin mai târziu își va lua și doctoratul cu Etienne Gilson. În 1928 se căsătorește cu Madleine Schapiro, căsătorie din care va avea 4 copii. În 1944 vede lumina tiparului faimosul „Essai sur la Theologie mistique de l’Eglise d’Orient”.

În anul universitar 1945-1946 va ține o serie de cursuri la Ecole des Hautes Etudes care vor fi publicate postmortem sub titlul „Vision de Dieu”. În 1952, împreună cu Leonid Uspenski, va publica lucrarea „Der Sinn des Ikonen”. Vladimir Lossky moare subit în pline puteri creatoare în 1958.

Între operele sale de referință se numără și cea intitulată Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, asupra căreia ne vom opri în rândurile următoare, analizând structura fiecărui capitol în parte.

            Capitolul I poartă numele : „Teologia și mistica în tradiția Bisericii de Răsărit”. Acest capitol își propune să analizeze câteva aspecte ale spiritualității răsăritene în legătură cu temele fundamentale ale tradiției dogmatice ortodoxe. Într-un anume sens, orice  Teologie, întrucât face arătarea tainei celei dumnezeiești, deci a datelor Revelației, este o teologie mistică. În tradiția răsăriteană nu s-a făcut niciodată deosebirea între Mistică și Teologie, între trăirea personală a tainelor dumnezeiești și între dogma afirmată de Biserică.

Așadar, nu există Mistică creștină fără Teologie, dar mai ales nu există Teologie fără Mistică. Nu din întâmplare, tradiția Bisericii de Răsărit a rezervat denumirea de „teologul” numai pentru trei scriitori sacri, dintre care primul este Sfântul Ioan Apostolul, cel mai mistic dintre cei patru evangheliști, al doilea Sfântul Grigorie de Nazianz, autor de poeme contemplative, iar al treilea Sfântul Simeon, supranumit, „Noul Teolog”, trăitor la cumpăna dintre primele două milenii care proslăvește unirea cu Dumnezeu. Întreaga dezvoltare a luptelor dogmatice susținută de Biserică de-a lungul veacurilor ne apare stăpânită de grija statornică pe care a avut-o Biserica, de a păstra pentru creștini posibilitatea de atinge deplinătatea unirii mistice, susținând că „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca oamenii să poată deveni dumnezei!”

            Caitolul al doilea se numește „Întunericul dumnezeiesc”. În acest capitol autorul opune calea afirmativă, cea a pozițiilor, care reprezintă o pogorâre de la treptele cele mai de sus ale ființei, către treptele cele mai de jos, căii negative, aceea a „abstracțiilor”, sau a „desprinderilor” succesive, calea care se prezintă ca un suiș către necunoscutul dumnezeiesc, toate acestea fiind reprezentate din scrierile lui Dionisie Pseudo- Areopagitul. Nu există teologie în afară de trăire, trebuie să te schimbi, să devii un om nou. Spre a-L cunoaște pe Dumnezeu trbuie să te apropii de el, nu ești teolog dacă nu urmezi calea unirii cu Dumnezeu, iar această cale este neapărat aceea a îndumnezeirii.

            Capitolul al treilea este intitulat, „Dumnezeu-Treime”. Aici autorul vorbește despre apofatismul propriu gândirii teologice a Bisericii de Răsărit, un fel de mistică impersonală, nici experiența unei dumnezeiri-neant absolut în care să se piardă atât persoana umană cât și Dumnezeu-persoană. Punctul la care ajunge teologia apofatică, dacă s-a putea vorbi de un punct sau un capăt acolo unde este vorba de un suiș spre infinit, nu este o fire sau o esență, și nu este o persoană, ci ceva ce este mai presus de orice noțiune de fire și de persoană, este Treimea.

            Capitolul al patrulea se ocupă de „Energiile necreate”. Dacă noi participăm la Dumnezeu în energiile Sale, pe măsura puterii noastre, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu Se arată în mod deplin în purcederea Sa, ad extra. Dumnezeu nu este micșorat în energiile Sale : El este deplin prezent în fiecare rază a dumnezeirii Sale. Energiile dumnezeiești nu sunt raporturi între Dumnezeu și natura creată, ci ele intră în legătură cu ceea ce nu este Dumnezeu, ele trag lumea la existență prin voința lui Dumnezeu.

            În capitolul al cincilea ne este prezentată tema despre „Ființa creată”. Omul a fost creat cel din urmă pentru a fi introdus în univers, ca un rege în palatul său, spuneau Părinții greci. Cărțile Revelației sunt pentru el o istorie sfântă a lumii, începând prin crearea cerului și al pământului, sfârșind prin cerul nou și pământul nou al Apocalipsei. Istoria lumii este o istorie a Bisericii care este temelia mistică a lumii. Crearea lumii nu este un adevăr de ordin filosofic, ci un articol de credință.

            În capitolul al șaselea ne este prezentată tema, „Chip și asemănare”. Desăvârșirea omului nu stă în faptul că el este asemănător cu totalitatea creaturilor, ci în ceea ce îl deosebește de cosmos și-l face asemănător Creatorului. Revelația ne învață că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Capitolul șapte prezintă tema : „Iconomia Fiului”. Părinții care au trăit în perioada hristologică, formulând dogma despre Hristos-Dumnezeu-Omul, n-au pierdut niciodată din vedere problema unirii noastre cu Dumnezeu. Ceea ce este îndumnezeit în Hristos, este firea Sa omenească, preluată în plinătatea Sa de Persoana dumnezeiască. Ceea ce trebuie îndumnezeit în noi, este frea noastră întreagă, aparținând persoanei noastre, care trebuie să intre în unire cu Dumnezeu, să devină o persoană creată în două firi.

Capitolul opt prezintă „ Iconomia Sfântului Duh”. Biserica este trup întrucât hristos este Capul său, ea este plinătate, întrucât Sfântul Duh o însuflețește, o umple de îndumnezeire, căci dumnezeirea locuiește în ea trupește, precum locuia ea în natura umană îndumnezeită a lui Hristos. Putem spune, precum Sfântul Irineu : „unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu, unde este Duhul, acolo este Biserica.”

Capitolul nouă, abordează tema : „Cele două aspecte ale Bisericii”. Cea mai minunată însușire a Bisericii, aceea a sobornicității, în lumina dogmei Sfintei Treimi se descoperă în adevăratul său înțeles care nu poate fi tradus prin termenul abstract de universalitate. Căci sensul foarte concret al cuvânului „catolicitate” cuprinde nu numai unitatea, ci și multiplicitatea, semnalează un raport între amândouă, sau mai degrabă o anumită identitate a unității cu multiplicitatea care face ca Biserica să fie sobornicească în întregul ei, ca și fiecare dintre părțile ei. Taina Bisericii este înscrisă în cele două persoane desăvârșite : persoana divină a lui Hristos și persoana umană a Maicii lui Dumnezeu.

Capitolul zece se numește : „Calea unirii”. Îndumnezeirea creaturilor se va realiza în deplinătatea sa în veacul viitor, după învierea morților. Totuși această unire îndumnezeitoare trebuie să se înfăptuiască încet-încet încă de aici, schimbând firea stricăcioasă, adaptând-o la viața cea veșnică. Sfântul Serafim de Sarov oferea și o cale de urmat în acest scop al omului : dobândirea Sfântului Duh. Postul, rugăciunea, privgherile reprezintă mijloace în vederea dobândirii Sfântului Duh, adăugându-se faptele bune săvârșite în numele lui Hristos.

„Lumina dumnezeiască” este cuprinsă în capitolul unsprezece. Unirea cu Dumnezeu este o taină care se împlinește în oameni, înțeleși ca persoane. O ființă umană pe calea unirii nu este niciodată micșorată în calitatea sa de persoană, deși renunță la voința sa proprie, la înclinările sale „firești”. Renunțând liber la tot ceea ce îi este propriu prin fire, persoana umană se realizează pe deplin în har. Ceea ce nu este liber, ceea ce nu este personal, nu are valoare personală. Lipsurile, suferințele nu pot deveni o cale dacă nu sunt acceptate în mod liber.

Ultimul capitol , al doisprezecelea, care reprezintă și concluzia acestei cărți, este intitulat : „Ospățul credinței”. Conștiința plinătății Sfântului Duh dată fiecărui membru al Bisericii, după măsura înălțării personale a fiecăruia, face să risipească întunericul morții, teama de judecată, adâncul iadului, îndreptând privirile numai către Domnul Care vine în Slava Sa. Această bucurie a învierii și a vieții veșnice face din noaptea de Paști, un „ospăț al credinței”, unde fiecare participă, fie chiar într-o măsură foarte slabă și pentru câteva clipe, la plinătatea „zilei a opta”.