Traian Bădulescu - Șuțeanu : "UN CONDAMNAT LA NEMURIRE"

Martie - aniversarea  celor  trei mari români:

Radu Dumitrescu – Gyr, Mircea Eliade, Nichita Stănescu

                                               

UN  CONDAMNAT  LA  NEMURIRE

Radu Dumitrescu - Gyr are un loc special în policioara de valori a Neamului, în lumea literară dar mai ales în cea socială.

Născut în ziua de 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel, la poalele Gruiului, (înălțime edenică a Făgărașilor, a cărei frumusețe l-a marcat și pentru care și-a luat pseudonimul literar de Gyr, prin derivație lingvistică), fiul actorului craiovean Coco Dumitrescu, are in istoria contemporană aceiași greutate și importanță ca și a lui Mircea Eliade, venit pe lume doi ani mai târziu dar în aceiaşi lună a începutului de primăvară.

Dacă Eliade a avut șansa  prinderii lui în afara țării, la instaurarea comunismului și a ne mai intoarcerii in  lagărul socialist, rămânând toată viața în lumea liberă, Radu Gyr însă a trăit aici întregul calvar al neamului supus acțiunii de distrugere sistematică. Diferența dintre ei a fost, mai întâi, de ordin fizic, - Eliade, scund si firav, Radu Gyr, - înalt, atletic, o forță bărbătească. Precocitatea intelegerii de foarte timpuriu a fenomenelor de seamă ale vieții, i-a ajutat să creieze texte mature și să debuteze public în lumea literelor amândoi la aceeași vârstă de doar 14 ani. Radu Gyr nu trecuse în cursul superior al liceului Carol I din Craiova cînd profesorii îi publică în revista școlii poemul dramatic “In munți”, în care se vede, de la început preocuparea pentru problemele neamului. A fost actul nașterii lui  ca viitor om al scrisului care și-a exprimat simtirea cu preponderență față de Neam si Tara.

Ințelegându-i vocația, tatăl său actorul îl ajută să devină student la Facultatea de Litere și Filozofie, cum se chema atunci Facultatea de filologie din București. loc pe unde au trecut mari oameni  de litere și  profunzi gânditori dăruiți strădaniei de iluminare a neamului. Poezia a fost aceea care l-a prins total,  îmbră-candu-i marea ușurință de exprimare în haina bogăției lexicale a limbajului popu-lar,(ajungând ca în “balade”să “stoarcă”mult din  zestrea  națională a vocabularu-lui). Student fiind, Gyr își adună poemele în volumul  “Liniști de schit”, cu care debutează în anul 1924. Aici este prinsă starea de mare liniște și de meditație din anii înălțători când țara de început - Dacia-, după aproape 2.000 de ani se afla reîntregită, cu toți fiii laolaltă. Fire activă, în plenitudinea forței fizice, poetul nu se oprește doar la a contempla viata,  ci trece direct în tumultul ei, cuprinzând întrebările, neliniștile și împlinirile neamului său în al doilea volum de versuri “Plânge Strâmbă lemne”, apărut în anul 1927, an de mare avânt a mișcării naționaliste în lumea  universitară. Se apropie de revista “Universul literar” căreia îi devine cola-borator constant.

Numele său este găsit tot mai frecvent și în revistele timpului  Gândirea, Sfarmă Piatra, Vremea, Gândul românesc, Ramuri, Adevărul literar și artistic, Axa și Iconar, precum și în ziarele Cuvântul, Buna vestire și Cuvântul studenților. Rămas multă vreme în lumea studențimii, ca asistent la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu, (cum Mircea Eliade a fost asistent al celuilalt mare profesor - Nae Ionescu), din această postură ține memorabila conferință “Studențimea și idealul spiritual” din anul 1935, culme a exprimării marii înalțimi a spiritului  național  a tinerimii române, ridicată la viața activă a țării prin ceea ce s-a consemnat în istorie a fi fost “mișcarea legionară”. Încă de la înființarea ei, prin  “Legiunea Arhanghelul Mihail”, din care s-a consacrat această denumire generică de „legionarism”, grupare cu evident caracter politic, înființată de studenții de la facultatea de drept de la universitatea din Iasi, prin inițiatorul ei, studentul înalt și carismatic, Corneliu Zelea Codreanu, Radu Gyr aderă și, fire de mare organizator, ajunge comandant al regiunii Oltenia al mișcării. Eseist de forță, gazetar de atitudine tranșantă, dramaturg dar mai ales  poet de referință, Radu Gyr scrie versurile pentru ceea ce avea sa se numească imnul  mișcării “Moța și Marin, (după numele celor doi mari legionari Vasile Moța și Ion Marin care cad în luptele cu comunisștii la Mahandahonja, în războiul civil din Spania. Tot el este autorul vestitului cântec, zis în vreme, cu mandrie, de tinerimea românaă “Sfântă tinerețe legionară” și ale unui imn al muncitorilor legionari...

Se intelege că pentru toate acestea, devenind cel mai naționalist poet român, a avut de suferit închisoare sub cele trei dictaturi, care au curmat ascendența democratică a țării... Din cei 70 de ani, cât i-a fost viața pământeană, 20 de ani Radu Dumitrescu - Gyr  și i-a petrecut prin cele mai crâncene închisori, pentru singura culpă - aceea de opinie. Cea mai grea închisoarea a fost aceea din dictatura comunistă, care l-a condamnat chiar la moarte pentru poezia celebră “Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane”. Era în anul de grație 1958, când rușii, văzând avansul uriaș al socialismului in România, au admis cererea lui Gheorghiu-Dej de a-și retrage trupele, permițând o relaxare față de opoziție. Astfel pedeapsa capitală i se comută la 25 de ani muncă silnică . Ră-mâne la închisoarea din Aiud, în celula numărul 281, doi ani cu lanțuri la picioare, ca la ultimul criminal, până la admistia generală din 1964 a mai “relaxatului” Nicolae Ceaușescu, fiindcă   securitatea era de acum sigură că ceea ce fusese “opoziția de fier” a naționaliștilor romani, era acum  o față palidă; cei câțiva ultimi supravietuitori erau déjà  sexagenari, măcinați de boli și bătrânețe iar “clasa munci-toare reușise marea alianță cu țărănimea muncitoare, care, împreună cu intelectu-alitatea de tip nou, “creată de partid”, alcatuiau ceea ce avea să dea al nume generic cetățenilor din  Români acela de “oameni ai muncii”, denumire oficială până la căderea sistemului.

Făcând parte dintre cei care “au ieșit mai teferi” din închisoare, poetul Radu Gyr, celalalt mare poet naționalist și orthodox Nichifor Crainic, împreuna cu preotul scriitor Ion Dumitrescu – Borșa, sunt puși de securitate, - sub amenințarea de retrimitere în celulă -,să redacteze revistele “Glasul Patriei” și apoi “Tribuna României”, făcute  pentru străinătate, pentru indulcirea imagini României comuniste in lume. Dar ceea ce au publicat ei acolo semăna  cu ceea ce publicau  Dinescu și Păunescu, fără laudele deșănțate ale marilor goarne ale  literaturii “rea-lismului socialist”, glasuri palide și fără nici un fel de ecou în tinerimea română... Bolnav și uitat până și de ai lui, Radu Gyr se stinge la București în ziua de 29 apri-lie 1975...Notăm, cu durere târzie, că la înhumarea sa n-a participat decât “poetul” securității Romulus Vulpescu, (cel căruia onomastica îi devoalează caracterul), “trimis” să facă față, prin cuvântul sau “oficializant” privirilor din exterior asupra soartei scriitorilor din Romania.

Opera sa a rămas destulă, dar nu cât ar fi putut s-o sporească,deoarece tinerețea, când omul crează magistral, i-a fost interzisă, lui și unui întreg neam supus desna-ționalizării și instrăinării la el acasă. Radu Gyr ne-a lăsat cărți nemuritoare, o operă a întrebărilor, suferinței și încrederii totale în Neam și în Dumnezeu. Ea merită a fi pomenită sumar, ca generația tânără să știe ce să caute, pentru a-l găsi, iar ceilalti pentru a-l regăsi, ca expresie emblematică a spiritualității românești din vremea cea mai câinoasă din existența noastră, a autochinuirii neamului la comanda rușilor so-vietizați... Poeziile sale stau frumos în  cele peste  zece volume, care încep cu cel  de debut, din 1924, intitulat “Liniști de schit”, apoi “Plânge Strâmbă-lemne” apărut în 1927, “Cerbul de lumină”,din  1928, “Stele pentru leagăn” 1936, “Cununi uscate”, 1938, “Corabia cu tufănici” 1939, “Poeme de război”, 1943, scrise ca soldat pe front. Deasemeni lansează doi poeți de certă valoare -Emil Muracade , căruia îi scrie prefața la volumul “Pulbere de stele”, în anul 1937, an in care mai scrie prefețele volumelor “Popas de lacrimi”, semnat de George Șoimu și “Poezii patriotice” ale lui Petre Duță.

Un loc primordial și de mare cinste i s-a acordat in volumul “Poezii din inchisori”, ingrijit de poetul aromân Zahu Pană, carte de capătâi editată de editura Cuvântul Românesc din Hamilton, (păstorită, ca și ziarul cu acelasi titlu, de marele român, farmacistul nonagenar George Bălațu).Un sfert din partea de început a cărții cu titlul „Poezii din închisori” il cuprinde poeziile și baladele scrise de Gyr în închisoare. Un supraviețuitor remarca: “Poezia lui (Gyr) capătă înălțimi nebanuite în bezna temnițelor comuniste, scut istoric al aces-tor ani de viață inimaginabilă”. Căci aceste poezii-strigăt cuprind starea de foame permanentă, frigul crâncen și mai ales moartea la fiecare pas, deoarece zilnic pleca în neființă câte un frate. Hulitul profesor de filozofie de la Caransebeș, cel lăsat la conducerea mișcării, după suprimarea capitanului, Horia Sima, a lăsat această constatate față de poetul lor: “ Visul lui Gyr este acela al ierarhiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie si-l înzestrează cu dimensiunea transcenden-tului”.

Crezul lui - zicem noi peste secol, - a fost crezul unei generații, poate cel mai înălțător din istoria neamului. Radu Gyr l-a exprimt curajos în ultimul cuvânt de o inegalabilă luciditate și forță adâncă a filozofiei zamolxiană a neamului nostru, expozeu zis în fața “tribunalului poporului”, cum au denumit comuniștii justiția părtinitoare,( de partid !), in procesul din 1945. Il redam, in integralitatea lui, pentru posteritate: “Domnule președinte, domnilor judecători, in rechizitoriul de ieri seară (31 mai) onorata acuzare a spus răspicat: ”Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită”...Și a mai spus acuzarea: ”Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe dar numai pentru curați !”...Intr-adevăt sunt  naufragii sufletești”. Eu am avut o credință.  Și am iubit- o!. Dacă aș spune altfel sau aș tăgădui-o, dvs toți ar trebui să mă scuipați în obraz.  Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea...Cu atât mai intens sufăr azi cănd o văd însângerată de moarte”...  

   Prin viața lui exemplară, de român neîngenunchiat, poetul și luptătorul Radu Dumitrescu -Gyr,  a rams “un condamnat la nemurire”, exemplu generației gene-rațiilor, întru eternitate.

                                         

Traian Bădulescu - Șuțeanu

Traian Bădulescu - Șuțeanu: "NICHITA CEL PROFUND"

Martie - aniversarea  celor  trei mari români:

Radu Dumitrescu – Gyr, Mircea Eliade, Nichita Stănescu

NICHITA  CEL  PROFUND

  În aceste zile ale marilor tulburări naționale, - cînd daco-românii își recaută rostul și identitatea, descoperind, în sfârșit, dreptul democratic de a-și striga nemulțumirile în public, unul din criticii literari,- ținut până acum la margine, vâlceanu Eugen Negulici,- își ia curajul și dă publicității, după 22 de ani de interzicere,  volumul  „Istoria literaturii române în comunism”. Indrăzneala a iritat imediat oficialitățile care s-au sesizat prin criticul de stat de acum, supra-ponderabilul Alex Ștafănescu, care, de la biroul lui medievalic din studioul postului de televiziune tvr cultural, (unde este instalat drept „critic oficial”), se repede la confratele care „a ieșit din rând”, pe care îl face cu ou și cu oțet, (după modelul desființării lui Arghezi), care zice, atribuindu-i pervers gândirea lui autorului, astfel : „dintr-o atitudine iconoclastă, venită dintr-un teribilism adolescentin, reflex de defulare, de revanșă furibundă, târzie și cam pe degeaba, fiindcă literatura a ieșit cu totul  din raza de interes  a societății românești, devenind un muzeu vizitat de tot mai puțini oameni”. Iacătă viziunea lui Iliescu, trecută prin acești ochi prea mici pentru a vedea mare, arătând cum că s-a reușit menținerea capacului pe oală prin faptul că nu au ieșit pe piața literară acele opere care arată fața de chin a neamului sub comunism. Dar ele sunt și déjà circulă. Tineretul intelectual vede de acum limpede diferența între operele care exprimă „rezistența prin cultură” și cele ieșite din concepția „realismului socialist”. Puțin știu din școală despre primii scriitori comuniști - începând cu A. Toma, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marias Banuș până la mai tinerii, Nicolae Labiș, celălalt Nicolae, ucenicul lăcătuș, Stoian, Al. Andrițoiu, Eugen Frunză, Ștefan Iureș, D.R.Popescu-Dumnezeu și chiar Titus Popovici și Marin Preda, prin proza lor de debut, dar lecturile următoare, mai ales a celor cu înclinație spre literatură, cu precădere a celor cu mare interes pentru istorie și filozofie, au descoperit și pe cei care au rămas daco-români în sufletul lor, fapt pentru care opera lor este altfel decît a obedienților de teapa celor mai vocali, care au fost până mai încoace Corneliu Vadim Tudor și Dinu Săraru, aceștia încă în viață, și deloc amunțiți, Adrian Păunescu și cohorta de lătrăi în lozinci versificate, luați de Dumnezeu spre judecata lor în văgăunile iadului.   Din cărțile déjà apărute, cititorul român de azi știe aproape totul despre poeții mistici Vasile Voiculescu, (pierit în închisoare), dar și de Ioan Alexandru, ( cel ajuns chiar deputat, ieșit, în parlament,cu sfânta cruce de apărare în fața hoardei de  mineri ateiști ai adâncurilor pierzaniei), despre Radu Gyr, Nichifor Crainic și Aron Cotruș , dar și de Ștefan Augustin Doinaș, Cezar Ivănescu și Ana Blandiana, în fruntea cărora stă demn cel de al doilea poet național după Eminescu, trecutul demn prin „flăcările evului aprins”- NICHITA  STĂNESCU.

Felul eminescian, - adică daco-românesc,- în care a gîndit și a scris Nichita Stă-nescu l-a ajutat să treacă inteligent prin furcile caudine ale cenzurii acerbe comu-niste, creind, în contrapondere și de o și mai mare adâncime decât poezia școlăre-ască „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, profundul poem  „Un pământ numit România”, prin care ne aduce neamul de sub brazdă cu toate însușirile lui veșnice. „De două mii  de an acest pământi/ din trupurile noastre face parte”...ne reamintește marele ploieștean care stă treaz  noaptea și se uită înapoi, la neamul său...„Noaptea, în lanul cel de grâu,/ când fluier herghelia din prudișuri, /sun-tem de față eu și tu,/și tu și tu,/ vii și morții laolaltă.// Un nod e-n viață./ Restul frânghiei atârnă în jos./ O mie de stămoși atârnă aici/ de fiecare suflet”...

Inceputurile ființei noastre sunt  văzute de el sub semnul marii încleștări daco-romane, care au dus la desființarea statului cel mai vechi din Europa, dar nu și a neamului. In cutremurătorul  poem „Cohortlele romane” ni se prezintă „exact” imaginea bestială a comandantului roman, centurionul care le cere ostașilor alogeni  să-și umple casca de sânge dac, din care să bea pentru îmbărbătare. Deci iată viziunea reală a poetului neamului asupra realității de atunci, a unei contruntări pe viață și pe moarte, din care a învins dușmanul, și nu cel pe care nu l-am făcut frate de sânge, din care ne-am trage ca neam și țară. Este un semnal dat, peste poncifele oficiale și a istoriografiei greșite, în care și  originalul Nicolae Iorga  s-a lăsat prins. Nimeni însă nu amintește de cartea noastră de căpătâi care este „Dacia preistorică” a unicului Nicolae Densușeanu, dacian din chiar inima statului dac, Densușul de Alba. Structura noastră intimă, de neam creștin ortodox, este redată,-chiar strigată, în plin comunism,- prin mai mult decât piosul poem „Mutarea în lup”. „Mă mut în lup,/ sfântă maică Putna./ Tu, biserică de piatră,/ care ai crescut din mâinile două/ ale lui Ștefan cel Mare,/ care sta în genunchi/ și cu ochii la cer.// De durere, de singurătate,/ de grija pentru țară...// Mă mut în lup,/ sfântă maică Putna,/ în turla ta zidită de mâini/...vin și mă atârn,/ dar nu bat ding-dang,/ ci urlu,/ pentru că în turla ta / nu bat clopote,/ ci lupii.” Știind din familie că lupul carpatin  a fost simbol pe steagul dacilor, se întoatce și zice despre el: „Voi, lupi-lor, clopote la Putna de piatră,/ de veche vechime pentru zidirea ne-ngenun-chiată./ mă mut în voi și mi-e bine,/ ca să se știe că nu au murit bărbații în această țară/ și nici ce e vechi, ce e mit/ și nici ce se va naște a doua oară”...

     Revenind asupra dialogului sui generis pe care l-am purta cu el, (ca fost coleg de clasă la liceul Caragiale din Ploiești), și consemnat în volumul  „De vorbă cu Nichita”, revăd adâncimi care mă proiectează într-un viitor în care copii și nepoții noștri vor re-fi daci, sub forma etimologică modernă, aceea de dacieni, (antonim firesc la falsul români, impus de ușurătatea unor cronicari școliți afară, care au scris cu litere chirilice, prin care au introdus chiar în mijlocul cuvântului „â”-ul slav).

     Când l-am întrebat ce suntem dincolo de sentimentul național, pe care ni l-au insuflat părinții , răspunsul i-a fost unul socratic: „a fi e numai în ești”. Cum, adică?...„Fiindul din esteul tău e ceea ce avem adevărat și greu”. Dragostea de mamă, cel mai mare și primordial sentiment, la Nichita a fost un strigăt de durere fizică:  „Vai, vai, vai, mamă,/ cât te-a putut durea/,când m-ai născut!” In adoles-cență, când apare  întrebarea: ce este viața? el a răspuns instinctual: „ Viața este/ o scurtă absență/ între două inexistențe”...Existența noastră, extrem de scurtă în forma fugară de colegi de liceu, previziona un drum de plecare, drumurile pe care ne vom duce în cele patru zări incerte. El a ținut să ne roage: „ Dacă pleci la drum lung/ nu-ți lua mâinile cu tine...Lasă-ți cerul cu stele la măta...Dacă pleci la drum lung/  nu smulge copacul din rădăcini...Dacă pleci la drum lung/ fă-te cuvânt/ și numai cuvânt,/ dacă pleci la drum lung”...Fiindcă, adăoga el: „Nu puțină e clipa vieții noastre,/ ci foarte grăbită...Imi este dimineața seară,/ creierul meu îmi este sclav”... El a luat foarte în serios natura și nu s-a extaziat în fața trecătorilor oameni, chiar dacă unii au devenit personalități istorice. Zicea: „Cam mă mir de Cantemir,/ de Năstasă,/ nici că-mi pasă:/ de Nichita,/  nici atâta,/ iar de codrul verde/ inima-mi în piept e!”...La previzionarea profului nostru de istorie - Simache, cel legendar, - cum că el este ăla  care „poartă povara harului”, s-a apărat cu replică întrebătoare: ”De ce să zică așa?/ De ce să-mi complice cu asta/ viața mea  trecătoare  și umblătoare?”...Odată, după terminarea orelor de sport, (pe stadionul unde a început căderea zgomotului unui cenaclu umblător ca  „o stafie urlătoare prin România”), el s-a tot uitat în sus și a oftat: „Mă gândesc de șapte ori odată/  să trăiesc și altădată/ ca și niciodată”...refuzând astfel apriori „consacrarea”, care este „renunțare” la viața liberă. „Noi  nu putem ascunde/ cerul de sub stele,/ el e vădit privirii mele,/ cum mi-e vădită inima/ sub coapsă de la trunchi și rea...Eu mă trag dintr-o stea căzătoare”...„Eu, dacă ar fi după mine,/ aș fugi de trecerea timpului/ ca de năvălitori,/ lăsându-mă în înghe-țata pustiime/  pe care o trăiesc uneori”... După natură, limba neamului i-a fost bucuria și respectul  total: ”Ce patrie minunată este această limbă!”.„Limba română  este patria mea”, explică imediat despre cine este vorba, aducând  subs-tanța ei sfântă: „Pentru că, viu fiind,tu/  muntelui munte i-ai zis,/ pe iarbă – iarbă a-i numit-o:/ la tine izvorul izvorește,/ viaț se trăiește trăind-o: trăind-o de două ori,/ odată călcând cu talpa pe pământ/ și altădată în cuvântul talpăpepământ, fiindcă „mai vie este limba noastră/ decât oricare scriere a ei”... In sfârșit, despre poezie, - lumea lui totală,- a avut o explicație simplă: „Poezia nu este într-o limbă anume,/ într-un suflet anume,/ fără de nume”...„Slujirea poeziei este durere și numai durere,/ iar măreția poeziei/ se află în depășirea ei”...Știa bine că la baza ei stă limba și adevărurile vieții: despre adevăr în sine a avut o mare rezervă: „ Eu nu iubesc adevărul, ci dragostea./ Adevărul duce la crimă, / dragostea la iubire”. Deși viața poetului a socotit-o  ca pe cea a soldatului, onorurile militare l-au lăsat rece,prin zicerea: „Fiecare poet ar trebui să primescă o medalie,/ ca să aibe ce să arunce pe fereastră”. Deci...nu favorurile materiale, nu supramediatizarea, nu lau-da jenantă, ci profunzimea, nezisă, dar totuși exprimată prin ceea ce a numit „necu-vintele” , unde stau privirea, simțirea, gândirea, profundul omenesc, adunat în opera acestui  poet al dacienilor, nici ei vocali după mii de ani, dar existând în întregul pământ din jurul Carpaților, de la Nipru până în Boemia, de la Adriatica  la Marea Neagră, acolo unde graiul melodios al unui Cotizo și a unei Neda, copiii su-praviețuitori ai regelui erou Decebal,  se aude, odată cu ciripiturile păsărilor cerului din codrii seculari, umplându-ne simțirea de încredere și speranță perpetuă.

Traian Bădulescu - Șuțeanu