VOCILE PROZEI. POVEŞTI DE
VIAŢĂ
Aurora Cristea, “Povestea Danei”, Editura online
“Semănătorul” Tismana, Octombrie 2012
Jocul de-a viaţa, jocul
de-a moartea. “Jocul vieţii şi-al morţii în deşertul de cenuşă” – se intitula o
piesă de teatru, de fapt o parabolă, după Horia Lovinescu, a existenţei
primilor oameni, Cain şi Abel, cei doi fii ai lui Adam după ce acesta a fost
alungat la Răsărit de Eden şi silit să muncească, să-şi ducă existenţa. Viaţa –
cu ispitele şi bucuriile ei este foarte fragilă. O clipă de neatenţie e de
ajuns ca ea să se frângă. Însă viaţa celor care nu au venit încă pe lumea
aceasta este adeseori pusă în primejdie, chiar de cei care i-au conceput. E
urât să lupţi şi să iei viaţa cuiva. Dar, cu atât mai cumplit este, să iei
viaţa propriului tău copil care nu poate cu nimic să se apere. E de-a dreptul
monstruos.
Puţine animale îşi devoră
puii şi acelea, doar atunci când le simt slabe, neputând să facă faţă
deşertului sau junglei pe care o au de străbătut şi nici să-şi procure hrana
necesară. Dar şi acestea îşi apără puişorii de atacatori şi doar în ultimă
instanţă îi sacrifică. Însă mai curând se autosacrifică, lăsând loc puilor să
trăiască. E o lecţie a vieţii pe care o învăţăm de la animale.
Cum de s-a pervertit viaţa şi spiritul omului
într-atât, că femeile ucid pe timpul vieţii lor, 20-30 de feţi nenăscuţi, fără
să aibă nici cea mai mică tresărire? Li se pare firesc să procedeze aşa, pentru
că, se justifică ele, n-ar avea cum să-i crească.
Despre viaţa intrauterină a fetuşilor s-au
scris mii de cărţi şi s-au făcut zeci şi sute de filme documentare. Despre
clipa concepţiei, despre momentul când copilul capătă suflet, iarăşi s-a
vorbit.
Ca şi despre milioanele de femei care şi-au
pierdut viaţa în urma unui avort spontan. Nu mai e nevoie de adăugiri.
De ce a ales scriitoarea Aurora Cristea să
scrie despre un astfel de caz în zilele noastre, când, planyngul familial este
în vogă şi totul e astfel planificat încât nu mai rămâne nici un pic de loc
libertăţii umane ori moralei creştine, este un adevărat act de curaj. Foarte
multe femei ar zâmbi maliţios sau ar râde de-a binelea, la auzul unui astfel de
subiect bătătorit în toate filmele, piesele de teatru, prozele lungi şi scurte,
poeziile şi întreaga artă.
Cu toate acestea, subiectul nu este epuizat.
Dacă ne mai mişcă acest gen de literatură, înseamnă că nu suntem cu totul abrutizaţi,
pervertiţi, pierduţi sufleteşte. Mai există o mică speranţă pentru om, un fel
de luminiţă care pâlpâie firav, ca să ne facă să înţelegem că viaţa nu ne aparţine,
ea ne-a fost dăruită şi nu avem dreptul să abuzăm de ea, să ne batem joc, să o
socotim la cheremul şi cheful nostru.
Evenimente neaşteptate îl pot pune la un
moment dat pe om în situaţii aproape fără ieşire. La cumpăna dintre viaţă şi
moarte – reflecţia asupra propriei existenţe se profilează ca pe un ecran,
obligându-l să-şi regândească şi să-şi reconsidere propriile atitudini de până
atunci. Dacă balanţa înclină spre viaţă, aceasta va fi o învăţătură straşnică
asupra viitorului. Dacă nu s-a reţinut nici o pildă, nici o învăţătură,
înseamnă că experienţa nu a avut efectul scontat. Din toate poate omul să
înveţe. Dar mai mult învaţă din propriile încercări.
Autoarea începe în chip neaşteptat cu
sfârşitul, relatând scena în care, prietena ei Dana este dusă de urgenţă la
spital în stare cât se poate de gravă. Avea să moară peste puţin timp în urma
unei complicaţii legate de avortul pe care-l făcuse.
Povestea Danei reprezintă unul din acele mii
de cazuri din care, fiecare poate trage învăţăminte.
Şi totuşi, asemenea „poveşti” sunt în ziua de
azi, atât de frecvente încât au devenit mai mult decât un mod de viaţă şi
nimeni nu se mai miră. Întâmplări care au căzut în banalitate.
În faţa scenariului,
susţinut alert, cu un dramatism aproape insuportabil, cititorul nu poate avea
decât o singură atitudine: de a citi mai departe, deşi autoarea anticipează
finalul. Asemenea subiecte nu plac nimănui. Ele-ţi amintesc de nenumăratele
erori ale vieţii, cărora nu le-ai dat prea mare atenţie, până la ziua scandenţei.
Doar în momentele de răscruce, lucrurile ies în evidenţă. De cele mai multe
ori, tributul e prea mare, de nesuportat, cu atât mai mult cu cât, nu se mai
poate îndrepta nimic.
Pornind de la acest moment
dramatic, autoarea începe derularea poveştii Danei, încă din primii ani ai
vieţii, într-un fel, ca o justificare a greşelilor ei.
Suntem martorii copilăriei
acestei femei dar şi, implicit, a eroinei, Carla, cea care povesteşte
întâmplările. Vocea auctorială se face auzită la fiecare scenă sau frază, comentând evenimentele.
Autoarea are un dar
deosebit de a creiona caractere. Părinţii Danei sunt evocaţi cu lux de amănunte.
Un oarecare fior nostalgic este prezent permanent şi aceasta şi pentru că, anii
trecând, autoarea se vede în oglinda copilăriei şi a adolescenţei, care nu
diferă cu mult de cea a tuturor copiilor acelui timp. Atmosfera tulbure,
apăsătoare din casa Danei, faptul că a avut o mamă mai rigidă, predispusă
bârfei cu vecinele de bloc şi un tată căruia îi plăcea mult păhărelul şi
scandalurile se ţineau lanţ, au făcut-o să se simtă oarecum stingheră în
propria familie.
Curând a venit timpul
despărţirii de familie şi traiului pe cont propriu. Conflictul între generaţii
nu a întârziaat să apară şi să-i îndepărteze şi mai mult pe copii de părinţi.
Desprinderea de familie nu
a fost, însă, cel mai fericit eveniment din viaţa Danei. În noua ei adresă, la
prietena sa Cristina, a văzut şi trăit aceleaşi momente de scandal, violenţă
domestică, verbală şi comportamentală pe care credea că le lăsase definitiv în
urmă. În această ipostază, de martoră a nefericirii prietenei, n-a fost deloc
nefiresc să-şi caute iubirea, sperând că în braţele iubirii va avea şansa să
uite de copilăria nefericită şi de familia ei cu probleme.
Capitolul al treilea se
referă chiar la acest nou eveniment din viaţa Danei.
Aurora Cristea este o
prozatoare care-şi caută încă mijloacele de expresie. Naraţiunile ca şi
dialogurile ei sunt simple, cu economie de figuri de stil, sunt realizate pe
principiul autenticităţii evenimentelor. Închipuirea joacă un rol aproape
inexistent. Cu toate acestea, povestea curge lin, precum o apă spre revărsare.
Viaţa studenţească a Danei
aduce noi cunoştinţe şi prieteni. Întâlnirea intempestivă cu un bărbat enigmatic
avea să-i schimbe cursul vieţii. Jocul seducţiei începuse, iar adolescenta
intră în el inocentă dar curioasă de ce avea să urmeze.
Relatarea primei întâlniri
cu bărbatul misterios ar putea servi drept exemplu în ceea ce priveşte
pericolele care s-ar putea ivi, pentru fetele care se avântă în relaţii cu
bărbaţi nepotriviţi, încă de la prima întrevedere. Şi aici, povestirea capătă
un oarecare ton didactic şi chiar moralizator. Mesaje subliminale, mesaje SOS,
răzbat din toate frazele, aproape că simţi palpabil primejdia pentru ca mai
apoi, să-i poţi replica unui interlocutor invizibil: Ha, ţi-am spus eu că e
periculos?
Chiar şi eroina poveştii intuieşte primejdia
şi are tendinţa să fugă: „Neîncrezătoare,
ridică privirea către ochii lui negri, pătrunzători, căutând siguranţa de care
avea atâta nevoie. Nu o găsi. Ba mai mult, prezenţa lui îi crea o stare de
nelinişte, ca un fel de autoapărare menită să-i pună în alertă toate simţurile
ce părea că o copleşesc”. (...) Familiaritatea lui îndrăzneaţă îi crea un
disconfort vizibil Danei şi, în clipa aceea, ar fi vrut să o ia la sănătoasa,
să-l lase singur bâiguind planuri ştiute doar de el. Atracţia însă, vizavi de
acest bărbat fatal, era prea mare ca să poată da curs raţiunii. Inima ei îi
poruncea altceva decât mintea”.
Interesante sunt şi stările
sufleteşti prin care trece Dana, imediat după ce bărbatul plecase din cafenea.
„Simţea o
sfârşeală în proprii muşchi ai mâinii şi şi-ar fi dorit ca în acel moment să
fie undeva departe, să arunce cartea aceea de vizită şi să-şi continue viaţa
searbădă şi banală de până atunci. Intuia, ştia, ghicea că acesta este doar
începutul, că ceva în viaţa ei se va schimba şi că avea să-şi continue drumul
pe o altă cărare decât cea la care se gândise până atunci, dar nu avea puterea
de a se opune, nu dispunea de forţa de a curma din rădăcină mica tulpină a
necunoscutului ce se prefigura în buchetul vieţii sale.
Gândurile
nu-i dădeau pace şi fără să vrea, se simţea atrasă de acest bărbat necunoscut
ce intrase samavolnic în viaţa ei, fără să ceară voie, fără ca ea să
consimţească, fără să-şi propună şi fără să-şi dorească. Dar privirea aceea
pătrunzătoare, ochii lui negri ca două mărgele şi masculinitatea transmisă prin
toţi porii o atrăgeau mai mult decât ar fi trebuit. Constituţia lui fizică,
aerul de bărbat cu experienţă care le ştie pe toate şi stilul său de abordare o
ameţeau de plăcere, o făceau să se înfioare şi să transpire abundent în
prezenţa sa”.
Şi în sfârşit, autoarea vine cu cheia acestei
întâmplări care s-a sfârşit cu decesul Danei, anticipând într-o mare măsură
deznodământul: tânăra era „atrasă de magia hazardului”.
Prinsă în această magie
seducătoare, fata este cucerită de bărbatul cu experienţă, fermecător şi
versat, dar care ascundea o taină: era căsătorit şi tatăl unui copil.
Ca orice poveste de iubire,
şi aceasta a avut un început, un moment de maximă împlinire, urmând, inevitabil,
deziluzia, sfârşitul. Nimic nou. Toate poveştile de iubire sfârşesc la fel.
Capitolul IV al cărţii, tocmai despre aceastză deziluzie relatează.
Aflarea adevărului despre
bărbatul vieţii ei are efectul unui duş cu electricitate.
Cuvintele despre dragoste sunt aproape truisme. Dragostea
provoacă suferinţă – e un adevăr care nici nu mai trebuie demonstrat. E ca o
Lege a lui Murphy, unul din paradoxurile sale: cu cât dragostea e mai puternică
pentru unul, cu atât va provoca mai multă durere. Capitolul V, intitulat
„Revolta” demonstrează acest adevăr.
Cartea mai conţine câteva adevăruri care ar trebui să dea
de gândit. În primul rând, prăpastia dintre părinţi şi copii, în chip deosebit,
dintre mame şi fiice. Dar şi neputinţa copiilor de a-şi putea descărca sufletul
în faţa cuiva, de a se destăinui, de a cere sfatul, fapt ce poate conduce la
disperare şi la depresie, dacă nu cumva, la ceva cu mult mai grav. Faptul că
mama Danei nu a înţeles-o niciodată, a creat o falie în relaţia lor, în
comuniunea aproape simbiotică, pe care ar fi trebuit s-o trăiască mamă şi
fiică.
Paradoxul în această carte este că, din sutele de mii de
cazuri de acest fel, cel al Daniei este unic. Acesta este şi paradoxul vieţii.
Suntem unici în destin, în manifestări, în trăiri emoţionale. Suntem unici în
virtuţi şi credinţă. Chiar şi în greşeli suntem unici, deşi greşelile par a fi
la fel. De aici, noutatea, unicitatea cărţii de faţă care, altfel, ar avea un
subiect cât se poate de comun. Adevărate lecţii despre relaţiile interumane, în
special, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, cu alte cuvinte, aşa cum
subliniază autoarea, „controlul subtil al
unei relaţii”.
Adevărul e că, fiecare om îşi urmează propriul traseu şi,
chiar dacă uneori se abate de la el, îşi reia mai târziu drumul pentru a ajunge
la propria destinaţie.
Neputinţa de a se distrage,
de a pune capăt relaţiei, aduce după sine noi greşeli.
Autoarea ţine strâns frâiele naraţiunii, trecând prin
ani, fără nimic spectaculos, până în ajunul tragediei şi chiar în următoarele
zile după dispariţia Danei. Ultimul capitol, intitulat „Înmormântarea” – este cel
în care se adună concluziile şi pildele cele mai relevante pentru cititor.
În acest capitol revenim în actualitate, adică la şapte
ani de la dispariţia Danei, în momentul când autoarea îşi scrie cartea. Ea
trece în revistă întreaga gamă de simţăminte ce au animat-o la înmormântarea
prietenei, care a lăsat un gol de neumplut cu nimic în sufletul autoarei, ca şi
multe întrebări care nu şi-au găsit răspuns. E enigmă neagră, lucruri de
neînţeles, taine care nu se vor descifra niciodată. E firesc ca în momentul
când relatează în scris momentele acele, autoarea să le retrăiască.
Un act de asemenea violenţă cum e acela al pruncuciderii
în ultima lună de sarcină, necesită mult curaj sau disperare. Disperarea Danei
care nu a fost înţeleasă de ai săi, care a fost victima unui bărbat căsătorit
şi nu a mai găsit altă cale de ieşire din impasul în care a intrat, este o
lecţie amară de viaţă, care pe tinerele care iau totul în derâdere, s-ar putea
să le coste. Astfel de incidente însă, în zilele noastre nici nu mai sunt luate
în seamă, ci considerate mici ghinioane, aproape amuzante. Doar atunci când se
ajunge la un deznodământ fatal, se face oarecare vâlvă şi apoi totul reintră în
normal ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Două vieţi au fost frânte lăsând în
urmă regrete şi nefericire. În plus, complexul de vinovăţie că nu s-a făcut
totul ca să nu se ajungă la asemenea situaţie.
E uşor să fii moralizator, e lesne să dai sfaturi, dar să
fii nevoit să previi asemenea tragedii este foarte greu. Poate o probă de
umanitate. Ceea ce, la drept vorbind, este cât se poate de dificil de trecut.
Aurora Cristea vrea să ne facă să înţelegem lucruri pe
care le ştim foarte bine, dar niciodată nu le luăm suficient în serios. Ea este
clopoţelul, semnalul de alarmă care ne atenţionează. În felul său. Şi o face
destul de bine, cu mijloacele sale.
Dacă fie şi unei singure
persoane îi va fi de folos acest demers epic, înseamnă că scrierea ei patetică,
dureroasă, frustă, şi-a atins scopul.
CEZARINA ADAMESCU
11 octombrie 2012
