Biserica Ortodoxă din România în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Biserica Ortodoxă din România în timpul   domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Autor : Ionuț Hens

I.                  1.Viaţa şi activitatea înainte de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza

            Alexandru Ioan Cuza se trăgea dintr-o veche familie moldoveană,din părţile Fălciului,ţinutul de dealuri acoperite de păduri,vii şi fâneţe,care se întindea în secolele XVI-XVIII,de o parte şi de alta a Prutului.A fost primul membru al familiei.[1]

            Cu privire la data moştenirii domnitorului,majoritatea cercetărilor se opresc asupra datei de 20 martie 1820,iar în privinţa locului este o discuţie,unii spun că este vorba de Bârlad.

            Alexandru Ioan Cuza a avut un frate,Dumitru,mort tânăr într-un accident de călărie şi o soră,Sultana,numele mamei,căruia i-a arătat o deosebită afecţiune.

            Alexandru Ioan Cuza a început a studia la pensionul francez al lui Victor Cuenin (Cunin),la Iaşi unde a avut colegi pe câţiva din viitorii săi colaboratori:Mihalache Kogălniceanu,Vasile Alecsandri,Eugen Alcaz.E trimis la Paris,unde îşi ia bacalaureatul,în litere.Îl atrage medicina,dar spectacolul sălii de discuţie îl făcu să renunţe şi să se înscrie la drept.[2]

            N-a terminat însă facultatea,devenind însă membru al Societăţii economiştilor din Paris.

            Reîntorcându-se în ţară intră împreună cu câţiva tineri în armată cu cadrul de cadet (15 septembrie 1837),iar în 1840 şi-a dat demisia,motivele nefiind ştiute.

            La 30 aprilie 1844,Alexandru Ioan Cuza se căsătoreşte cu Elena Rosseti,fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei născută Sturdza.

            A făcut parte din comitetul executiv al „Casei de bani” ce urmărea să strângă fonduri pentru revoluţie atât în Bucovina cât şi în Moldova.Din cauza holerii ce izbucnise în Bucovina,Alexandru Ioan Cuza pleacă la Viena,de aici la Paris,apoi la Constantinopol.

2.                 Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn (1859)

            Datorită alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova pe data de 5 ianuarie 1859 şi în Ţara Românească pe data de 24 ianuarie 1859 s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române,având loc multe schimbări importante în viaţa noului stat modern.

Alături de lupta diplomatică dusă mai întâi pentru recunoaşterea dublei alegeri,apoi pentru Unirea deplină,a stat permaneta preocupare de a apăra şi întări autonomia ţării,deşi Convenţia de la Paris recunoscuse formal această autonomie.[3]

            Chiar din prima zi a domniei sale, Cuza a arăta că înţelegea sa fie exact informat asupra situaţiei din adminstatia statului. Rareori în trecutul nostru, unei domnii noi i se puseseră probleme atât de numeroase si însemnate ca acelea ce se puneau la începutul domniei lui Cuza. În afară de problema recunoaşterii dublei alegeri, era aceea a unificarii administrative a reorganizării şi completării aparatului de stat, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris, a unei noi legi electorale, apoi problema mănăstirilor închinate, spre a opri scurgerea unei bune părţi din venitul naţional peste popoare, problema agrară, de o deosebita însemnătate şi gravitate, rămasă nerezolvată la 1848.

            La acestea s-a adăugat problema financiară, a nevoi de fonduri, care se pune din capul locului, cu o mare activitate, fiind dublată, chiar de la  începutul anului 1859, de o grea criză economică, urmare a crizei generale din economia europeană. [4]

            Rezolvarea tuturor acestor probleme implica guverne stabile care să aibă răgazul necesar de lucru. Din nefericire, dupa ce trecu entuziasmul dublei alegeri, al unirii realizate deocamdată in această formă, prin persoana domnului, reîncepură vechile ambitii personale, vechile resentimente şi uri.

            În mod special a reînceput opoziţia de interese, între reprezentaţii grupului redus la număr, dar foarte influent care dispunea prin moşiile sale şi prin legea electorală cenzitară de puterea politică si economică şi reprezentanţii noului curent, prgresist, care urmărea realizarea reformelor corespunzătoare, cerute o seamă dintre ele incă de la 1848.

            Între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1832, în trei ani de zile, sau perindat 20 de guverne, dintre care 9 în moldova, iar in Ţara Românească 11.

            La trei aprile 1859, Consiliul de Miniştri al Moldovei constată ca nu s-au plătit lefurile corpului profesoral pe primele 3 luni ale anului. Situaţia grea financiară va fi o caracteristică a întregi domnii a lui Cuza, de la început pana la sfârşit.

            S-au luat măsuri de unificare a armatei şi administraţiei. S-a înfiiţat Universitatea din Iaşi şi primi ei rectori.

   

3.                 Lovitura de stat. Legea electorală. Legea rurală[5]

            A avut loc conform unui plan dinainte stabilit,plan pe care Baligot de Beyne îl comunică,agenţiei din Constantinopol la 10 mai 1864.

            Îndată după dizolvarea camerei,Cuza adresează poporului român o proclamaţie,în care arată că dorinţa lui „de a duce România pe calea popăşirii”,s-a izbit de „neîmpăcata opoziţie” ce a întâlnit în Adunare.

            Această oligarhie a dat vot de blam guvernului fiindcă prezentase proiectul legii rurale „lege de dreptate” şi n-a voit să discute legea electorală.

            Domnul şi guvernul său,supun deci aprobării poporului,printr-un plebiscit ce va avea loc între 10/22 şi 14/26 mai,Statutul,care dezvoltă dispoziţiile Convenţiei de la Paris şi noua lege electorală.[6]

            În acelaşi timp,Cuza dădea şi o proclamaţie către armată,arătându-i necesitatea loviturii de stat şi cerându-i să asigure „liniştea publică” pentru ca plebiscitul să se poată exprima cu toată libertatea.

            Statutul nu dezvolta în realitate,Convenţia de la Paris,ci o modifică în sens autoritar,sporind drepturile puterii executive şi scăzând pe acelea ale puterii legislative.El prevedea că „domnul are singur iniţiativa alegerilor”,elaborarea lor fiind încredinţată Consiliul de Stat.

Tot domnul numeşte „în fiecare an” ,pe preşedintele Camerei (Adunării Executive)”.Se înfiinţează „Corp ponderator” (Senatul) şi a căror membri sunt unii de drept-mitropoliţii, „episcopii eparhiilor”,primul preşedinte al Curţii de Casaţii şi „cel mai vechiu dintre generalii armatei în activitate”,iar ceilalţi în număr de 64,constituind majoritatea,numiţi de către domn,jumătate dintre personalităţile ce se destinseseră „prin meritul şi experienţa lor”,iar cealaltă jumătate dintre „membrii comisiilor generale” judeţene.

Atât regulamentul Camerei , cât şi acela al Senatului se alcătiesc de către guvern. Numai Senatul are dreptul de a prmi petiţii.

Dispoziţiile Statului însemnau o diminuare considerabilă a însemnătătii Camerei, subtuate raportului: în primul rând, prin faptul că atribuţia ei esenţială aceea legislativă, trecea acuma în mare parte Domnului şi Senatului, apoi nu mai avea dreptul nici de a-şi face regulamentul de funcţionare, nici de a-şi alege preşedintele, în sfârşit nu mai putea primi petiţii.

Dacă însemnătatea Camerei scadea, creştea în schimb considerabil numărul alegătorilor si putinţa de a fi ales.

    

Această nouă lege electorală prevedea două categorii de alegători: primari şi direcţii. Alegătorii primarii , votau prin delegaţii şi erau toţi cetăţenii care, în sate, plăteau un impozit anual de 48 lei, iar în oraşe 80 de lei, dacă populaţia era de maximum 15 000 de locuitori si 110 lei, dacă ea depăşeste această cifră, de asemea, patentarii până la clasa a cincea inclusiv.

Alegătorii direcţi erau cetăţenii care plăteau un impozit anual de minimum patru galbeni,erau ştiutori de carte şi aveau cel puţin 25 ani împliniţi.

Delegaţia alegătorilor primari,câte unul din fiecare sută erau aleşi prin vot pe faţă,la alegerea deputaţilor de căre aceşti delegaţi şi de către alegătorii direcţi,votul era însă secret.[7]

O dată cu decretul pentru plebiscitului se publică şi un decret restrictiv în ce priveşte presa,înlocuindu-se dispoziţiile liberale ale legii din 1-3 aprilie 1862 prin acelea ale ordonanşei din 2-14 octombrie 1859,fiind consecinţa inevitabilă a exceselor de limbaj şi a îndemnurilor la răzvrătire,care apăruseră în 1863 şi în prima parte a anului 1864.

            Legea rurală era aşteptată de ţărani cu mare nădejde şi nerăbdare,moşierimea cu teamă scrâşnind din dinţi.

            Inginerul Bonnet,într-o călătorie prin ţară îi scrie lui Baligot de Beyne,la 29 mai din Focşani că: „ţara e splendidă ca vegetaţie şi ţăranii adoră pe principe.”

            Întrucât mulţi dintre prefecţi şi chiar unii dintre subprefecţi erau ei înşişi moşieri,Kogălniceanu întreprinde o cercetare discretă spre a-şi da seama de adevăratele lor sentimente faţă de reforma agrară.

            La data de 2-14 iulie,Consiliul de Stat este invitat de către Cuza,prin decret domnesc,să se ocupe cu elaborarea unui proiect de lege rurală.

            Kogălniceanu înaintează Consiliului de Stat,proiectul de lege care a fost trimis şi vechii Adunări Elective care a fost desfiinţată.

            La data de 15-27 august,legea rurală a fost publicată în „Monitorul”, nr. 181. [8]

                     II. Situaţia Bisericii Ortodoxe din România în timpul

                          domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1856-1866)

1.                 Măsuri luate împotriva mănăstirilor închinate[9]

            Prin mănăstiri închinate se înţelegeau,mănăstirile care fuseseră puse de către ctitorii lor sau urmaşii acestora sub ascultarea Patriarhilor de Constantinopol,Ierusalim, Antiohia sau Alexandria sau a marilor mănăstiri de la Atos,din restul Peninsulei Balcanice sau din Orientul creştin.

            Scopul închinării fusese să asigure dăinuirea ctitorilor din ţară,să le garanteze împotriva vicisitudinilor politicii interne sau a unei gospodării,punându-se sub o autoritate spirituală superioară,recunoscută să le mărească prestigiul.

            Primul lăcaş românesc închinat de care avem cunoştinţă a fost mănăstirea din Perii Maramureşului,pe care ctitorii ei,Drag şi Balc,o aşează în 1391 sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol.

            În Muntenia,schitul Stăneşti din judeţul Vâlcea e închinat în 1577 Patriarhiei din Alexandria,iar mănăstirea Bucovăţ,de lângă Craiova,în 1588,mănăstirii greceşti,Sfântul Varlaam.

            Cu vremea,se produce însă o modificare considerabilă a raporturilor iniţiale.

            Mănăstirile închinate ajung să fie considerate de către patriarhii şi „lavrele” sau mănăstirile mari din Balcani şi Orientul creştin ca simple izvoare de venit,acesta trebuie să fie cât mai mare,de aceea se neglijează întreţinerea lăcaşurilor care se dărăpănează treptat,uneori ajungând în stare de ruină,se micşorează la maximum numărul călugărilor,în contrast izbitor cu mănăstirile neînchinate.

            În ce priveşte obligaţiile faţă de stat,nu exista la început vreo deosebire între mănăstirile închinate şi cele neînchinate şi unle şi altele contribuiau,când era nevoie,cu sume de bani,fie sub formă de „împrumuturi”,fie sub formă de contribuţie nerambursabilă.

            În timpul în care se discutau clauzele viitoarei Convenţii de la Paris,în vara anului 1858,reprezentanţii Puterilor garante stabiliseră.în şedinţa din 18-30 iunie,aşa zisul Protocol XIII,potrivit căruia problema bunurilor mănăstirilor închinate,în cazul în care părţile nu ajungeau la o înţelegere,trebuia să se rezolve prin arbitraj.

2.                Secularizarea averilor mănăstireşti[10]

            Proiectul de lege privind bunurile mănăstirilor închinate nu figurează printre acelea anunţate de mesajul domnesc de deschidere a Camerei şi nici nu putea să figureze, aceasta ar fi însemnat o provocare flagrantă şi inutilă a acelora dintre Puterilor garante care ţineau la aplicarea Proiectului XIII,adică a dispoziţiilor din Convenţia de la Paris prevăzând modalitatea de rezolvare a problemei bunurilor anumite.

            Împrejurările au făcut însă că tocmai această problemă să fie adusă în faţa Camerei,înaintea celorlalte probleme majore,cea electorală şi cea rurală.

            Proiectul de lege, „pentru secularizarea averilor mănăstireşti” prevede în articolul întâi: „Toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului”.

            Aşadar,de unde la început fusese vorba de bunurile mănăstireşti,indiferent dacă erau închinate sau neînchinate.

            Această generalizare fusese impusă de considerentul că o secularizare numai a bunurilor mănăstirilor închinate ar fi fost prezentată în faţa forurilor internaţionale de către cei în cauză,ca o măsură discriminatorie,nedreaptă şi xenofobă,lovind în mănăstirile închinate,cu conducere grecească.

                       Secularizând bunurile tuturor mănăstirilor,se anula din capul locului o asemenea argumentare care,cu siguranţă,ar fi impresionat Puterile garante.

            Aşa s-a putut arăta că nu e vorba de o măsură discriminatorie,de favorizare a unei categorii de mănăstiri şi de defavorizare alteia,ci de o măsură generală.privind toate mănăstirile.

III. 1. Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate[11]

            Legile bisericeşti ale domnitorului Cuza sunt ca oricare alte legi,produsul firesc al procesului istoric de dezvoltare al vieţii.

            Ele nu pot fi înţelese fără cunoaştere a situaţiilor şi împrejurărilor care le-au creat. În înţelegerea şi aprecierea acestor legi,precum şi a tulburărilor produse de unele dintre ele,cunoaşterea aceasta trebuie să cuprindă poziţia Bisericii şi a conducătorilor ei,atât pe plan intern cât şi pe plan extern.

Aşa cum din punct de vedere politic înainte de unire,cele două Principate formau două ţări separate,la fel şi Biserica era alcătuită din două unităţi canonice.

            Atât Ţara Românească,cât şi Moldova ,era câte o mitropolie.Ele funcţionau una de alta,fiecare având şi episcopii sufragane.

            Între ierarhii celor două Principate lipsea acea apropiere care-i putea face să urmărească o direcţie unitară.

            În ceea ce priveşte poziţia celor două Biserici naţionale în Principate,aceasta era arătată de obligaţiile şi mai ales de drepturile cu care erau onorate.

            Conducătorii înalţi ai Bisericii,ierarhii se acopereau în cea mai mare parte cu obligaţiile şi mai ales cu drepturile Bisericii.

            Ei erau socotiţi sfetnici de frunte ai domnitorului şi ocupau principalele locuri în divanurile şi adunările obşteşti ale ţării.Mănăstirile,episcopiile,precum şi episcopii personal,aveau însemnate proprietăţi şi drepturi materiale,de care se foloseau,toate aceste drepturi şi datorii cu care era încărcată Biserica şi conducătorii ei,le mărea importanţa şi stima în faţa credincioşilor.

            Până la regulamentele organice,episcopii şi mitropoliţii se alegeau în ţară de către divanul domnesc,de clerul monahal şi apoi se investeau de către domnitor.

            Dacă în Principate,Biserica se bucura de o poziţie superioară,chiar dominantă,în afară ea avea cu totul altă poziţie.

            În faţa celoralalte Biserici ortodoxe,cele două unităţi canonice din Principate erau considerate ca simple dieceze.

            Patriarhul folosea puterea jurisdicţională nu atât pentru călăuzirea dogmatică a Mitropoliilor,cât pentru menţinerea şi întărirea clerului grecesc din ţară:a egumenilor şi călugărilor din mănăstirile închinate,prin care întregul Orient creştin-ortodox strângea uriaşe venituri materiale.

            Până la unirea Principatelor,problema jurisdicţii Patriarhiei de Constantinopol nu a fost luată în seamă prea mult.Bisericile,precum ţările erau prea mici ca să se poată gândi la o situaţie mai bună.

            După unire însă,se cerea o schimbare esenţială,pentru că această jurisdicţie precum şi urmările ei oglindite în poziţia Bisericii în ţară,împiedicau avântul naţional spre independenţă.

            Schimbarea poziţiei Bisericii noastre din lăuntru şi din afară,evident trebuia să fie proiectate  de către conducătorii Bisericii.Lor  le este încredinţată Biserica şi ei au răspundere pentru ea,în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor,nu numai pentru timpul cât o conduc,cât şi pentru timpurile viitoare.

1.                 Măsuri şi legi bisericeşti al domnitorului Cuza[12].

Măsuri quasi-legale şi primele legi bisericeşti ale lui Cuza-Vodă

            În primii ani după unire,domnitorul Cuza şi guvernul său nu au întreprins nici o acţiune definitivă,pe tărâmul bisericesc.

            Domnitorul a luat numai măsuri quasi-legale,menite să atragă atenţia conducătorilor bisericeşti asupra situaţiei în care se afla Biserica şi să pregătească             „ terenul” legilor care aveau să urmeze.

            Din 1863 domnitorul Cuza şi guvernul său reglementează unele stări de lucruri din biserică în mod deplin legal.

            Toate măsurile pe care le iau de acum înainte,au o acoperire legală deplină,căci pentru fiecare măsură se promulgă o lege specială.

            În 1863 printr-un decret domnesc se impunea obligaţia ca limba întrebuinţează la serviciul divin să fie cea română.De la această lege făceau excepţie doar două biserici din ţară:Catedrala Sfinţii Arhangheli din Brăila şi biserica Sfântul Ioan cel Mare din Bucureşti.

            La sfârşitul aceluiaşi an a apărut cea mai importantă lege bisericească a lui Cuza,prin care se secularizează toate averile mănăstireşti.

            Având în vedere importanţa şi mai ales urmările pe care le-a avut secularizarea pe tărâm bisericesc,ne vom opri puţin mai mult asupra acestei legi.

            Legea secularizării nu este o lege ca celelalte,introdusă prin mesaj în dezbaterile Adunării.Ea curma într-un chip îndrăzneţ şi printr-un act de netăgăduită autoritate,o chestiune seculară.

            Conferinţa de la Paris (1858) a luat în discuţie chestiunea mănăstirilor închinate şi a hotărât prin Protocolul 13 ca guvernul român şi clerulgrecesc să se înţeleagă între ei printr-un compromis.Hotărârea aceasta nu a adus însă nici un rezultat pozitiv.

            Legea secularizării arată că toate averile mănăstirilor din România închinate sau pământene „sunt şi rămân ale Statului” (articolul 1).

            În ţară,legea secularizării a produs o mare mulţumire,căci se rezolvă într-un mod fericit pentru ţară,o chestiune aşa de încurcată.

            Se înlătura prin aceasta stăpânirea unor strâini asupra bunurilor şării noastre şi se crea posibilitatea îmbunătăţirii situaţiei multor cetăţeni care până atunci fuseseră slugile acestor străini.

            În afara ţării însă,această lege nemulţumea,în special,pe mulţi conducători ai Bisericilor din orienul ortodox,care se obişuiseră să primească de aici tot ceea ce aveau nevoie,fără nici un lean.Aceşti nemulţumitori au încercat să intervină prin Patriarhul de Constantinopol,dar pe tărâm bisericesc n-au putut face nimic,pentru că pretinsul lor drept de proprietate asupra moşiilor din şara noastră,nu se putea susţine pe baza unor norme sau canoane bisericeşti.

4.                 Ultimele legi bisericeşti ale domnitorului Cuza şi lupta pentru canonicitate

            La sfârşitul anului 1864 au mai apărut încă două legi care priveau organizarea bisericească.

            Ambele legi poartă numele de „Decrete organice” şi au apărut astfel: la 30 noiembrie 1864 „Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti” sau „Legea călugăriei”,iar la 3 decembrie „Decretul organic pentru înfiinşarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române.”

            Ultima lege bisericească a lui Cuza este „legea pentru numirea de mitropoliţii şi episcopii eparhioţi din România” sancţionată de domnitorul Cuza la 11 mai 1865.

            Această lege nu are decât 3 articole şi se prezintă astfel:

articolul 1: „Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn,după o prezentare  a ministrului de culte în urma deliberaşiunii Consiliului de miniştri”

articolul 2: „Mitropoliţii şi episcopii se numesc din clerul monahal român,având cel puţin:mitropoliţii vârsta de 40 ani,iar episcopii 35 ani cunoscuţi prin pietate,învăţătură şi capacitate”

articolul 3: „Mitropoliţii şi episcopii sunt justiţiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului ţării,iar pentru orice alte delicte,înaintea Curţii de Casaţiune”

5.                 Consideraţii generale[13]

            Legile bisericeşti ale lui Cuza sunr multe şi mari pentru efectul sau chiar numai pentru intenţia legiuitorului.De aceea se cere şi o apreciere de altă natură decât cea legată de consideraţiuni canonice formale asupra acestei încercări de primenire a unor forme şi stări de fapt,ce constituiau să existe în Biserica noastră,în defavoarea dezvoltării vieţii ţării în general.Aceste legi bisericeşti trebuiesc puse,în primul rând,în legătură cu situaţia generală a ţării.Nu trebuie să se uite că Alexandru Ioan Cuza vine pe tronul ţării ca ales al întregii naţiuni,în mijlocul unei situaţii interne deplorabile.

            De la început îşi dă seama că trebuia înlocuit vechiul sistem de conducere şi organizare.La lucrarea sa uriaşă n-a pornit însă singur,ci s-a înconjurat de cărturari distinşi şi de patrioţi încercaţi.Reforma sa administrativă,ca dimensiuni,era unică în ţara noastră.căci nici un domnitor nu a reuşit în zeci de ani de domnie să dea legile pe care Cuza le-a alcătuit şi impus în numai şapte ani.A dat rezolvări fericite la probleme mari şi principal nu a greşit.

            Primele legi bisericeşti vizau chestiuni care aveau legătură directă cu probleme de stat.Secularizarea,codul civil,legea comunală,chiar dacă par să lovească în interesele Bisericii,ele nu sunt în fond decât dezvoltări ale unor chestiuni din domeniul statului. Legea pentru obligativitatea limbii române în Biserică şi legea pentru înmormântări dovedesc că Vodă-Cuza era animat de un patriotism luminat.

Două dintre legile lui Cuza par să favorizeze ideea că legiuitorul ar fi avut intenţia să subordoneze Biserica,nu numai statului ci şi ambiţiilor lui personale.Aceste legi au fost cerute de împrejurări,iar greşelile de formă nu sunt făcute cu rele intenţii,ci sunt rezultatul recunoaşterii temeinice a aşezămintelor Bisericii,

            Nemulţumirile produse de aceste legi „noi” în rândul unor oameni „vechi”,sunt fireşti.Sfârşitul luptei pentru canonicitate şi organizarea Bisericii noastre de atunci şi până astăzi,în sensul general al legilor lui Cuza,arată că ceea ce a voit să introducă el,corespundea şi năzuinţelor Bisericii.Aceasta constituie o dovadă în plus şi cea mai grăitoare despre valoarea şi trăinicia reformelor lui bisericeşti.

            Fondul pozitiv al acestor reforme şi verificarea lor prin timp,arată că procesul istoric deschis de apărătorii „canonicităţii” a fost câştigat de Cuza,de credincioşi şi de clerici simpli,în numele cărora a acţionat în chestiunile bisericeşti.

---

[1] Constantin C. Giurescu,Viaţa şi opera lui Cuza Vodă,Editura II,Bucureşti,1970,p. 60

[2]  Ibidem ,p.65 

[3] Constantin C. Giurescu,Viaţa şi opera lui Cuza Vodă,Editura II,Bucureşti,1970, p. 115

[4]  Ibidem ,p 87

[5] Ibidem,p. 252

[6] Apud „ Monitorul” nr.99 din 4/16 mai 1864,p.456

[7] Constantin C. Giurescu,Viaţa şi opera lui Cuza Vodă,Editura II,Bucureşti,1970,p. 254

[8] Ibidem,p. 280

[9]  Ibidem,p. 149

[10]  Constantin C. Giurescu,Viaţa şi opera lui Cuza Vodă,op.cit. , p.199

[11] Constantin Drăguşin,Legile bisericeşti ale lui Cuza şi lupta pentru canonicitate,în Studii Teologice,IX (1957),nr. 1-2, p. 87

[12] Ibidem, p. 90

[13] Constantin Drăguşin,Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate,op. cit. ,p. 102