Ieromonahul Grigorios, Taina Pocăinței, trad. ierom Prodromu Nagy, Editura Epifania, Alba-Iulia, 2012, 163 p.
Recenzie realizată de Iuliu-Marius Morariu, student anul II, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca
Căderea în
păcat a protopărinților noștri a adus în viața noastră, ca o necesitate indispensabilă pocăința. Ea a constituit dintotdeauna antidotul
tămăduitor împotriva tuturor căderilor și
a stării umane de păcătoșenie. Consfințind valoarea sa, Mântuitorul a instituit și un sacrament care o are în centru, care,
la rândul său, precede însăși
Euharistia, suprema avuție eclesiastică.
Datorită
importanței sale, precum, în mod cert și datorită necesității ei ca element cathartic al sufletului, de-a lungul istoriei
creștine, i s-au afierosit în mod
generos pagini și tratate atât în opere
patristice, cât și în lucrări ale
teologilor mai noi. Astfel, de la Herma la Sfinții
Ciprian și Ioan Gură de Aur, și până la părintele Ilarion Felea, cărți întregi surprind aspecte importante ale
Tainei tămăduitoare și dătătoare de
iertare.
În acest
context, observând o apariție recentă
dedicată din nou pocăinței, apare
firesc întrebarea, ce s-ar mai putea aduce nou în acest subiect? Provocarea,
care e cu atât mai mare cu cât tema pare, cel puțin
la prima vedere, arhicunoscută, e asumată cu responsabiblitate de ieromonahul
Grigorios, un mare părinte și patrolog
contemporan, după cum aflăm din prefața
lucrării afierosite subiectului de față(p.
5), care a dat până acum tiparului nu mai puțin
de 21 de volume.
Lucrarea lui
aduce un suflu nou în prezentarea sacramentului penitențial, precum și o
perspectivă amplă și complexă,
ilustrată printr-o multitudine de istorioare care prezintă ipostaze concrete
ale anumitor situații posibile.
Ca un teolog
respectat ce este, părintele pornește
în analiza sa de la descrierea referatului biblic al căderii și a urmărilor sale, mergând astfel în
profunzime și arătând că păcatul
reprezintă una dintre ,,consecințele
sfâșietoare”(p.
11), ale căderii, că el este ,,boala
sufletească a omului”(p. 13), fapt pentru care, alături de Botez, Dumnezeu
ne-a dat spre tămăduire ,,leacul pocăinței”
(p. 19). El prezintă atât felurile și
treptele păcatului, cât și urmările
sale (pp. 14-16), ca forme simptomatice ce necesită apodicitic tămăduire.
Urmează apoi
prezentarea leacului, care, odată primit, se izbește
de multe piedici din partea vrăjmașului(
p. 23), în fața cărora, însă, credinciosul nu trebuie să deznădăjduiască.
Autorul prezintă șase căi ale pocăinței, respectiv: osândirea de sine și mărturisirea păcatelor, iertarea și
iubirea fraților, plânsul și lacrimile pentru păcate,
smerita-cugetare,milostenia și rugăciunea fierbinte (pp. 24-25). Apoi
el vorbește despre Cel care primește lacrimile penitentului, despre bunătatea
Lui și despre vremea de pocăință care este viața aceasta, oferind și
câteva pilde de căință sinceră și bineplăcută lui Dumnezeu: Împăratul David,
apostolul Petru, femeia păcătoasă din Evanghelie, tâlharul pocăit, Zaheu, cuvioasa Maria Egipteanca, Sfântul Moise
Etipoianul etc (pp. 29-34).
În continuarea
lucrării sale, părintele vorbește apoi
despre săvârșirea Tainei, prezentând
deopotrivă atât actanții văzuți ai ei, cum sunt preotul și pentitentul, cât și pe cei nevăzuți,
mijlocitorii dobânditori ai iertării, Maica Domnului și Sfinții. În ceea ce o
privește pe aceasta, părintele își îndeamnă cititorii:
,,De fiecare
dată când recurgem la Taina Sfintei Spovedanii, să o rugăm pe Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu să fie sufletului nostru celui orb călăuzitoare în
pocăință” (p. 39).
Este
prezentată apoi instituirea Tainei, pregătirea pentru primirea ei, săvârșirea, precum și
urmările sale directe și imediate, dar și cele pe termen lung (roadele ei). Și aici avem de-a face cu o serie de exemple
concrete. De asemenea, textul abundă (ce-i drept, nu doar aici), în citate
patristice, cu predilecție ale
Sfântului Ioan Gură de Aur, care argumentează afirmațiile autorului.
În partea
finală, lucrarea are și o însoțire liturgică, constând din ,,Canonul către Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu la mărturisirea păcătosului”(pp. 113-119) și câteva rugăciuni de pocăință
(pp. 120-127), precum și un frumos
cuvânt îndemnător la pocăință al
Sfântului Nicodim Aghioritul (pp. 128-137). Acestea constituie un element
foarte important pentru cititorul care, incitat spre pocăință în urma lecturii operei, se va pregăti
pentru înfăptuirea ei, ajutându-se în acest sens de rugăciunile de aici și de cuvântul Sfântului.
Lucrarea
se dovedește a fi una realizată cu
multă vocație și mult profesionalism și
prin prisma bogatului aparat critic care o însoțește. Un efort deosebit al traducătorului îl
constituie pe lângă munca excelentă a redării integrale a textului și adaptarea aparatului critic (acolo unde
s-a putut), la traducerile românești
citate de părintele Grigorios în subsidiar.
Având în vedere frumusețea și
profunzimea acestei lucrări atât de necesare lumii în care trăim, invităm
cititorul să-și adape sufletul din bogăția învățăturilor
duhovnicești cuprinse aici și să-l curețe
apoi prin baia lacrimilor tămăduitoare ale pocăinței.
