Fascinaţia
Dogmei
versus „Amprenta Divină”
Aurel Conţu
În existenţa fiecăruia dintre noi există
un moment de rătăcire, ca să nu-i zic delir, în care încercăm o abordare
iraţională a neantului, după ce, în prealabil, am citit tot ceea ce se putea citi
şi după ce am ajuns la concluzia ( deloc încurajatoare! ) că nu ne-am procopsit
cu cine ştie ce mare lucru şi că răspunsurile la întrebările noastre
fundamentale ( cine suntem, de unde venim
şi încotro mergem ) mai au încă multă vreme de aşteptat. Dincolo de
străduinţa gigantică a filozofilor, a oamenilor de ştiinţă sau a savanţilor
îmbibaţi de „cunoaştere”, marea taină a existenţei rămâne inaccesibilă
experienţei, iar tot efortul acestor „titani”, invalidat invariabil de timp, nu
se deosebeşte cu nimic de zbuciumul Danaidelor sau de muncile nefericitului
Sisif. Citind cartea Mariei Tacino, „Amprenta
Divină” ( foarte aproape de cea a lui Peter Russell – De la ştiinţă la
Dumnezeu ), prefaţată de Cristi Iordache sub sloganul „ libertatea de a fi zei”, nu mi-am putut
stăpâni un zâmbet condescendent, amintindu-mi despre o etapă îndepărtată a
existenţei mele, căreia îi datorez formaţiunea mea de om liber ( aceea de ateu
). Autoarea îşi începe demersul matematico-filosofico-mistic cu o punere (
insidioasă ) în ecuaţie a Divinităţii, pornind de la ipoteza că aceasta ( divinitatea ) ar exista cu adevărat şi
că ar fi la originea lumii şi vieţii ( ce
se dă ), iar lucru acesta, în concluzie, ar putea fi demonstrat matematic
prin deducţii logice ( ce se cere ).
Ori, aşa cum spunea chiar autoarea, „adevărul
relativ nu este izvor de adevăr”, iar o ipoteză falsă, precum un adevăr
relativ, nu poate conduce decât la o concluzie falsă. În fapt, întreaga
demonstraţie pe care ne-o propune Maria Tacino se aseamănă cu eforturile
alchimiştilor medievali de a transforma metalul în aur prin experimentări haotice, derivând, ca şi în cazul de faţă,
din idei, speculaţii, concepte ( noţiuni cu un grad mare de generalizare şi
abstractizare precum „divinitate”, „adevăr”, „perfecţiune”, „libertate”,
„iubire”, „eternitate”, „ existenţă”, „credinţă”. „ dar divin”, „ amprentă
divină”, „ relativitate”, etc. ) reinterpretate cvasi-matematic, adică
denaturate şi deconectate de la concret ( de
la ceea ce are propietatea de a fi perceput prin simţuri sau cum spunea
Einstein de la ceea ce rezistă la „testul realităţii” ). În 287 î. Hr.,
celebrul matematician Arhimede din Siracuza se recunoştea învins în tentativa
sa de a descoperi „punctul fix”,
căutat şi de autoare „deasupra
infinitului”, transferând maliţios
eşecul contemporanilor săi: „…Dați-mi un punct de sprijin
și voi muta Pământul din loc…”. La fel, alte somităţi ale
lumii ştiinţifice de ieri sau de azi au pus şi pun sub semnul întrebării
noţiunile de „suflet”, „spirit”, „divinitate”, „ierarhie spirituală divină”, „perfecţiune”,
„adevăr”, etc. câtă vreme ştiinţa nu le-a descoperit în om sau în afara
acestuia ori nu a putut pune în evidenţă existenţa lor. Cercetarea spaţiului
cosmic, fără precedent în zilele noastre, n-a condus nici la descoperirea lui
Dumnezeu, nici a vreunei „materii inteligente” capabile să „se organizeze
superior” sau să genereze viaţă din nimic.
Dacă
ştiinţa s-a arătat neputincioasă în faţa acestor provocări ancestrale cu atât mai neputincioasă apare matematica ( care
nu este o ştiinţă în înţelesul adevărat al cuvântului ) în demersul prezumţios
al Mariei Tacino ( care vede în aceasta „ regina
ştiinţelor”, „ ştiinţa Adevărului”,
„ limbajul divin ”, etc. ). Albert Einstein spunea că „atunci când legile matematicii se referă la realitate, ele nu sunt
sigure, iar când sunt sigure, ele nu se referă la realitate”, formulând
prima şi cea mai subtilă definiţie a matematicii. Aceste legi induc omului iluzia că este condus de noţiuni, de idei, de concepte ( altfel
spus, de lucruri abstracte! ) aflate într-un raport armonios de interdependenţă
care, chipurile, ar releva prin manifestarea efectelor ( deduse matematic )
existenţa cauzelor ( alminteri inaccesibile sau inexistente ). Astfel, conchide
autoarea, consecinţa directă a existenţei ar fi ( nici mai mult, nici mai
puţin) adevărul ( existenţă => a
fi => adevăr ), numai că adevărul, ca şi toate celelalte concepte logice, nu
are o existenţă de sine stătătoare, cuantificabilă, pentru simplu motiv că nu
pot exista obiecte logice ( sau matematice
) în afara limbajului şi gândirii noastre în care se oglindeşte structura
esenţială a lumii şi vieţii. Pe de altă parte, punerea semnului egalităţii
între adevăr şi existenţă este greşită întrucât existenţa ( ce există, ceea ce este real ) precede
adevărul ( ceea ce corespunde cu ceea ce
există ) sau falsul ( ceea ce nu
corespunde sau corespunde într-o mică măsură cu ceea ce există ). De aici
şi concluzia eronată a autoarei întâlnită şi în postularea perfecţiunii ( ca obiect logic, conceptual ). În lumea reală omul
se întâlneşte cu imperfecţiunea care este caracteristica esenţială a materiei
şi existenţei în general justificată de necesitatea acestora de a se autoajusta
permanent ( evolua ) şi de a tinde spre un maximum ideal ( perfecţiune ),
neatins de nimeni şi de nimic deocamdată spre a putea fi evaluat ştiinţific.
Acele aşa-zise dezbrăcăminte ale perfecţiunii precum continuitate, infinitate, schimbare, inversare, Φ, etc., specifice
sistemelor complexe, au un mare grad de relativitate, fiind dependente de ceea
ce numim întâmplare sau hazard ( pierderea gravitaţiei terestre, schimbarea
polilor magnetici, dispariţia speciilor, modificarea traiectoriilor planetelor
de la eliptic la liniar, etc. ). Prin urmare, orice modificare a
parametrilor materiali ( însemnând şi o invalidare a tuturor adevărurilor )
conduce inevitabil la dereglarea întregului sistem ( deci şi a parametrilor
existenţiali ) sau, altfel spus, la imperfecţiune,
iar în ultimă instanţă la dispariţie.
Încercarea Mariei Tacino de a subordona
matematica, “regina
ştiinţelor”, dogmei, punând în
ecuaţie ceea ce nu poate fi pus în ecuaţie ( capra şi varza ), adică “mai puţin
decât nimic”, e dificilă, forţată şi, mai ales, dureroasă ( ca atunci când îţi
redefineşti peste noapte existenţa ). Matematica are, desigur, logica ei, dar
viaţa nu operează după această logică în care 1 + 1 = 1 ( considerând primul 1
un adevăr, celălalt 1 alt adevăr, iar suma lor Dumnezeu ). Semnificaţia
numărului 1 pentru cei mai mulţi dintre noi este aceea a unui semn matematic ( a unui simbol ) care nu reprezintă nimic
atâta vreme cât nu i se conferă un atribut existenţial ( casă, arbore, munte, om,
cal, fluture, etc. ). El capătă valoare
de adevăr ( nefiind nicidecum adevăr ) doar alături de un substantiv, dar nu în
sensul că ar releva ceva ascuns ( adevărul
lucrului ), ci dimpotrivă, asociind lucrului o reprezentare care să
corespundă adevărului ( a ceea ce există şi, prin urmare, este real ). Citeam
dăunăzi undeva despre o “constantă”
miraculoasă, “închipuită” de un matematician contemporan ( celebru ) şi pusă
într-o ecuaţie complicată, care ar demonstra că lumea noastră materială ar fi
copleşită de tot atâtea universuri ( imateriale
) paralele câte obiecte şi opţiuni ar
există la dispoziţia noastră, ele ( universurile
paralele obiectuale ) relevându-se succesiv în funcţie de alegerile noastre
aleatorii, ceea ce este o absurditate ca şi încercarea Mariei Tacino, de
exemplu, de a da alte conotaţii semantice textului biblic. Expresiile “Crede şi nu cerceta”, “ Fericiţi
cei săraci cu Duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”, “ Cei din urmă vor fi cei dintâi”, etc. nu
necesită dezbateri colocviale, puneri în ecuaţii sau citiri în astre, fiind
prin simplitatea lor dezarmantă suficient de clare şi pentru omul simplu şi
pentru filosoful sofisticat, înclinat să despice firul în patru. Mai greu este
atunci când subiectul presupune o analiză mai temeinică: „ La început a fost Cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era
Dumnezeu. El era de la început la Dumnezeu.
Toate prin El s-a făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din
ceea ce a fost făcut…”. În opinia
autoarei textul ar avea următorul înţeles: „ Pentru mine „Cuvântul” ( este vorba despre cuvântul lui Dumnezeu )
semnifică Sursa tuturor ( „văzutelor şi nevăzutelor” ): Adevărul…”. Lăsând
la o parte faptul că la începutul începutului ( când nu exista nimic! )
cuvântul nu-şi prea avea rostul acolo ( printre toţi bolovanii aceştia care populează
Universul ), textul biblic nu face nici o distincţie între Cuvânt şi Dumnezeu,
dar pune rezultatul ( creaţia ) în
cârca amândorura, ceea ce contravine legilor logicii. Prin urmare, cuvântul nu poate avea semnificaţia de Adevăr, cum susţine autoarea, întrucât,
oricum am interpreta binomul (1+1=1) „Cuvânt
– Dumnezeu”, adevărul succede întotdeauna creaţiei ( este concluzia ),
îndestulându-se, mai întâi, din fructul acesteia. Şi ca să închei cu citatele
biblice ( evitând o concluzie ) mai adug
unul din Evanghelia după Luca: „Nici o slugă nu
poate sluji la doi stăpâni”. Dar şi aici adevărul , „…Sursa Supremă, Unică sau Absolută …” suportă cel puţin două, dacă nu mai multe interpretări
„… Mielul blând suge la două oi! …”,
ar fi jumătate de adevăr, iar „…Aut
Caesar, aut nihil!...”, cealaltă jumătate.
