Recenzie de Silviu-Aurelian Jimborean
Cartea teologului rus, Vladimir Lossky, apărută în limba română la editura Anastasia prin traducerea părintelui Vasile Răducă, este prefațată de părintele profesor Dumitru Stăniloae, care, încă dintru început, ține să salute traducerea acestui volum în limba română și vede ca o necesitate nu numai pentru orice teolog, ci și pentru fiecare creștin lecturarea și cunoașterea acestei cărți. Volumul este structurat pe 12 capitole, autorul tratând în cadrul fiecăruia câte o temă separată. El mai este de asemenea precedat și de un studiu introductiv al traducătorului, în care acesta pune la dispoziția cititorilor informații privitoare la autor și impactul lui asupra teologiei răsăritene și arată importanța operei sale. Vladimir Lossky, autorul lucrării este fiul filosofului rus, Nicolae Lossky. S-a născut la 8 iunie 1903. Copilăria și adolescența și le-a petrecut la Petersburg. În 1920 își începe studiile universitare, dar în 1922 conducerea sovietică expulzează întreaga familie Lossky. Între 1924-1927, Vladimir Lossky studiază la Sorbona, luându-și licența în istoria Evului Mediu și puțin mai târziu își va lua și doctoratul cu Etienne Gilson. În 1928 se căsătorește cu Madleine Schapiro, căsătorie din care va avea 4 copii. În 1944 vede lumina tiparului faimosul „Essai sur la Theologie mistique de l’Eglise d’Orient”.
În anul universitar 1945-1946 va ține o serie de cursuri la Ecole des Hautes Etudes care vor fi publicate postmortem sub titlul „Vision de Dieu”. În 1952, împreună cu Leonid Uspenski, va publica lucrarea „Der Sinn des Ikonen”. Vladimir Lossky moare subit în pline puteri creatoare în 1958.
Între operele sale de referință se numără și cea intitulată Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, asupra căreia ne vom opri în rândurile următoare, analizând structura fiecărui capitol în parte.
Capitolul I poartă numele : „Teologia și mistica în tradiția Bisericii de Răsărit”. Acest capitol își propune să analizeze câteva aspecte ale spiritualității răsăritene în legătură cu temele fundamentale ale tradiției dogmatice ortodoxe. Într-un anume sens, orice Teologie, întrucât face arătarea tainei celei dumnezeiești, deci a datelor Revelației, este o teologie mistică. În tradiția răsăriteană nu s-a făcut niciodată deosebirea între Mistică și Teologie, între trăirea personală a tainelor dumnezeiești și între dogma afirmată de Biserică.
Așadar, nu există Mistică creștină fără Teologie, dar mai ales nu există Teologie fără Mistică. Nu din întâmplare, tradiția Bisericii de Răsărit a rezervat denumirea de „teologul” numai pentru trei scriitori sacri, dintre care primul este Sfântul Ioan Apostolul, cel mai mistic dintre cei patru evangheliști, al doilea Sfântul Grigorie de Nazianz, autor de poeme contemplative, iar al treilea Sfântul Simeon, supranumit, „Noul Teolog”, trăitor la cumpăna dintre primele două milenii care proslăvește unirea cu Dumnezeu. Întreaga dezvoltare a luptelor dogmatice susținută de Biserică de-a lungul veacurilor ne apare stăpânită de grija statornică pe care a avut-o Biserica, de a păstra pentru creștini posibilitatea de atinge deplinătatea unirii mistice, susținând că „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca oamenii să poată deveni dumnezei!”
Caitolul al doilea se numește „Întunericul dumnezeiesc”. În acest capitol autorul opune calea afirmativă, cea a pozițiilor, care reprezintă o pogorâre de la treptele cele mai de sus ale ființei, către treptele cele mai de jos, căii negative, aceea a „abstracțiilor”, sau a „desprinderilor” succesive, calea care se prezintă ca un suiș către necunoscutul dumnezeiesc, toate acestea fiind reprezentate din scrierile lui Dionisie Pseudo- Areopagitul. Nu există teologie în afară de trăire, trebuie să te schimbi, să devii un om nou. Spre a-L cunoaște pe Dumnezeu trbuie să te apropii de el, nu ești teolog dacă nu urmezi calea unirii cu Dumnezeu, iar această cale este neapărat aceea a îndumnezeirii.
Capitolul al treilea este intitulat, „Dumnezeu-Treime”. Aici autorul vorbește despre apofatismul propriu gândirii teologice a Bisericii de Răsărit, un fel de mistică impersonală, nici experiența unei dumnezeiri-neant absolut în care să se piardă atât persoana umană cât și Dumnezeu-persoană. Punctul la care ajunge teologia apofatică, dacă s-a putea vorbi de un punct sau un capăt acolo unde este vorba de un suiș spre infinit, nu este o fire sau o esență, și nu este o persoană, ci ceva ce este mai presus de orice noțiune de fire și de persoană, este Treimea.
Capitolul al patrulea se ocupă de „Energiile necreate”. Dacă noi participăm la Dumnezeu în energiile Sale, pe măsura puterii noastre, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu Se arată în mod deplin în purcederea Sa, ad extra. Dumnezeu nu este micșorat în energiile Sale : El este deplin prezent în fiecare rază a dumnezeirii Sale. Energiile dumnezeiești nu sunt raporturi între Dumnezeu și natura creată, ci ele intră în legătură cu ceea ce nu este Dumnezeu, ele trag lumea la existență prin voința lui Dumnezeu.
În capitolul al cincilea ne este prezentată tema despre „Ființa creată”. Omul a fost creat cel din urmă pentru a fi introdus în univers, ca un rege în palatul său, spuneau Părinții greci. Cărțile Revelației sunt pentru el o istorie sfântă a lumii, începând prin crearea cerului și al pământului, sfârșind prin cerul nou și pământul nou al Apocalipsei. Istoria lumii este o istorie a Bisericii care este temelia mistică a lumii. Crearea lumii nu este un adevăr de ordin filosofic, ci un articol de credință.
În capitolul al șaselea ne este prezentată tema, „Chip și asemănare”. Desăvârșirea omului nu stă în faptul că el este asemănător cu totalitatea creaturilor, ci în ceea ce îl deosebește de cosmos și-l face asemănător Creatorului. Revelația ne învață că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Capitolul șapte prezintă tema : „Iconomia Fiului”. Părinții care au trăit în perioada hristologică, formulând dogma despre Hristos-Dumnezeu-Omul, n-au pierdut niciodată din vedere problema unirii noastre cu Dumnezeu. Ceea ce este îndumnezeit în Hristos, este firea Sa omenească, preluată în plinătatea Sa de Persoana dumnezeiască. Ceea ce trebuie îndumnezeit în noi, este frea noastră întreagă, aparținând persoanei noastre, care trebuie să intre în unire cu Dumnezeu, să devină o persoană creată în două firi.
Capitolul opt prezintă „ Iconomia Sfântului Duh”. Biserica este trup întrucât hristos este Capul său, ea este plinătate, întrucât Sfântul Duh o însuflețește, o umple de îndumnezeire, căci dumnezeirea locuiește în ea trupește, precum locuia ea în natura umană îndumnezeită a lui Hristos. Putem spune, precum Sfântul Irineu : „unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu, unde este Duhul, acolo este Biserica.”
Capitolul nouă, abordează tema : „Cele două aspecte ale Bisericii”. Cea mai minunată însușire a Bisericii, aceea a sobornicității, în lumina dogmei Sfintei Treimi se descoperă în adevăratul său înțeles care nu poate fi tradus prin termenul abstract de universalitate. Căci sensul foarte concret al cuvânului „catolicitate” cuprinde nu numai unitatea, ci și multiplicitatea, semnalează un raport între amândouă, sau mai degrabă o anumită identitate a unității cu multiplicitatea care face ca Biserica să fie sobornicească în întregul ei, ca și fiecare dintre părțile ei. Taina Bisericii este înscrisă în cele două persoane desăvârșite : persoana divină a lui Hristos și persoana umană a Maicii lui Dumnezeu.
Capitolul zece se numește : „Calea unirii”. Îndumnezeirea creaturilor se va realiza în deplinătatea sa în veacul viitor, după învierea morților. Totuși această unire îndumnezeitoare trebuie să se înfăptuiască încet-încet încă de aici, schimbând firea stricăcioasă, adaptând-o la viața cea veșnică. Sfântul Serafim de Sarov oferea și o cale de urmat în acest scop al omului : dobândirea Sfântului Duh. Postul, rugăciunea, privgherile reprezintă mijloace în vederea dobândirii Sfântului Duh, adăugându-se faptele bune săvârșite în numele lui Hristos.
„Lumina dumnezeiască” este cuprinsă în capitolul unsprezece. Unirea cu Dumnezeu este o taină care se împlinește în oameni, înțeleși ca persoane. O ființă umană pe calea unirii nu este niciodată micșorată în calitatea sa de persoană, deși renunță la voința sa proprie, la înclinările sale „firești”. Renunțând liber la tot ceea ce îi este propriu prin fire, persoana umană se realizează pe deplin în har. Ceea ce nu este liber, ceea ce nu este personal, nu are valoare personală. Lipsurile, suferințele nu pot deveni o cale dacă nu sunt acceptate în mod liber.
Ultimul capitol , al doisprezecelea, care reprezintă și concluzia acestei cărți, este intitulat : „Ospățul credinței”. Conștiința plinătății Sfântului Duh dată fiecărui membru al Bisericii, după măsura înălțării personale a fiecăruia, face să risipească întunericul morții, teama de judecată, adâncul iadului, îndreptând privirile numai către Domnul Care vine în Slava Sa. Această bucurie a învierii și a vieții veșnice face din noaptea de Paști, un „ospăț al credinței”, unde fiecare participă, fie chiar într-o măsură foarte slabă și pentru câteva clipe, la plinătatea „zilei a opta”.
