Dan ARHIRE - O enigmă și un miracol istoric

„O enigmă și un miracol istoric”!

Dan ARHIRE

În voia soartei

Afirmația potrivit căreia „o mie de cuvinte nu fac cât o imagine” mi-a venit în minte atunci când am văzut, pentru prima dată, Harta nr. 33 – Europa  în timpul migrațiunii popoarelor (sec. VI – XIII) din Atlas Istoric, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, în coordonarea profesorului universitar Stefan Pascu. Prezentând situația în Europa începând cam la două sute de ani după retragerea aureliană și sfârșind cu marea invazie tătară de la 1241, ea constituie tot ce poate fi mai sugestiv în materie de „mileniu întunecat”, în ce ne privește.

Săgețile colorate reprezentând traseele diverselor popoare (adică avarii, slavii, bulgarii, ungurii,

pecenegii, cumanii și tătarii țâșniți din insondabila Asie) care au călcat viitorul teritoriu  românesc se întrepătrund și se curbează, toate, doar în Carpați, lăsând restul lumii aproape liber. Și asta timp de o mie de ani! Harta nu conține chiar toate hoardele, cele trecute pe aici între sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al VI-lea ( adică vizigoții, ostrogoții, vandalii și hunii) făcând obiectul unei alte planșe.

Istoricii ne încredințează că în secolele ce au urmat retragerii aureliene, adică până prin secolul VI, daco - romanii au mai trăit în orașele părăsite de administrația romană sau în apropierea lor, dar în condiții modeste, putându-se considera că a existat la nivelul acestor orașe o continuitate de locuire, dar rusticizată. De fapt urbanismul roman aici a dispărut de tot – cu excepția orașelor din sud, de la Dunăre, aflate încă pe orbita romană – în Dacia pierzându-se pentru mult timp acest mod de viață. Era normal, căci tocmai orașele, care presupuneau aglomerări de bogăție erau vizate în primul rând de migratori. Există mai multe dovezi de înființare ale unor noi așezări, dar rurale. După retragerea administrației romane, abia după un mileniu de la acest eveniment au apărut și pe teritoriul actualei Românii primele orașe.

În schimb, în toată această perioadă, au dispărut și numele vechilor orașe romane. S-au stins prin nefolosire, astfel că la venirea slavilor, în a doua parte a secolului VII, ele erau deja uitate!

Premisele apariției marelui popor de țărani, cel român, erau deja întrunite, slavii împrumutând de la autohtonii latinofoni - și la venirea lor, deja creștini- numele râurilor mari, dar al niciunui oraș. Ascunși prin cătunele lor mici din codri ( „codru-i frate cu românu’ ”), afară din calea migratorilor deprinsă de-a lungul atâtor secole și în nici un oraș, acești prin miracol creștini ai pădurii au trăit un mileniu aproape fără a folosi moneda, banul. Ar merita vorbit despre ce a însemnat pentru viitorul popor român mia de ani fără oraș și fără ban! Toate acestea, cu consecințe adânci în timp, adică până astăzi, s-au tras din rotogolul acelui iureș fantastic al hoardelor în jurul Carpaților și prin Carpați, timp de o mie de ani!

Creștinism românesc

Creștinarea în aceste condiții va fi fost pentru daco – romanii lăsați fără administrație și organizare statală cu totul altceva decât va fi fost ea pentru popoarele din jurul lor. Acestea erau organizate, la început doar în hoarde și apoi în state, și creștinarea lor s-a făcut la ordin, fiecăruia de la regele lui, ceea ce n-avea cum să se întâmple în cazul daco-romanilor și românilor. Astfel, în jurul nostru primul stat creștinat politic prin Bizanț a fost cel bulgar, la sfârșitul secolului IX, apoi cel rus, tot politic la sfârșitul secolului X, apoi cel ungar, politic, cum nu, dar în rit latin, pe la anul 1000, și tot în rit latin, așișderea politic cel al sârbilor, după anul 1050. Nu se știe cu precizie cum s-a înfăptuit creștinarea daco – romanilor, dar ce e sigur este că în nici un caz politic, statele românești Moldova și Țara Românească urmând să apară abia în secolul XIV, la aproape 700 de ani de la venirea slavilor, când istoricii consideră că procesul deja se încheiase. Izvoarele scrise în acest sens fiind dacă nu inexistente, atunci extreme de frugale, ne putem imagina că încreștinarea s-a făcut de la om la om și de la familie la familie, nu întotdeauna de preoți misionari (căci dacă ei le-ar fi găsit cătunele prin păduri, atunci și năvălitorii le-ar fi găsit!), dar și fără ordin și fără presiuni, din convingere: la bucurie pe la rugi și pe la nedei, pe crestele munților protectori și la necaz prin codri, pe la sfaturi de taină. Nu știm cum se rugau și unde anume se rugau, nu știm câți dintre ei puteau asista la slujbe ținute de preoți, cât de des și unde, nu știm cine și cum îi boteza, îi cununa și îi prohodea, nu știm cum sărbătoreau prin cătunele din păduri, ascunși o mie de ani de năvălitori, Nașterea și Învierea Domnului; nu știm cum țineau posturile și de unde știau duminica din an a Paștelui, nu știm cum se rugau, cu ce rugăciuni. Căci „Acolo (Țara Românească, n.n.), ca de altfel și în Moldova mai depărtată, o adevărată rețea de preoți și biserici parohiale va fi constituită abia după începutul secolului al XVI-lea, în urma reformelor întreprinse de Radu cel Mare și ierarhii săi.” (Dr. Adrian Andrei Rusu, Nobilimea românească şi biserica în secolul al XV-lea (exemplul haţegan), în Nobilimea românească din Transilvania, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, pp 131 – 151). Ce știm, însă, este că periodic întâi-stătătorii celor două biserici surori din Moldova și Țara Românească mai dădeau câte un soi de circulară, de sfoară în țară, condamnând obiceiurile poporului „cele elinești”, adică păgâne, cerând cu ardoare renunțarea la ele sub diverse amenințări și obținând de la domnitorii vremelnici chiar și schimbarea unor pravile în acest sens. Astfel, în Manualul juridic elaborat de Mihai Fotino în Țara Românească la sfârșitul secolului al XVIII-lea se cere ferm, la solicitarea mitropoliei locale, să nu se mai serbeze, printre altele, Rusaliile, întrucât „sunt sărbători păgânești și se înfățișau cu același nume și la păgâni”, domnitorul întărind solicitarea și cu pedepse : „Poruncă domnească. Cine de acum înainte ar îndrăzni să țină aceste eresuri și superstiții , fiind femee să se închidă în mănăstire de femei sau în schit, după ce întâi o vor trece prin piață. Bărbații să fie bătuți și trimiși la ocnă. Deci poruncim preasfințiilor episcopi ca pe niște asemenea să-i pedepsească cu afurisiri și cu epitimii și să le împiedice, iar ispravnicii văzându-i că iar săvârșesc după afurisire, să-i prindă și în butuc și în fiare să-i trimită la noi ca să îi pedepsim.” (Prof. Dr. Pavel-Mircea Florea, Obiceiuri populare de sorginte păgână și drept canonic în Țara Românescă la jumătatea secolului al XVIII-lea, în Hrisovul/ Buletin al Facultății de arhivistică/ VIII/serie nouă, Editura Ministerului de Interne, 2002). Și cum să nu ceară întâi – stătătorii stârpirea obiceiurilor păgâne și cum să nu dea bieții domni pravile să îi pună pe nemernicii de țărani în butuc și fiare , când iată ce zice D. Ţichindeal, citat de Vasile Avram în Chipurile divinității (Editura Etnologica, Baia Mare, 2006, pag. 3410) : „din vremile cele de demult s-au obişnuit românii cu descântece şi vrăji şi până în ziua de astăzi le ţin (însă prostimea), aşa când se nasc vrăjesc, când se botează vrăjesc, când se însoară sau mărită vrăjesc, când intră în biserică, când stau în biserică şi când ies din biserică tot vrăjesc, la sărbători mari vrăjesc, când se bejenesc, când mor încă vrăjesc şi pentru ca să poată merge sufletul la Dumnezeu încă vrăjesc, când cumpără, când vând, când merg să fure, când merg la judecată vrăjesc şi toată întâmplarea şi tot beteşugul au a lor osebite descântece şi farmece”. Și mai spune Vasile Avram : „Pasajul e semnificativ pentru adânca înrădăcinare în mentalitatea tradiţională a gândirii şi practicilor magice pe care, spune mai departe Ţichindeal, cei proşti le ţin şi le cred ca pe nişte legi fireşti şi dumnezeieşti.”

Astăzi aceste „rătăciri” constituie farmecul sărbătorilor și tradițiilor românești a căror bogăție ne conferă un portret cu totul aparte pe continent, unicitatea și diversitatea acestora fiind încă, la început de mileniu trei, o importantă componentă a dorului de acasă pentru milioanele de români plecați în bejenie spre a trăi. Acest creștinism ortodox românesc, cu totul aparte, a fost numit cosmic și este ca un soi de amprentă unică și inconfundabilă prin istorie. Despre acest tip de creștinism însemnând unicitatea noastră spune Vasile Avram în cartea mai sus citată următoarele : „Există în tradiţia românească suficiente date care să ne permită reconstituirea sistemică a unui univers religios situat la interferenţa dintre creştinismul teologic şi vechile mitologii ale acestui spaţiu. Cu toate că nu e vorba de ceea ce etnologii şi filosofii culturii numesc sincretism, ci de sinteza unor credinţe şi rituri perpetuate în timp de la origini până astăzi – şi care şi-au găsit, prin decantare istorico-teologică, expresia maximală în ortodoxia creştină, aşa cum a fost ea mărturisită şi practicată încă înainte de a deveni – acolo unde a devenit – o ideologie dogmatică riguroasă şi intransigentă. (…).

Din această perspectivă putem afirma cu certitudine, în ciuda speculaţiilor unor antropologi de ocazie, că poporul român este un popor prin excelenţă creştin. Dacă în sistemul său ritualic persistă reminiscenţele unor mituri precreştine, nu înseamnă că încă n-a încheiat procesul de evoluţie spre un stadiu pur (cât de pur?) al religiei, cum se insinuează adesea, ori că ar fi înclinat spre o percepţie eclectică a lumii. Ci că osatura simbolică pe care îşi sprijină credinţa – asimilată organic încă din primele secole ale manifestării creştinismului – are consistenţa şi continuitatea garantate de experienţa milenară a unei viziuni cosmice asupra lumii: relaţia triadică om-naturădivinitate.

(…).Mai mult: etnotipul românesc este rezultatul unei convieţuiri multimilenare a aceleiaşi populaţii în unul şi acelaşi topos, structurat în jurul unui axis cu valenţe ordonatoare şi orientat spre receptarea semnelor divinităţii. Fie că a asimilat, fie că a fost asimilată în timp de tipuri etnice sau religioase diferite, populaţia din spaţiul carpato-danubiano-pontic a rămas credincioasă semnelor şi semnalelor cosmice care au modelat în timp specificul ei spiritual fundamentat pe datini, obiceiuri sau rituri cu rădăcini in illo tempore (şi care au primit în cele din urmă, după expresia lui Blaga, configuraţia transcendentului care coboară). (…). Pentru a înţelege specificul religiozităţii româneşti e nevoie, prin urmare, nu numai de o coborâre adâncă în timp, mult dincolo de orizontul pe care ni-l relevă documentele arheologice sau epigrafice identificate până la această oră de specialişti, ci şi de o sondare a structurilor arhetipale ale fiinţei comunitare.(…). Nu dogma, ci ritualurile (cultul, datinile, credinţele, obiceiurile, practicile religioase) fundamentau climatul teologic în comunitatea tradiţională. (…).De fapt nici credinţa, nici cultul, nici ritualurile nu se reduceau la relaţia dintre oameni şi preot. Marea liturghie, liturghia cosmică, se desfăşura în largul lumii, sub soarele, luna şi stelele care împodobesc veşmântul lui Dumnezeu, în mijlocul câmpurilor unde, primăvara, acelaşi veşmânt se umple de flori şi verdeaţă, în adâncul pădurilor unde brazii primesc spovedania iar fagii oferă cu generozitate împărtăşania de muguri, în preajma ogoarelor care freamătă vara de rod precum pântecele sfânt al Fecioarei Mamă, pe uliţele satului unde, în zile de sărbătoare, Dumnezeu merge alături de cetele flăcăilor colindători sau căluşari. La Bobotează şi la Rusalii Duhul Sfânt coboară în struţul de busuioc al preotului spre a sfinţi apele şi ţarina, a le feri de spurcăciune şi a le asigura rod bogat. La Armindeni Dumnezeu se înveşmântă în frunzele de mesteacăn înfipte lângă poartă; la Duminica Floriilor pătrunde în mâţişorii sfinţiţi la biserică şi în brazda înierbată aşezată pe prag; la solstiţii se metamorfozează în focul viu aprins la răscruci de uliţă ori pe dealuri. Peste tot pulsează Fiinţa Lui – o Fiinţă vie, atotcunoscătoare şi atotbiruitoare, gata să-i ajute pe oameni la necaz ori să-i pedepsească dacă încalcă „legea”, să mângâie, să ierte, să dea speranţă, să îndulcească o existenţă prea adesea chinuitoare şi grea.”

Din nou singur, țăranul român

Lipsiți prin vitregia vremurilor atât de organizare statală cât și de instituții - printre acestea enumerându-se și cea bisericească - timp de peste o mie de ani, daco-romanii și mai apoi românii au traversat cea mai neagră și mai lungă istorie a continentului, fără orașe și aproape fără bani, clădind, în tot acest timp, în interior prin încreștinare, dar și prin păstrarea vechilor obiceiuri, ritualuri și sărbători. Dacă unele popoare au o singură colindă, în timp ce altele nu au deloc, profesorul Ioan Bocșa și studenții săi de la Conservatorul clujean au cules numai în Apuseni peste 1 000 de colinde și variante românești, după cum afirma domnia sa într-un mai vechi interviu.

În ele e toată povestea credințelor noastre din negura unor neprecizabile timpuri, din neolitic și până la creștinism. Acolo este scrisă istoria românilor, mai bine poate de cât ar fi scris-o orice istoric, căci așa ea poate fi memorată și transmisă din generație în generație ca substanță și neîncărcată de amănunte (proba verității este făcută!), chiar dacă ar dispare toate bibliotecile din lume și într-o bună dimineață ne-am trezi fără curent electric și fără internet pe vecie!

Pălăguța Hodor din Maramureș torcând, gazda lui Peter.

Siliți un îndelungat timp istoric de a trăi pe dedesuptul oricăror forme de organizare care nu le aparțineau și care le erau ostile, românii au deprins supraviețuirea ca mod de viață, din păcate, căci prea adesea istoria i-a silit săși exercite această deprindere. Dar, citându-l tot pe Vasile Avram, „Credinţele şi deprinderile vechi, statuate printr-o experienţă religioasă modelată de stil, au uneori o forţă pe care nu şi-o închipuie câtuşi de puţin reformatorii şi care determină, de altfel, continuitatea riturilor, datinilor, practicilor şi ceremonialurilor religioase. Atunci când nu e posibilă manifestarea lor publică, ele găsesc o cale subterană de supravieţuire.”

Astăzi, această creație minunată și de dramatică istorie, țăranul român, după cei o mie de ani descriși puțin mai sus, după încă șase sute de ani de iobăgeală pentru sistem și de murit prin campanii pentru țară, după vreo patruzeci și cinci de ani de comunism în care i s-a luat demnitatea odată cu pământul și a fost silit să fure pentru a trăi (explicându-i-se, totodată, că este anacronic și retrograd, căci Moș Crăciun nu există, ci doar Moș Gerilă poate fi admis!), se vede din nou pus în contradicție cu sistemul: în primul rând trăiește, ceea ce este extrem de enervant pentru cei din birourile cu aer condiționat ale Bucureștilor care fac socotelile și alcătuiesc bugetele anuale, căci se tot împiedică pe la zecimale în el; în al doilea rând se încăpățânează să nu se asocieze, ca să poată înspăimântătoarea cohortă funcționărească să-l jupoaie de bani și să-i explice cât e de prost, atunci când va veni la subvenții; în al treilea rând, habar n-are să completeze o documentație de solicitare fonduri europene nerambursabile și să o trimită prin net! Intr-unul din articolele următoare Peter Hurley va explica mai bine ce se poate face, cum vede el problema unui succes economic în lumea satului românesc, fără a fi distrusă această unică, extraordinară, contribuție românească la civilizația lumii! Peter Hurley, cel care, înainte de Crăciun, timp de douăzeci și cinci de zile și douăzeci și patru de nopți a călătorit pe jos între Săpânța, din nordul Maramureșului și București, pe cât s-a putut doar pe cărări și poteci, din dorința de a vedea cu ochii lui dacă lumea aceea mirifică a satului românesc încă mai există. El spune că da, că mai există, că toate porțile la care a bătut în fiecare din cele douăzeci și patru de nopți i s-au deschis și a fost poftit în casă, hrănit și culcat. A văzut încă femei torcând și țesând la război și bărbați, la roată, făcând oale de lut. Dar despre toate astea, poate, în numărul viitor.

Pogorârea Sfântului Duh și Rusaliile, apoi Sânzienele sau Drăgaica!

P.S. Am uitat să vă spunem că Rusaliile n-au fost înlăturate dintre sărbătorile poporane, în ciuda pravilei din secolul XVIII, dată cu amenințări și îngrozitoare pedepse de un domnitor la solicitarea unui mitropolit. Mai mult, astăzi le găsim trecute chiar în Calendarul Creștin Ortodox, cu roșu, în ziua de praznic a Coborârii Duhului Sfânt și, de anul trecut, ziua de Rusalii este proclamată zi nelucrătoare de Guvernul României!

Sursa: Revista La Drum  www.revistaladrum.ro