Florian Văideianu - "A doua carte"
– impresii pe marginea unui volum[1]
Recenzie de Iuliu-Marius Morariu
Continuând un proiect nu de mult început și bine receptat în
mediul academic semănătorist (după cum ne arată și titlul volumului său), juristul
Florian Văideianu, oferă din nou iubitorilor de literatură, un comornic de
amintiri pline de sevă și
frumusețe, din
viața satului
gorjean de altădată.
Dacă cel dintâi volum era format din schițe și micronuvele,
acesta, ca o dovadă a profesionalismului, îmbină în chip plăcut deopotrivă genul liric și cel epic, în
paginile sale regăsindu-se atât poezii ce redau atât anumite sentimente ale
sale (de exemplu, Rugă pp. 25-26), cât și portrete versificate, dedicate unor
persoane și
personalități
care i-au marcat destinul, precum Doru Fometescu sau Milu Popescu).
În ceea ce privește proza, aceasta,
se îmbogățește, pe lângă
piesele literare, la fel de frumoase și de pline de haz, și cu câteva însemnări ce aduc spre
memorialistica subiectivă și
intrinsecizată, și
se constituie în adevărate pagini de jurnal, care ar putea rivaliza cu marii
reprezentanți
ai acestui gen[2]
(a se vedea: Domnul Tudor, pp. 48-51).
În partea de început, regăsim din
nou, într-un mod ce desconspiră consecvența și fidelitatea amiciției, prefața doctorului Doru Fometescu, a doua
dedicată autorului nostru. În slove pline de inspirație admirație (binemeritată de altfel), acesta
analizează structura și
compoziția
volumului cu o abilitate demnă de un critic literar renumit (lucru rar întâlnit
la un doctor, la fel ca și
pasiunea acestuia pentru poezie). El remarcă atuurile lucrării și stârnește cititorului care
zăbovește
asupra prefeței
apetitul pentru lecturile care urmează. De asemenea, mai face și o serie de
remarci privitoare la autor și
la talentul său condeicesc, unele dintre ele de
mare valoare, precum:
Iată-mă zăbovind multă vreme
printre manuscrisele cărții lui Florian
Văideianu, care știe să caute
ceea ce durează și alege cu grijă
drumul promițător al
valorilor esențiale. A doua sa
carte de proză scurtă, microeseuri și poezie, devine
rodire prețioasă cu miresme
de cuvinte, străluminând energii arhaice dinspre simțiri limpezi în stare să vindece înstrăinări și rătăciri din vârtejul cenușiu al vremurilor (p. 5).
Odată pus
diagnosticul, nu ne rămâne decât să vedem evoluția tratamentului (în cazul nostru al
lecturii), asupra sufletului pacienților însetați și
a operei diagnosticate. Taumaturgul își dovedește
însă și aici,
ca și în activitate,
profesionalismul, caracterizând în chip succint și pragmatic opera amicului său.
Urmează apoi partea poetică,
constând din 17 poeme, în cadrul cărora autorul nostru abordează teme diverse,
de la meditația
filosofică, la portretul versificat, sau la poezia cu tentă creștină (un exemplu în
acest sens este poemul: Restituirea rușinii,
pp. 17-18). Conservator din fire, cum de altfel se cuvine unui astfel de demers
de restituire a amintirii și
tradiției, el
rămâne fidel prozodiei clasice și
tributar marilor autori ai poeziei canonice, lucru care transpare și din poeme și care conferă o
notă de autenticitate operei sale
poetice.
Aceasta este ulterior întregită de microeseurile
prozaice, în cadrul cărora regăsim evocate noi momente din viața satului. De o
remarcabilă frumusețe
sunt atât momentele din copilăria autorului, precum Ora de
franceză (pp. 37-41), cât și cele din viața satului (Cânepa, pp.
46-47, Taurul comunal, pp. 52-53, Popănel, pp. 61-63
etc. ). Lucrarea abundă și
în evocări de o sensibilitate aparte, precum cea a părintelui Cornoiu ( Și eu sunt o
troiță,
pp. 40-41, O mână
caldă, pp. 44-45), sau a
preotesei Georgeta (pp. 42-43), dar și în momente comice, prezentate într-o manieră artistică
( Corcolici, pp. 71-72, Americanu, pp.
73-74, Frecția, pp. 75-76,
Dentistul, pp. 78-79, Nea Păntilie, pp.
59-60, Avram, pp. 80-81) .
În privința celor din urmă,
trebuie remarcat faptul că autorul reușește
să creioneze diferite imagini paradigmă (precum Jaroslav Hasek cu soldatul
Svejk)[3].
Astfel, în fiecare comunitate locală se găsește un nea Păntilie care, atunci când
se îmbată își
bate nevasta, sau un om precum Avram, la fel cum, în vremurile trecute, în mai
toate satele era la modă cultivarea cânepii, care astăzi nu se mai regăsește decât rar, cu
precădere pe piața
de stupefiante, după cum frumos remarcă autorul
(p. 47).
Aș îndrăzni chiar să afirm că Florian Văideianu nu se oprește doar la
creionarea unor astfel de imagini ci, asemenea lui Balzac, oferă cititorului
tipologii (tipul bețivului,
al preotului devotat etc.). În creionarea lor, el se folosește cu iscusință de toate pârghiile oferite de
literatură, de la cele trei moduri de expunere, regăsite din abundență și, paradoxal totuși, în mod
echilibrat în lucrare, la toate formele imagistice (vizuale, auditive,
olfactive, sinestezii), și
până la alăturările care asigură contiunitatea ideilor și închegarea frazei sau figuri de
stil (lucrarea abundă altminteri în epitete, comparații, personificări, metafore – cele
din urmă cu preponderență
în partea poetică).
În
aceste condiții,
nu putem decât să remarcăm reușita
celui de-al doilea volum al operei beletristice a gorjeanului prezentat, să îl
felicităm pe această cale, să îi dorim condei aurit și în viitor (căci presimțim că nu se va opri
aici), și să
recomandăm călduros cititorilor dornici de o lectură profundă, frumoasă și plină de
consistență,
dipticul lirico-prozaic ce înmănunchează maiestuos, chipuri și icoane din viața satului.
[3]
A se vedea: Jaroslav Hasek, Peripețiile bravului soldat Svejk în
Războiul Mondial (vol. 1 și 2), traducere Jean Grosu, col. ,,100 de cărți pe care trebuie
să le ai în bibliotecă”, vol. 83-84, Editura Adevărul Holding, București, 2010.
