Ion C. Gociu - Am, cum să n-am

Ion C. Gociu - romancier

AM,  CUM SĂ  N-AM…

 După  Cârnelegi, de când a fost la praznicul de Sfântul Ion,  la Sfrăncioaca, nora Gugioanii  s-a îmbolnăvit rău, motiv să plece la Târg, la bărbatu-su, s-o ducă la doctor.  A avut ceva „semne” încă de la tăierea porcului, când Ciufanu a umplut ceaunul cu carne de au mâncat toți pe săturate, dar a crezut că „i s-a aplecat” de prea multă untură…, ca după postul Crăciunului, nu că ar avea vreo boală. Când a fost la praznic, i-a venit silă când a văzut degetul  mare de la mâna dreaptă a Sfrânciocii pe buza străchinii cu ciorbă acră, cu zeamă de varză, adusă la masă. Degetul acesta i-a puroiat o vară întreagă, apoi s-a  înnegrit și s-a uscat de când s-a înțepat, zicea ea, într-un os de șarpe dintr-o pală de fân din Fundul Lupoii,  și a rămas strâmb și încovoiat. Era întors peste marginea vasului ca mânerul umbrelei și atingea mâncarea. A trebuind să bage lingura în strachina cu ciorbă, să mănânce ca toată lumea,cu toate ca stomacul îi „ajunsese în gât.”

 La spital, deși arăta rău, n-au ținut-o mult și doctorii l-au sfătuit pe bărbatu-su s-o ducă înapoi acasă, că „nu mai au ce-i face…  și ca să se facă bine trebuie să țină regimul prescris.” Iar    l-au chemat pe Dumitru lui Toacsen, cel care a dus-o la Târg , s-o ia înapoi. Avea zgăul sănii plin cu fân și,  cu două pături de lână au astrucat-o bine, ca măcar să nu mai sufere pe drum și de frig.

 Se  dusese vorba în tot satul „că Veta lui Gociu îi bolnavă rău”… Popa Constantin  a venit s-o grijească pe ea și pe soacră-sa și să le facă un maslu creștinesc, așa cum este datina. A fost   chemată și baba Opregoanea să-i descânte și, după ce a plecat de la ea, baba a zis: „că trebuie să-l cheme pe Luță că-i treabă rea și să-i taie de sub limbă, că altfel moare!” Vorbele astea i le-a spus lui Dumitru și Stătienii, dar ca să nu audă și bolnava.

Lumea din sat ocolea casa Vetii, ferindu-se ca de ciumă. Cine a intrat la ea o dată și a văzut-o în halul cum arăta se „ducea în lumânări” și nu se mai întorcea.

Din femeia tânără, dolofană și frumoasă, cu ochii albaștri ca florile de Nu- mă-uita și obrazul persiciu, rămăsese doar o „umbră”, de se fereau până și copiii ei de ea. Nu trecuse mult de când  spunea că o doare burta și dintr-o dată s-a ofilit ca o floare neudată, a slăbit de nu mai stăteau opregele pe ea, nu mai avea vlagă nici măcar să se scoale din pat, iar obrazul și pielea de pe mâini îngălbeniseră ca lămâia. Era clar… „Era bolnavă rău!” spusese Opregoanea   moașei  Mitoioanea, cu care s-a întâlnit pe drum, când se întorcea  spre acasă.

- Mărie, așa o chema pe Mitoioanea, să știi că nepoată-ta îi bolnavă rău. Eu i-am descântat, zise cu îndoială în glas baba Opegoanea, dar mi-e frică de mai rău. S-a ofilit de tot și-i numai os și piele. Vezi, dacă te duci pe la ea, să le spui ălor ei să-l cheme pe Luță să-i taie sub limbă  că, altfel,  muierea moare.

 Până în seară, Dumitru, tatăl Vetii, a plecat la Vișoi să-l cheme pe Luță, omul priceput la toate. Luță n-avea decât patru clase primare, dar făcuse armata la cavalerie, unde învățase multe lucruri bune, de care se folosea și acum, la bătrânețe. În comună, făcea pe agentul veterinar fără  vreo recunoaștere oficială, dar era apreciat de toată comunitatea care, când avea nevoie, pe  el îl chema.

                A doua zi, pe un ger de „crăpau pietrele” , descălecă la poarta Gugioanii, de pe o iapă în păr roib, Luță, care era renumit în jugănirea taurilor, scopirea armăsarilor și a tuturor animalelor de pe bătătura omului. Se dusese buhul, ca de   popă tuns, că și-a scopit  ca pedeapsă  cocoșul porumbac, care fusese oprit de la tăiere  pentru prăsilă și care o vară a călcat găinile degeaba, că din ouăle clocite n-au ieșit pui.

…Focul mai ardea în sobă în dimineața aceea. Soacră-sa zăcea într-un pat, ea în altul. Copiii, Gore și Lora, noaptea dormeau pe jos. Ion era la târg la liceu și sta cu tat-su.

 Stătiana, mamă și cuscră, încă nu plecase de la ea și era venită decuseară , să facă curat și ce mai trebuia de mâncare, știind că vine Luță și-i rușine să fie primit cu casa în neorânduială…

- Ce face fata, Stătiano?, o întrebă Luță pe mama Vetii, când ea îi descuie poarta să intre în bătătură,  ținându-se la câine, să nu sară la om.

- Rău face, Păntilie!, că așa îl chema, Luță fiind porecla. Toată noaptea le-am păzit. Ea într-un pat, soacră-sa în ailalt. Mi-e c-o pierdem! Așa s-a prăpădit și Stanca lui Pomaje, care avea tot gălbinare, ca și Veta.

- Dacă mă chemau la Stanca, eu o făceam bine, dar n-au vrut și a murit! Pe cine am „operat” eu, pe picioare l-am pus în două săptămâni! Ai văzut ce bine ți-am jugănit pe Prian și ce smerit a stat când l-am prins de coaie și i le răsuceam. Mai scotea el limba, dar se făcuse blând ca mielul, iar voi nici la car nu puteați  să-l înjugați.

                Luță băgă iapa în obor, o priponi de mărul de la poartă și îi spuse Stătienii:

- Adă-i o pală de fân să roadă până facem treaba, că altfel n-are astâmpăr, că-i a dracului și asta, de n-are pereche! zise Luță supărat pe iapă. După ce-mi face un mânz, o scopesc eu cum știu, că era să mă arunce din șa pe la Vișana, când săriră cânii după noi.

- I-o fi venit de armăsar, că văd că nu-i bătrână! La iepe le vine de goniță și iarna, nu-s ca vacile, remarcă Stătiana diferența între  o vacă și o iapă,  apreciere valabilă și pentru femeile de la țară. Intră în casă, să nu stai în frig până vin eu, că mă sui să iau fân de pe pătuiagul din oborul vacilor.

Luță intră în casa cu două bolnave. Soacra, Măria Gugioanea, se ridică din așternut „în capul oaselor”, dar nu coborî din pat. Răspunse la binețe și se plânse că n-a dormit toată noaptea și crede că n-o mai duce. „Dar îi păcat de Veta, că-i „tinără” și are trei copii. Îl mili pe Costăin, fi-su, că rămâne văduv și „o să fie vai de capul lui!  Eu măcar îs bătrână și nu-mi pare rău”…

Veta, întinsă cu fața în sus pe patul ei, schiță doar un surâs șters și îngăimă ceva parcă de mulțumire pentru cel venit, în speranța că nea Păntilie va fi vindecătorul ei. La spital, nu rezolvase nimic și fusese trimisă acasă, Opregoanea îi descântase degeaba, așa că ultima nădejde îi era în Luță.

- Vetă, tu ce mănânci? o întrebă „doftorul” pe bolnavă.

- Aproape nimic, că nu-mi priește! răspunse cu glas stins Veta.

- În armată, la bolnavii de gălbinare  le  dam numai pâine, poame, lapte și urdă, preciză el ca laudă, că „  știe de atunci să trateze boala de gălbinare. ”

- I-o-a, de unde să avem noi acum așa ceva? Nici coricove n-avem! Poamele - așa se numeau fructele uscate pe aici - le-am mâncat chisăliță pe postul Crăciunului, iar vaca n-a fătat. Ce să fac? N-am decât să mor… Aseară, mi-au dat zeamă  de varză îngroșată, că n-am voie la carne și ouă, și am crezut că mor azi-noapte de dureri de burtă. Azi, beau un ceai din frunze de gutui, până s-o termina puținul de zahăr ce-l mai am.

               Din chimir, cu un gest larg, Luță și-a scos o cârpă în care ținea „bisturiul”, un brici de bărbierit, odată marcă de prestigiu, Solingen, moștenit de la tată-su și acum destinat „operațiilor” de tăiat sub limbă, și două sârme lucitoare, frumos arcuite. În șapte sate numai Luță făcea acest lucru! Totul era să-l chemi și să ai încredere că te face bine, dar de frică mulți mureau până se hotărau să apeleze la el.

Când Stătiana a venit în odae, Luță pregătea „instrumentele”. Le-a șters, le-a trecut  prin flcăra unei lămpițe cu spirt și, cu ele în mână, fără a le mai atige de ceva, aștepta ca bolnava să se ridice din așternut. Știa starea de spirit și emoțiile care puneau stăpânire pe „pacient” și de aceea se grăbea. După ce termina, stătea  la taifas, bea și o oală cu vin și dădea sfaturi pentru ce  mai trebuia  făcut. Acum, totul trebuia făcut repede.

Tremurând de slăbeală și emoții, cu ajutorul mamei sale, Veta s-a ridicat și s-a așezat pe marginea patului și asculta smerită ceea ce  spunea vraciul. Si-a clătit de mai multe ori gura cu apă dintr-o ulcea adusă de la bunar și a scuipat-o în postăvița trasă de sub pat. Apoi a trebuit să bea multă apă,  fiindcă o zi, poate două n-o să mai poată, că i se umflă limba cât o broască de-a mare.

Între timp, apăru și Dumitru, tatăl Vetii, care primi poruncă de la muiere să stea lângă bolnavă, ca să nu se miște la „operație”. Veta, încadrată între mamă și tată, se închină  resemnată, iar când zise Luță ea deschise larg gura,  întorcând limba cu vârful înapoi, sub care, de boală, se vedeau două vene proeminente, înnegrite de sângele acumulat în ele.

- Dacă ești cuminte, merge repede, dar să nu te miști că nu doare! zise Luță, ca         s-o încurajeze. Apoi spuse Stătienii să aducă o cotovaică unde să scuipe sângele „al rău”, care iese din tăietură.

Lora, fetița  numai de trei ani care stătea pe o pătură în cotul sobii, când l-a văzut pe Luță cu „brifta” la gura mamei sale s-a speriat și a început să țipe, „că-i taie  limba!” Doar Veta îi băgase în cap fetii ei, în postul Crăciunului, „că dacă nu ține post și mănâncă de dulce, popa-i taie limba”! Acum fata vedea spectacolul real cu tăiatul limbii și de spaimă a începuse să țipe „ca din gură de șarpe!”

- Dumitre, ia fata și du-o la Măria Bălașii, că ajungem de pomina lumii!

Operația se mai amână până la întoarcerea lui Dumitru. Noroc că vecina Măria Bălașii sta la poartă de vorbă cu Tomița lui Nicolae și luă pe dată fata de mână și intră cu ea în obor, în țipetele disperate „că Luță taie limba mamei!”

Vestea cu Luță ajunse repede până în capul satului, și la deal, și la vale, dusă de Tomița, care plecase până la soru-sa, Victoria, să-i ducă trei caiere de fuior de in pentru pânza din război,  pe care nu avea cu ce s-o mai facă, fiindcă terminase și ultimul ghem. Cu cine se întâlnea, la acela spunea: „Ce jale o să fie la Gugioanea că și ea, și noru-sa  sunt pe moarte!”

  …Repede venise seara. Veta stătea în pat, cu fața în sus, cu obrajii sfrijiți și galbeni ca turta de ceară. Ochii i se împăinjeniseră de tot și părea ca moartă. Acum, nici nu mai putea vorbi și simțea că nu mai poate nici respira, limba umflându-i-se cât era gura de mare. „Operația” s-a făcut repede, a durut-o, dar nu tare pe cât se aștepta,  a curs mult sânge, mai ales când Luță băga și scotea sârmele din venele limbii, din care curgea un sânge negru ca din „gâtul porcului Floricel”, când l-a înjunghiat Ciufanu.

Înainte de a pleca, pe când bea vinul adus în ulceaua de pământ nouă, luată din pod, Luță a zis „că treaba lui s-a terminat, dar pentru a se face bine neapărat să mănânce mult lapte și urdă de vaci!”

- Așa i-au spus și doctorii la spital, dar… n-avem de unde! Ale noastre n-au fătat, a Stătichii,  de la care  mai luam, a înțărcat… zise  Stătiana cu tristețe în glas.

- La Lisăveta n-ați încercat? Că are două vaci cu lapte, de la care toată vara a muls câte un șiștar cu lapte. În toți anii are câte o brădoaică  cu brâză și una cu urdă, pe care le păstreză până la Săptămâna Albă, spuse Luță despre vecina lui, care era sora mai mare a lui Dumitru Stătienii,  măritată în Vișoi.

 Luță se sui în șa și plecă mândru și mulțumit de treaba făcută, mânând iapa în buestru, cum îi plăcea lui să fie legănat  călare,  amenințând-o „că o să vadă ea ce pateu, dacă îl mai supără cu năravurile ei.”

                 - Dumitre, mâine îi sărbătoare și, după ce ieși de la biserică, mergi la soru-ta să ne dea, până fată ale noastre, un castron de urdă, că ne moare fata de   foame! Că, vezi bine, altceva nu mânâncă și-i păcat de Dumnezeu…

               Discuția se termină și cei doi părinți rămaseră îngândurați și nu mai vorbiră vreme lungă.

…A două zi, când bătu clopotul la Biserica Nouă să cheme oamenii comunei la slujba Celor Trei  Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan, Dumitru luă prescura pentru popă  și trei colaci  din banița de pe polata din pivniță, pentru Doda Lisăveta, îi puse în traista cusută cu arnici, în care Stătiana băgase castronul de tablă pentru urdă, ca să nu se uite, și, cu Gore, copilul al mic al Vetii după el, plecară la biserică, cu gândul să meargă și la soru-sa Lisăveta, după urdă și lapte. Lisăveta era mai mare ca Dumitru și, conform datinii, Dumitru nu-i spunea pe nume, ci Dodă și mata. Când era cu tatăl lor și nemăritată, Lisăveta era a dracului fără pereche. Bătea la copiii ai mici de ziceai că-i omoară! Mă-sa murise, tac-su nu se mai însurase și ea era „șefă” peste șase frați, din care patru erau băieți, toți neastâmpărați. Cel mai rău pentru ăi mici era când trebuiau leșiați de Paști, sau de Crăciun. Îi băga în albie și, când vedea râpul de pe ei, îi lua la plesnit peste pielea goală, că era mai bine   să nu fi fost pe acolo. Cum Dumitru era cel mai murdar,   n-a fost dată de la Dumnezeu să nu fie chelfănit când trebuia leșiat. Mântuirea copiilor a fost când a venit băiatul lui Rovența  din Vișoi și a pețit-o pentru a-i fi nevastă. Dar Lisăveta lui Răducanu, (și când era măritată, lumea din sat îi zice „tot a lui Răducanu”, numele lui tată-su) când rămânea singură, și rămânea foarte des, că omul îi pleca la stăpân la un negustor din Galați, mai venea pe la tac-su, să-l mai ajute, să-i mai facă vreo treabă, că de vrednică era vrednică și miloasă pentru părinte și era veșnic nemulțumită de mizeria în care-i găsea și-i  plesnea pe cei mici din frații ei,  așa ca să nu uite…  Și  Dumitru nu a uitat asta niciodată. Îi purta un respect deosebit și când amândoi deveniseră bunici,  tot ce și  cum spunea Lisăveta, așa rămânea. Că e albă, că e neagră, cum zicea ea era sfânt! 

După ce dădu binețe, Dumitru, instruit de acasă de Stătiana, oferi colacii suroră-si și începu să-i spună despre fiică-sa Veta, care-i purta numele și pe care ea îl pusese când a  făcut-o cumnată-sa Stătiana, în lipsa lui Dumitru care fusese luat în război. Era ora prânzului și, venind direct de la biserică, Lisăveta își întrebă fratele „dacă îi este foame”, la care răspunsul a fost, „Păi eu știu?!”Și continuă să vorbească, în timp ce Lisăveta pregătea totuși străchinile de mâncare.

- Dodă, Veta noastră îi bolnavă rău. Are gălbinare și i-a tăiat Luță de sub limbă! Era un argument că treaba era serioasă și de luat în seamă. Nu știm ce să ne mai facem, că            n-avem ce-i da să mănânce, că de dulce n-are voie. Ne trebuie lapte și urdă și vacile noastre    n-au fătat. Urdă n-avem nici pentru Săptămâna Albă, că am terminat-o de mult, că sunt guri multe. Cine și-a dat seama că dă necazul peste noi! Poate dă Dumnezeu și ieșim bine din iarnă, că altfel repede se alege praful și rămân copiii ăștia pe drumuri! Și arătă cu capul spre Gore.

Lisăveta îl asculta cu luare-aminte și, din când în când, cu privirea fixă pe un punct imaginar, închidea câte un ochi, semn că ea cugeta. În casă se lăsase liniștea, numai din cotul sobei se auzea un plescăit când copilul Gore încerca cu lingura să adune tot dumicatul din strachina de lapte cu mălai, cu care îl cinstise sora lui bunicu-su. Lapte fusese puțin, dar cu mălai în el vasul se umpluse. În asemea situații, copiii mănâncă „scurs”, adică aleg întâi mălaiul ca muietură, să-i ajungă și pentru alt dumicat, prelungind prezența laptelui pe fundul străchinii. Urechea lui era îndreptată spre discuția dintre frați și încerca să descifreze sensul vorbelor cu două înțelesuri, care nu lipseau de la niciunul,în conversația dintre soră și frate.

Lui Dumitru îi pusese într-o strachină niște  varză fiartă cu slănină, bine ardeiată și o mânca nesățios cu mălai făcut în sobă, stând la masa înaltă. Și pe el îl pișca bine ardeiul la limbă, motiv pentru care o mesteca cu zgomot, ca deobicei. Fusese îmbiat și copilul, dar varza era prea iute și a spus „că-l frige ardeiul la limbă”… Atunci i-a pus  lapte de care, acasă, nu mâncase de mult.

- Să-ți mai pun, Dumitre? îl întrebă Lisăveta pe frate-su, gândind ce să-i răspundă privitor la urdă. Deși nu se săturase, că Dumitru era un mâncău recunoscut în rândul fraților săi și Lisăveta îl știa,  l-a întrebat totuși, cu gândul că o va refuza.

- De, eu știu?! răspunse Dumitru, ca să nu zică nici da, nici ba.

Pe copil nu l-a întrebat, că el ar fi zis da! Așa că masa s-a încheiat pentru amândoi.

…În timp ce ștergea cu palma firimiturile de  mălai risipite pe masă, ca să le arunce în tindă la găini, care se adunaseră „ciorchine” de zăpadă și de frig, Lisăveta „dete” acum răspunsul la întrebarea lui Dumitru, pusă când înfuleca varza iute de-l ardea pe gât… „dacă are și poate să-i dea un castron de urdă pentru Veta, că altceva acum nu are voie să mănânce?”

- Dumitre, am urdă, nu zic că n-am, dar n-am început putinica!!  În oala de pământ de unde îi pusese lui Gore laptele în strachină mai era vreo jumătate de kil și Lisăveta zise: „Laptele ce rămase de la copil  ți-l dau să-l ei și să zică  Veta bogdaproste, să fie mumii și lu’ tata.”

În casă se lăsă liniștea, Dumitru se sculă de la masă, zise bogdaproste, trase căciula pe urechi, luă traista de pe pat în care castronul pentru urdă pus de Stătiana sună a gol și zise, dând din cap:

- Gore, hai să mergem că acum vine noaptea și-i ger tare!...

 Ieșiră în tindă, după ei veni și Lisăveta care închisă poarta bine, punând gujba și  uitâdu-se  pe linie, să vadă bine dacă nu cumva frate-su vrea să se întoarcă...

                                                 * * *