Vasile Moiş - Autonomia „Ţinutului Secuiesc”: între himeră şi trădarea României

CUVÂNT ÎNAINTE

 

Vasile Moiş

Trăim vremuri foarte tulburi şi istoria trece pe lângă noi, fără să ne dăm seama, jucându-ne feste. În condiţiile în care industria şi agricultura au fost distruse, când populaţia consumă fructe şi legume aduse din Australia, Asia de Sud-Est, America Latină, Turcia şi Ungaria, când guvernanţii drenează fondurile publice şi împrumuturile externe spre propriile lor buzunare, când pădurile ţării sunt jefuite fără milă, când tinerii şi forţa de muncă emigrează masiv, când fenomenul corupţiei s-a generalizat la toate nivelurile, când clanurile mafiote prosperă, iar taxele şi impozitele cresc în fiecare an, viitorul României se prefigurează sumbru.

Politicienii mărunţi, care se pretind, vezi Doamne, bărbaţi de stat, îşi risipesc timpul şi forţele în dezbateri sterile, urmărind doar perpetuarea la putere şi umplerea buzunarelor proprii, fără să se preocupe de problemele vitale ale ţării şi ale populaţiei, îngroşând, în cele din urmă, rândul celor care aşteaptă la uşile procurorilor anticorupţie.

Ca şi cum problemele noastre economice şi sociale nu ne-ar fi de ajuns, au apărut numeroase voci, pretinse a fi autorizate de marile cancelarii occidentale, care azi pun sub semnul întrebării actualitatea statelor-naţiuni sau chiar militează pentru redesenarea frontierelor stabilite în urma celor două războaie mondiale. Acestea sunt motivele pentru care ne-am gândit să adunăm într-o carte manoperele subversive întreprinse împotriva Statului Român unitar, orchestrate într-o amplă acţiune de dezinformare a publicului din ţară şi din străinătate şi de intoxicare a liderilor mondiali, pe fondul turpitudinii, complicităţii sau indiferenţei guvernanţilor români. Finalitatea acestor acţiuni îndreptate împotriva unităţii şi suveranităţii României vizează, într-o primă fază, autonomia teritorială a unor regiuni, pe criterii etnice, urmată de federalizare, confederalizare sau chiar secesiune, într-o ultimă fază.

Mircea Eliade, în studiul „Teroarea istoriei”, spunea: „Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul. [...] Neamul Românesc se va forma pe o întindere imensă – din Balcani şi până în munţii Tatrei – dar destinul lui politic va fi limitat la Dacia. Politiceşte, romanitatea sud-dunăreană va fi condamnată; ca şi Thracia, după Alexandru Machedon, România orientală va servi destinele altora [...].

Toată lumea e de acord că dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni tara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui. Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor [...]”.

Trebuie să recunoaştem că poporul român, a cărui etnogeneză în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-a cristalizat după războaiele daco-romane, a trăit, până la 1848, pe o altă bandă de timp, în comparaţie cu popoarele Europei Occidentale, fiind tributar, religios, cultural, politic şi militar, puterilor politice de la fruntarii. În timp ce pământul românesc era pustiit de valurile succesive de migratori şi locuitorii lui încercau să se salveze ca popor şi să închege primele formaţiuni statale, în vestul Europei se clădea o cultură materială şi spirituală clasică. Aşa se explică faptul că atunci când, la 1521, Neacşu din Câmpulung redacta primul document într-o limbă română arhaică, adresat judelui Johannes Benkner din Braşov, Boccaccio scrisese, cu aproape 200 de ani mai devreme, Decameronul, la 1359.

Absenţa scrierilor româneşti timp de aproape 1000 de ani, este o simplă scorneală. Limba română a fost scrisă, în istoria sa, pe răbojuri cu vechi „rune” europene, pe documente cu alfabete latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie şi în final din nou latine. Limba slavonă fusese introdusă în ţările române înainte de Sinodul de la Ferrara-Florenţa, respectiv în secolele X-XII, după creştinarea bulgarilor. Prima tipăritură în limba română scrisă cu alfabet latin este Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestian, a lui Samuil Micu, tipărită la Viena în 1779. În Muntenia, la 1850, se tipărea, de către Jos Copaining, piesa Macbeth, a lui William Shakespeare, în limba română, cu alfabetul chirilic de tranziţie. Scrierea latină avea să fie introdusă, oficial, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, abia în anul 1870.

În ceea ce-i priveşte pe maghiari, aceştia, călăuziţi de chazari, au rătăcit câteva secole până să ajungă în Pannonia, unde s-au sedentarizat şi s-au catolicizat. Adoptarea religiei catolice s-a dovedit colacul lor de salvare ca naţie. După sedentarizare şi catolicizare forţată, ungurii au străbătut istoria când agăţându-se de pulpana Papei de la Roma, când sprijinindu-se pe sabia împăratului de la Viena, mai apoi pe naziştii lui Hitler sau pe fasciştii lui Mussolini, pentru a cotropi şi subjuga populaţiile autohtone din jur.

De când au apărut în Europa, ungurii au jinduit după Ţara Ardealului, binecuvântată de Domnul, cum spunea Bălcescu, încât tratatul de la Trianon, prin care Ungaria a fost redusă la dimensiunile sale fireşti, a constituit o adevărată tragedie şi o psihoză naţională, un adevărat sindrom specific poporului ungar, Sindromul Trianon.

1918 avea să fie anul astral pentru români, anul în care s-a făurit Statul Român Unitar, dar şi anul în care vor începe acţiunile cercurilor iredentiste ungare pentru destrămarea lui.

Argumentele invocate de către promotorii doctrinei pan maghiare pentru secesiunea Transilvaniei şi alipirea ei ulterioară Ungariei vor fi identice cu cele formulate de către delegaţia ungară la Trianon: „Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase”. Am dat acest citat pentru a demonstra că argumentele delegaţiei ungare de la Trianon sunt reluate, azi, sub diferite forme, pentru a justifica autonomia comunităţii maghiare, sub formula „autonomia Ținutului Secuiesc”, în perspectiva secesiunii şi alipirii lui la Ungaria.

La peste 90 de ani de la Trianon, într-o Românie membră a Uniunii Europene, în condiţiile existenţei unui tratat politic de bază cu Ungaria, sub privirile indiferente ale autorităţilor române, în ziua de 15 martie 2014 am asistat la un eveniment stupefiant: sărbătorirea maghiarilor de pretutindeni la Sfântul Gheorghe, un oraş situat în inima ţării, la care a participat şi vicepremierul ungar Semjen Zsolt. Acesta a intrat în piaţa oraşului, pavoazată cu drapele maghiare, alături de Tamás Sándor, preşedintele Consiliului judeţean Covasna. Discursul vicepremierului ungar Semjen Zsolt a început cu o evocare istorică, a continuat cu o pledoarie autonomistă şi s-a încheiat cu o aluzie electorală în perspectiva scrutinului parlamentar din 6 aprilie 2015 din Ungaria, referitoare la beneficiile acordării de către actuala guvernare de la Budapesta a dublei cetăţenii pentru maghiarii din afara Ungariei.

Oficialul ungar a spus textual: „În Uniunea Europeană autonomia şi autodeterminarea sunt o realitate naturală şi obişnuită, iar dacă pentru alţii acest lucru este posibil, atunci este posibil şi pentru maghiari, întrucât nu sunt un popor mai prejos decât altele.”

În faţa mulţimii isterizate, Antal Árpád a ţinut un discurs presărat cu scandări: „Autonomie!”, „Aici suntem acasă!”, „Să piară Trianonul!”, din care cităm: „Pe 15 Martie, maghiarii trebuie să-şi pună întrebarea dacă sunt destul de curajoşi pentru a-şi cere drepturile de a rămâne pe pământul natal şi de a le aminti celor care în urmă cu 95 de ani ne-au promis autonomie că promisiunile nu se prescriu. Iar reprezentanţii comunităţii maghiare, indiferent că sunt sau nu la guvernare, trebuie să lucreze întotdeauna pentru realizarea autonomiei Ţinutului Secuiesc şi pentru ca limba maghiară să devină oficială în Ţinutul Secuiesc, ca această regiune să devină una bogată şi prosperă… Acestea sunt ţelurile noastre şi pentru realizarea lor trebuie să muncim, fie că plouă, fie că bate vântul.”

În faţa unor astfel de manifestări, omul de bunăcredinţă nu mai înţelege dacă trăieşte în România sau în Ungaria. Acesta este rezultatul politicii paşilor mărunţi, iniţiată de către UDMR încă de la înfiinţare, care, iată, a dat roade. Vinovăţia ne aparţine nouă, românilor, în exclusivitate şi nu avem nici o scuză, dacă ne uităm la alte ţări, membre ale Uniunii Europene, în care trăiesc minorităţi naţionale: Slovacia, Austria sau Ungaria.

Care ar fi atitudinea autorităţilor ungare dacă românii din Ungaria ar sărbători ziua de 1 Decembrie într-un oraş unguresc, arborând steaguri tricolore româneşti? Dar, se vede că România este ţara tuturor posibilităţilor, la noi, ca la nimeni! Pentru că actualul guvern al Ungariei este filo rus şi este susţinut, financiar, de la Moscova, le-am recomanda capetelor hungariste înfierbântate să se ocupe şi de autonomia districtului Khamtys-Mansis, fostul district Ostiak-Vogul din Siberia Occidentală, situat pe fluviul Obi, unde trăiesc aproape un milion de ostiaci şi voguli, vorbitori de limbă maghiară primitivă. Dacă tot se trudesc din răsputeri să obţină autonomie pentru Ținutul Secuiesc, ni s-ar părea creştineşte ca liderii ungurilor să fie preocupaţi şi de soarta fraţilor lor rămaşi în ţinuturile comune de baştină, în Siberia Occidentală. Pe de altă parte, într-o Europă unită, unde graniţele dintre statele membre nu pot fi contestate, ungurii nu şi-au mai găsit susţinători pentru realizarea visurilor de stăpânire a Transilvaniei şi de aceea se concentrează pe acţiunea de manipulare a opiniei publice internaţionale şi de intoxicare continuă a liderilor şi factorilor de decizie europeni şi caută, cu obstinaţie, sprijinul Moscovei.

Suntem convinşi că autonomia Ținutului Secuiesc este o himeră, iar cei care încearcă să o realizeze nu sunt decât nişte trădători ai României.

Nu avem pretenţia că am tratat în mod exhaustiv acţiunile iredentiştilor maghiari şi ale complicilor îndreptate împotriva unităţii şi suveranităţii României. Această carte se vrea un semnal de alarmă pentru toţi cetăţenii de bună credinţă ai ţării şi mai ales pentru politicieni, guvernanţi, magistraţi, lucrători ai serviciilor de informaţii, militari, pentru tineretul care are sarcina sacră de a reuni pământurile româneşti în chenarul celor patru ape: Tisa, Dunăre, Marea Neagră şi Nistru.

Românii ar trebui să înveţe din greşeli şi să aibă foarte mare grijă pentru cine îşi dau votul. Până acum am avut un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna au fost aleşi de către cei mai incapabili de a produce, pentru care au fost recompensaţi cu bunuri şi servicii plătite prin confiscarea avuţiei şi a muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă. Atenţie mare, George Orwell spunea că „un popor care votează corupţi, hoţi şi trădători nu este victimă! Este complice!”

În situaţia în care nu se stopează corupţia clasei politice, România riscă să aibă trei categorii de politicieni: care au făcut puşcărie, care fac puşcărie şi care vor face puşcărie.

La primul tur al alegerilor prezidenţiale din luna noiembrie 2014 a apărut o nouă problemă – fracturarea politică a României. Ardealul a votat complet diferit de cele două provincii din Vechiul Regat. Privind harta rezultatului scrutinului m-am îngrozit; aceasta ne aduce aminte de vremuri revolute, de perioada dualismului austro-ungar când Ardealul nu făcea parte, încă, din patria mamă. Vinovăţia pentru această situaţie aparţine în exclusivitate politicienilor şi partidelor politice. Tragem un semnal de alarmă foarte serios: nimeni nu are voie să se joace cu unitatea şi integritatea României!

Animaţi de acest gând, am făcut o radiografie amplă, cu multe explicaţii detaliate, a marii intoxicări numite autonomia Ținutului secuiesc.

Vasile Moiş

CAPITOLUL I

UNGARIA MARE, FANTASMA CARE
TULBURA SOMNUL IREDENTIŞTILOR
FANATICI, RUPŢI DE REALITATE

„Nici o cruzime nu este mai atroce decât
aceea a fanaticului."

Ştefan Zweig

Ungaria Mare, un mit fără nici o bază reală

Regatul Ungariei medievale a avut cea mai mare întindere pe vremea lui Matia Corvin, cel mai mare rege al Ungariei, de origine română. După cum se ştie, la moartea regelui Vladislav al III-lea, nobilii unguri au ales pe tron un rege-copil, pe Ladislau al V-lea Postumul, iar ca regent pe aristocratul de origine română Iancu de Hunedoara, care urma să conducă regatul până la majoratul monarhului.

Iancu de Hunedoara era fiul unui nobil mărunt, care se distinsese în luptele împotriva otomanilor. El a avansat treptat, ajungând general, guvernator militar al Transilvaniei, erou de război şi unul dintre cei mai mari proprietari funciari ai Ungariei. El şi-a folosit averea personală şi sprijinul primit din partea micii nobilimi pentru înfrângerea opoziţiei magnaţilor şi alegerea sa în funcţia de regent. Iancu de Hunedoara a format o armată de mercenari, finanţată prin impunerea unei taxe nobililor, prima de acest fel din lume. El a reuşit să înfrângă forţele otomane în Transilvania, la 1442 şi în Serbia, la 1443, dar a fost înfrânt în Bătălia de la Varna, un an mai târziu. În anul 1446, parlamentul ungar l-a ales pe Iancu de Hunedoara (Hunyadi János) în funcţia de guvernator (1446–1453), iar mai apoi în cea de regent al Ungariei (1453–1456). În 1448, Iancu de Hunedoara a încercat să îi alunge pe otomani din Europa, dar a fost înfrânt în lupta de la Kosovo Polje. După respingerea asediului otoman asupra Belgradului, în anul 1456, Iancu de Hunedoara avea să moară de ciumă, în tabăra de la Zemun.

Ladislau al V-lea Postumul a murit pe neaşteptate astfel că Matia Corvinul, fiul lui Iancu de Hunedoara, va ajunge rege al Ungariei cu ajutorul micii nobilimi. Matia a fost primul şi ultimul rege al Ungariei, care a ajuns pe tron fără să fie de obârşie regală. El a lansat o serie de atacuri împotriva Boemiei, Poloniei şi Austriei cu scopul nedeclarat de a deveni împărat al Sfântului Imperiu Roman, afirmând că încearcă în fapt să formeze o alianţă a Europei Apusene şi Centrale suficient de puternice pentru expulzarea otomanilor de pe continent. Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa: la vest, din sud-estul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est, din Polonia până în Bulgaria de astăzi. Matia, care vorbea limba română, a recunoscut întotdeauna originea sa, iar cărturarii de la curtea sa din Vişegrad au fost primii care au afirmat originea latină a poporului român şi a limbii române.

Urmaşii lui Matia au fost regi slabi, ei nu au putut păstra moştenirea lăsată de familia Corvineştilor, astfel că destrămarea regatului ungar a venit în mod implacabil.

În bătălia de la Mohács, desfăşurată la 29 august 1526, armata ungară condusă de arhiepiscopul Pál Tomori şi de regele Ludovic al II-lea, în vârstă de 20 de ani, a fost învinsă de forţele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul. Nicolaus Olahus a dus un mesaj regelui Ludovic al II-lea din partea soţiei sale, Maria de Habsburg, prin care era sfătuit să amâne bătălia până la sosirea armatei transilvane. Regele nu a luat în seamă mesajul, s-a aventurat într-o luptă nechibzuită, care a avut ca rezultat împărţirea Ungariei timp de aproape 150 de ani între Imperiul Otoman şi Casa de Habsburg, Principatul Transilvaniei rămânând independent sub suzeranitate otomană. Mohács este considerat de istorici ca fiind sfârşitul independenţei Ungariei, o traumă naţională care persistă şi azi în mentalul colectiv. În momentele de ghinion, ungurii au o expresie: „mai mult s-a pierdut la Mohács” (Több is veszett Mohácsnál). Următoarele două secole de lupte aproape constante dintre cele două imperii, Habsburg şi Otoman, au devastat economia zonei şi au decimat populaţia. Bătălia de la Mohács a însemnat dispariţia Regatului Ungariei de pe harta Europei.

Ungaria Otomană 1629

După aproape 200 de ani de ocupaţie otomană, salvarea naţiunii ungare a venit de la Dualismul austro-ungar, un compromis la care a fost constrânsă Casa de Habsburg pentru păstrarea hegemoniei politice, economice şi militare în Europa Centrală. După anul 1848, politicienii austrieci şi unguri şi-au dat seama că autodeterminarea popoarelor este marele pericol care-i ameninţă deopotrivă şi de aceea au reevaluat relaţiile politice dintre ţările lor. În afară de unguri şi de austrieci, nimeni nu era interesat de menţinerea Austriei istorice şi a Coroanei ungare.

La rândul lor, austriecii erau în mare dificultate datorită pierderii Războiul Austro-Prusac din 1866, cunoscut ca Războiul de Șapte Săptămâni. Acest conflict de scurtă durată a antrenat în vâltoarea sa o serie de state, pe de-o parte Regatul Prusiei cu aliaţii săi şi Imperiul Austriac cu aliaţii săi din Confederaţia Germană, pe de alta. În total, 29 de state au fost implicate direct în război, 16 dintre ele pe partea Prusiei şi 13 de partea Austriei. Războiul s-a purtat pentru hegemonie în Germania şi control asupra Regiunii Veneţiene şi a marcat continuarea războaielor de unificare a Germaniei, încheind totodată procesul de unificare a Italiei în jurul Regatului Sardiniei. Războiul a durat şapte săptămâni, 14 iunie-23 august 1866. Austria a fost nevoită să lupte pe două fronturi, ceea ce a condus, alături de înapoierea tehnologică şi izolarea politică, la înfrângerea sa.

În urma Tratatului de pace de la Praga, semnat la 23 august 1866, Austria a cedat Prusiei provincia Holstein şi a părăsit Confederaţia Germană, iar Italia a anexat Regiunea Veneţiană. Rezultatul politic al războiului din 1866 a fost respingerea finală a tentativei Austriei de a unifica statele Germane sub sceptrul habsburgic şi trecerea hegemoniei germane în mâna Prusiei.

Un alt motiv pentru constituirea dualismului l-a reprezentat Unirea Principatelor Dunărene, care stimula mişcările de emancipare naţională a românilor, cea mai numeroasă comunitate din Transilvania. Aşa se explică faptul că Gyula Andrassy a ameninţat guvernul de la Bucureşti că dacă va mai alimenta mişcările iredentiste şi separatiste din Transilvania, Austro-Ungaria va realiza prompt unirea tuturor românilor în sensul că va ataca şi va anexa micul stat român, extinzându-şi graniţele până la Prut şi Marea Neagră, astfel ca românii de peste Carpaţi să poată fi împreună cu fraţii lor ardeleni, în acelaşi stat ungar.

La 5 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist austro-ungar, iar la 8 iunie 1867 împăratul Francisc Iosif al Austriei a fost încoronat şi ca rege al Ungariei. Statul dualist Austro-Ungaria era împărţit în Cisleithania, respectiv Austria, cu capitala la Viena şi Transleithania, adică Ungaria, cu capitala la Budapesta. Cele două entităţi aveau trei ministere comune: externe, război şi finanţe. Funcţionau două parlamente: Parlamentul din Viena şi Dieta din Budapesta, care îşi coordonau unele activităţi prin intermediul a două delegaţii care se întruneau alternativ într-o capitală sau alta.

În teritoriile „Transleithaniei” s-au constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867, sub presiune ungară, împăratul a abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română. Pasul următor l-a constituit încorporarea Transilvaniei în statul ungar, desfiinţarea autonomiei, abrogarea legilor care permiteau, chiar în mică măsură, exprimarea de sine stătătoare a naţiunilor şi naţionalităţilor şi adoptarea unor legi dure de maghiarizare. Maghiarizarea a devenit ideea dominantă în stat şi scopul politic al existenţei noii Ungarii.

Imperiul Austro-Ungar a fost format din:

Cisleithania: 1. Bohemia, 2. Bukovina, 3. Carinthia, 4. Carniola, 5. Dalmatia, 6. Galicia, 7. Küstenland, 8. Lower Austria, 9. Moravia, 10. Salzburg, 11. Silesia, 12. Styria, 13. Tyrol, 14. Upper Austria, 15. Vorarlberg, Österreich;

Transleithania: 16. Ungaria, 17. Croaţia-Slavonia, 18. Bosnia şi Herţegovina.

După cum se poate observa pe hartă, Austria a păstrat autonomia provinciilor, în timp ce Ungaria a înglobat Transilvania desfiinţându-o ca entitate administrativă distinctă, cu intenţia vădită de a-i maghiariza pe toţi locuitorii ei. Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei din Cluj şi a guberniului, urmând ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în parlamentul din Budapesta conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională. Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în vreme ce ţăranii, în mare majoritate români, aveau drept de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pământ de cel puţin 70 de pogoane, în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane. În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6.000 locuitori, în timp ce în regiunile locuite de români reprezenta 60.000 locuitori. În parlamentul din Budapesta, cei 7.000.000 de unguri au trimis 400 deputaţi, în vreme ce 13.000.000 români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.

Harta Imperiului Austro-Ungar

În anul 1874 a fost adoptată legea electorală, prin care s-au instituit sisteme separate în Ungaria şi Transilvania. În Ungaria dreptul de vot era asigurat prin deţinerea în proprietate a 5 ha de pământ, sau echivalent venit, în timp ce în Transilvania se impunea dovada unui venit egal cu cel obţinut de pe 5 ha din Ungaria, cu toate că în Transilvania fertilitatea pământului era mai mică şi venitul la fel. În oraşe, locuite preponderent de maghiari şi saşi, censul era mic, în comunele rurale era mare; nobilii, aproape toţi maghiari şi secuii erau scutiţi de cens. Ca urmare, în Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români. Votul era exprimat verbal, în faţa comisiilor electorale, din care românii nu făceau parte.

Dualismul austro-ungar,
o pagină neagră în istoria Ardealului

În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că din cele 63 de comitate ale Ungariei doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii menite să asigure maghiarizarea tuturor celorlalte naţionalităţi. S-a plecat de la constatarea că, prin dualismul austro-ungar „numai statul ungar a fost făurit, nu şi statul naţional ungar”. Ignorând realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă. Consecinţa principiului era că o persoană care declara că nu aparţine naţiunii maghiare se afla în afara vieţii politice. Echivalenţa pusă între cetăţenie şi naţionalitate justifica reprimarea oricărei activităţi cu caracter naţional deoarece oricine nu era maghiar nu exista din punct de vedere politic în statul ungar.

Deznaţionalizarea persoanelor de altă naţionalitate a fost prevăzută implicit în Legea nr. XXVII, cunoscută sub numele legea Apponyi, privind organizarea învăţământului, promulgată în anul 1868 şi în circulara referitoare la „Îndrumătorul de aplicare” semnată de inspiratorul legii. Limba maghiară era obligatorie în toate şcolile ca şi istoria literaturii maghiare, iar examenul de bacalaureat la aceste discipline era susţinut obligatoriu în limba maghiară. După un an de la absolvirea unei şcoli superioare, profesorii urmau să susţină un examen de capacitate în limba maghiară.

Considerând învăţământul drept un mijloc principal de maghiarizare, autorităţile ungare au şicanat şcolile confesionale, au introdus limba maghiară în toate şcolile primare, iar din 1873 au statuat dreptul organelor administrative de a interveni în activitatea şcolilor confesionale, deşi acestea nu erau finanţate de statul ungar, ci de comunităţile locale. Comisia administrativă, însărcinată cu controlul, putea aplica sancţiuni disciplinare împotriva învăţătorilor şi profesorilor acuzaţi de „acţiuni antistatale”, adică acţiuni ostile folosirii limbii maghiare şi „unităţii naţionale a statului ungar”. Din 1819 obligaţia predării limbii maghiare s-a introdus şi în grădiniţe şi aziluri de copii. Guvernul putea suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de „interese superioare de stat”. Urmarea acestor măsuri, în Transilvania din perioada dualismului nu a existat nici o şcoală de stat în limba română.

Au fost înăsprite şi condiţiile de tipărire a cărţilor şi a presei în limba română şi în limbile altor naţionalităţi. Conform legii presei din 1872 fiecare exemplar din fiecare publicaţie urma să fie depus la trei organe de stat, chemate să reprime orice protest la adresa politicii de maghiarizare: Tribunal, Procuratura Curţilor de apel şi Ministerul de Interne. Pentru fiecare articol urmau a răspunde în faţa autorităţilor autorul, redactorul şi editorul. În faţa Curţii de apel din Cluj s-au intentat, până în anul 1914, zeci de procese de presă. Numai ziarului „Tribuna” din Sibiu, în decurs de zece ani (1884-1894), i-au fost intentate 20 de procese. Publicaţiile româneşti erau supuse boicotului la vânzare, uneori erau arse în pieţele publice de către elemente şovine. A fost împiedicat sistematic importul şi desfacerea publicaţiilor venite din România.

Statul ungar a luat măsuri de deznaţionalizare şi de asimilare forţată a românilor şi prin religie. În anul 1912 guvernul ungar a înfiinţat Episcopia catolică de Hajdurog, din Ungaria, incluzând în noua structură bisericească zeci de comunităţi româneşti din nord-vestul Transilvaniei care până atunci aparţinuseră de Episcopia greco-catolică de Gherla. În bisericile respective, limba liturgică română a fost înlocuită cu limba maghiară.

În sprijinul politicii de deznaţionalizare a românilor, de maghiarizare a lor, au fost votate legi privind maghiarizarea numelor de persoane, locuri şi localităţi, legea Banffy din anul 1896. Academia Ungariei a elaborat în anul 1893 un nomenclator cuprinzând reguli, nume şi denumiri ce urmau a fi aplicate în locul celor româneşti.

Harta grupurilor etnice din Imperiul Austro-Ungar în anul 1911

Din cauza prigoanei împotriva locuitorilor români din Transilvania, mulţi au plecat peste graniţă, în România sau în America, peste 140.000 români numai în perioada 1901-1904. Deşi un număr mare de români şi-au pierdut naţionalitatea, ponderea elementului românesc a rămas mare. Conform recensământului oficial efectuat de autorităţile ungare în 1880, a cărui corectitudine poate fi apreciată prin prisma metodelor de maghiarizare arătate, în Transilvania trăiau 2.294.421 români, respectiv 47,44% din totalul populaţiei şi 916.628 maghiari, adică 18,94%.

În linii mari aceasta era Ungaria dualistă, un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, un monstru care a luat fiinţă în urma unor intrigi şi aranjamente politicianiste, fără ştirea şi împotriva naţiunilor care compuneau partea transleithanică a Imperiului Austro-Ungar. Această Ungarie a fost un cadou austriac făcut nemeşilor după eliberarea teritoriului de sub ocupaţie otomană de către armatele imperiale, în care n-a luptat nici un ungur. Timp de 400 de ani, de la 1526 şi până în 1920, Ungaria nu a fost independentă ci s-a aflat sub stăpânire otomană şi apoi habsburgică. Prin Tratatul de la Trianon, din 1920, i s-a făcut dreptate poporului ungar, pentru prima dată în istorie el a devenit majoritar în propria lui ţară.

Ungaria Mare,
fantoma care tulbură minţile iredentiştilor

Ungaria Mare, la care visează capete înfierbântate ale revizioniştilor maghiari, este Ungaria dualistă, un proiect oniric la care autorităţile româneşti ezită să dea o replică pe măsură. Slovacii nu au nici o reţinere, când este vorba de iredentismul maghiar şi de visul de refacere a fantomei Ungariei Mari. „Există un conflict de valori între Slovacia, cu tradiţii profund antifasciste, şi Ungaria, ţară extremistă care exportă pesta sa brună”, a declarat premierul slovac, Robert Fico, în contextul în care relaţiile bilaterale sunt tot mai tensionate de la adoptarea de către Budapesta a unei legi privind dubla cetăţenie, denunţată de Bratislava. Parlamentul ungar, din care formaţiunea de extremă-dreapta Jobbik face parte începând din aprilie, a adoptat o lege controversată, care oferă posibilitatea etnicilor maghiari din ţările vecine să obţină cetăţenia ungară. În replică, deputaţii slovaci au adoptat, în aceeaşi zi, o lege privind dubla cetăţenie, vizându-i pe etnicii maghiari, care reprezintă aproximativ zece la sută din cei 5,4 milioane de locuitori ai ţării. Drept urmare a acestei legi, în Slovacia funcţiile publice pot fi ocupate numai de cetăţenii slovaci, fiind excluşi cei cu dublă cetăţenie. Legea ungară a cetăţeniei „face parte din strategia oficială a FIDESZ, care vrea să revină la Ungaria Mare, de dinainte de Trianon. Ea reprezintă un risc la adresa securităţii Slovaciei [...]. Premierul Viktor Orban se comportă ca şi cum Slovacia nu ar exista”, a denunţat Robert Fico. El se întreabă, totodată, dacă „Europa va tolera acest revizionism istoric”.

Ceea ce-i nelinişteşte pe vecinii Ungariei este oportunismul politicienilor unguri, care au ştiut să se alieze, în mod conjunctural, cu oricare forţă internaţională de pe urma căreia puteau să profite. De la Vocea Rusiei, din 15.01.214, aflăm că Viktor Orban, premierul Ungariei, a primit de la Vladimir Putin un împrumut în valoare de 10 miliarde de euro, în schimbul asumării obligaţiei de a construi 229 de km din gazoductul South Stream, de pe teritoriul naţional. La 24 mai 2013, pe site-ul partidului Jobbik, asociat la guvernarea Ungariei, apăreau următoarele: „Săptămâna trecuta, Gábor Vona a vizitat Moscova în urma unei invitaţii. A fost invitat de profesorul de la Universitatea Lomonosov, Prof. Alexandr Dughin, pentru a ţine o prelegere pe subiectul «Rusia şi Europa». În prelegerea lui s-a referit la America, progenitura deformată a Europei şi la UE ca trădătorul continentului nostru. În opinia lui, Rusia reprezintă Europa mult mai bine ca oricare dintre cele două de mai sus, din moment ce îi conservă tradiţiile şi nu urmează cultura banilor şi a maselor. [...] Conform lui Vona, Ungaria trebuie să se decidă în câţiva ani dacă mai doreşte să rămână în Uniunea Europeană, să se alăture unei Uniuni Eurasiatice în formare sau să rămână independentă. Un lucru e sigur – a adăugat preşedintele partidului –, prima varianta nu este o opţiune pentru noi, nu avem nici un viitor acolo. În schimb, trebuie să facem loc valorilor transcendentale şi să renunţăm la matricea capitalismului global. [...] Gábor Vona a spus şi că vizita lui la Moscova constituie un mare pas înainte din moment ce liderii ruşi consideră Jobbik un partener.”

După cum se poate observa, Ungaria poate deveni oricând o coloană a V-a a Moscovei. Iată ce scria Valentin Buda în 12 martie 2013 în ziarul Timpul de la Chişinău: „Ceea ce este şi mai grav este că nazismul a devenit o marfă de export, iar – după România, Slovacia şi Serbia – R. Moldova, o ţară care nu-şi găseşte făgaşul economic şi politic, se dovedeşte o excelentă «piaţă» de desfacere a acestui produs ideologic expirat, care este xenofobia. Extremiştii unguri au şi găsit punctul comun din care să îi ademenească pe câţiva moldoveni în acest joc periculos de-a «patrioţii»: ura viscerală faţă de români. […] Reprezentanţi ai filialelor din România ale unor organizaţii precum «Mişcarea tinerilor din cele 64 de comitate», «Garda Maghiară»,«Oastea haiducilor», «Armata naţională a santinelelor», «Armata brigadierilor», «Garda Naţională Ungară», urmaşa «Gărzii Maghiare» (interzisă prin lege în Ungaria) ş.a., grupări cu comportament clar neofascist, care pledează pentru eliminarea, inclusiv fizică, a nemaghiarilor, după ce au declanşat reacţii oficiale de protest din partea SUA, a Occidentului şi chiar la ONU, îşi trimit intermediarii la Chişinău pentru a racola adepţi ai ideilor care au creat unul dintre monştrii secolului XX, nazismul, alături de comunism, cele mai criminale regimuri din istoria omenirii.”

Harta Ungariei

 Istoria se repetă, prima dată sub formă de farsă, apoi sub formă de tragedie. În anul 1938, Partidul Naţionalist Socialist Austriac susţinea cu ardoare Anschluss-ul, în timp ce Konrad Henlein, preşedintele Partidului German al Sudeţilor din Cehoslovacia emitea Decretul de la Carlsbad, prin care solicita libertatea comunităţii germane sudete să adopte ideologia nazistă. Azi avem situaţii similare în Kosovo, Abhazia, Osetia, Inguşeţia, Cecenia, Crimeea, Georgia şi Ucraina. Partidele etnice sunt concepute pentru pregătirea acţiunilor de separare teritorială şi alipirea regiunilor respective la patria mamă. Este exact ce fac UDMR şi celelalte partide şi organizaţii maghiare din România, precum şi filialele organizaţiilor civice din Ungaria, prezente pe teritoriul românesc. Aflat la guvernare în toată perioada de după 1989, UDMR a realizat două obiective: şi-a îmbogăţit liderii pe spinarea marii mase de maghiari manipulaţi şi a promovat proiecte de legi şi acţiuni împotriva unităţii şi integrităţii României.

Ungaria şi regimul revizionist a lui Viktor Orban au dovedit, încă o dată, că Ungaria nu reuşeşte să depăşească sechelele unui trecut iredentist şi nostalgic, ea se reîntoarce la un trecut cangrenat şi eşuat geopolitic, de dinainte de 1918 şi de Tratatul de la Trianon. Liderii FIDESZ operează cu noţiuni învechite, din era dualismului austro-ungar şi a etnicismului iredentist, legat de Ungaria Mare, moartă şi îngropată definitiv de istorie la 1 Decembrie 1918. Ungaria actuală nu mai are forţa de pe vremea când armata habsburgică îi gira politica de asuprire şi de asimilare a celorlalte naţionalităţi. Cu teritoriul redus la dimensiunile corespunzătoare populaţiei maghiare, adică nesemnificativ ca întindere şi ca forţă economică, nu mai are altceva de făcut decât să viseze la gloria apusă şi să urzească planuri şi proiecte de reunire a tuturor maghiarilor.

Pe premierul Viktor Orban nu-l mai interesează votanţii şi electoratul din republica Ungaria, ci milioanele de voturi care vin de la maghiarii din România, Serbia, Slovacia sau Croaţia, care au obţinut cetăţenia ungară. Orban nu mai doreşte o Ungarie în graniţele actualului stat, ci Ungaria Mare, ca o comunitate naţională şovină ce transcende graniţele Trianonului. Acum se poate observa competenţa şi prudenţa guvernului de la Bratislava care a refuzat acordarea în masă a cetăţeniei ungare de către Budapesta locuitorilor unguri de pe teritoriul slovac. S-au ferit de o viitoare dinamită etnică, o adevărată coloană a cincea, împotriva propriului stat. La noi, guvernul, din care face parte UDMR, i-a lăsat pe etnicii maghiari să-şi obţină cetăţenia ungară, cu sutele de mii, şi să devină susţinători ai proiectului FIDESZ de refacere a Ungariei Mari. Proiectul înfiinţării Ţinutului Secuiesc este numai un prim pas prin autonomie spre alipire teritorială la Ungaria Mare. Intrarea în vigoare a Constituţiei lui Viktor Orban este prima etapă de creare a unui stat transfrontalier, Ungaria Mare, cu scopul de a destabiliza Europa Centrală şi de Est.

 Prezentul text este un  fragment (cap. I), ales din întregul volum pus la dispoziția noastră ,cu copertă şi postfaţă, de către Excelenţa Sa Dl Valeriu Tudor

Căutaţi cartea pe Internet, cumpăraţi-o şi citiţi-o în întregime. Merită !

BIBLIOGRAFIE

1. Taylor, A.J.P. (1952), The Habsburg Monarchy, 1815-1918: A history of the Austrian Empire and Austria-Hungary, New York: Macmillan Publishing.

2. Tihany, Leslie C. (1969), „The Austru-Hungarian Compromise, 1867-1918”, Central European History.

3. Nationalism in Hungary,1848-1867, Twenty Five Lectures on Modern Balkan History, Michigan State University.

4. Graf Julius Andrassy: Ungarns Ausgleich mit Österreich vom Jahre 1867, Leipzig, 1897.

5. Der österreichisch-ungarische Ausgleich von 1867, herausgegeben vom orschungsinstitut für den Donauraum, 1967, Evans, R. J. W. (2006).

6. Kann, Robert A. (1980), A History of the Habsburg Empire, 1526-1918 (ed. 2nd).

7. Kissinger, Henry (1955), The World Restored: Metternich, Castlereagh, and the Problems of Peace, 1812-1822.

8. Okey, Robin (2002), The Habsburg Monarchy, C.1765-1918: From Enlightenment to Eclipse.

9. Sked, Alan (2001). The Decline and Fall of the Habsburg Empire, 1815-1918 (ed. 2nd).

10. Taylor, A.J.P. (1941), The Habsburg Monarchy, 1809-1918: A History of the Austrian Empire and Austria-Hungary.

11. Der österreichisch-ungarische Ausgleich von 1867, Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Kommission 20, 1968.

12. Gordon C. Craig: Geschichte Europas 1815-1980. Vom Wiener Kongress bis zur Gegenwart, München, 1995.

13. Historisches Geschehen im Spiegel der Gegenwart, Österreich-Ungarn 1867-1967, Institut für Österreichkunde, 1970.

Vedeţi în postarea următoare, POSFAŢA scrisă de dl DORIN SUCIU