 |
| Nicolae Brânzan |
Despre
„COPILUL NEDORIT”
al domnului Ion C. Gociu şi al doamnei Nelly Gociu
Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2015
Pe la
mijlocul lunii iulie a acestui an – 2015 – am primit invitaţia generoasă a domnului Titi
(Lungulescu) şi a doamnei Cornelia (Găvănescu) de a face o călătorie în timp şi într-un spaţiu apropiat, pentru a readuce în
actualitate fapte şi oameni de odinioară, gravate în sufletele şi minţile celor doi, graţie unui jurnal ţinut „la zi” de către doamna
Cornelia încă din adolescenţă, dar şi graţie harului cu care domnul Titi a fost înzestrat şi pe care domnia-sa şi l-a cultivat şi l-a întreţinut continuu, acela de a şti şi a putea să lege vorbele spre a
îngădui fiecăruia să înţeleagă poveştile de viaţă pe care le înfăţişează.
Călătoria
a durat aproape un veac condensat în vreo două zile de „taifas” cu ilustrele
persoane care mă invitaseră.
...Am
făcut cunoştinţă, mai întâi, cu Ion Găvănescu, căruia – la sugestia preotului Mischie, om
al zonei - cu toţii îi spuneau Ionică; tânărul era institutor şi m-a impresionat prin felul în care îşi ducea existenţa: lucid, harnic, devotat
semenilor, copiilor pe care îi învăţa carte, corect, demn şi cinstit. În biografia sa, am descoperit numeroase
elemente proprii şi devenirii autorului acestor consideraţii: fiu de ţărani cu mulţi copii, dornic de a scăpa, prin învăţătură, de condiţiile materiale precare, nevoit să-şi petreacă anii de început ai vieţii, copilăria, „prin muncă”, la
păzitul vitelor, cultivarea terenului agricol, culesul roadelor şi câte şi mai câte activităţi desfăşurate în lumea satelor de la
începutul secolului al XX –lea.
Ca ofiţer în rezervă al Regimentului 4
Vânători de munte, participase la luptele duse pentru înfrângerea armatelor bolşevice ale zvăpăiatului Bella Kun.
Noul context de după prima conflagraţie mondială (întregirea teritorială a ţării, făurirea statului naţional unitar, reforme sociale
etc.) îi aduce unele drepturi, printre care şi acela de a primi o suprafaţă de două hectare de teren pentru
a-şi întemeia o gospodărie în mediul rural, unde era nevoie de dascăli. Ionică
Găvănescu se integrează în viaţa comunităţii din localitatea Mărul Roş şi devine un model, prin înţelepciunea dovedită, prin persuasiunea pe care o degaja şi prin apostolatul practicat.
Lumea îl aprecia, fetele îl râvneau, politicienii vremii îl curtau. El însuşi, ca mulţi alţi intelectuali ai vremii, devine
liberal, nu unul oarecare, ci lider local şi zonal.
Prin
mijlocirea lui Ion Găvănescu, am cunoscut pe boier Alexe Grofu, proprietar de
prăvălie şi pe a sa consoartă, cocoana Lica (Elena), oameni chibzuiţi care ştiau să obţină, prin eforturi permanente,
foloase nu numai de pe urma prăvăliei, „cea mai veche şi mai bine aprovizionată prăvălie,
patentată din anul 1895” ,
ci şi de pe urma pământului arabil, livezilor, animalelor deţinute. Bogăţia cea mai mare a lui Alexe şi a Licăi era, însă, fiica lor,
Vetuţa, o mândreţe de fată, absolventă a 3 ani de pension, care îşi luase ca pildă de comportament şi ţinută vestimentară pe Regina Maria. Îi
luase, aparent, minţile şi învăţătorului Ionică.
După
drăguţe şi insistente tatonări, cu îngăduinţa şi îndemnul tacit ale tatălui Alexe (Tuţu), cu încurajarea prefectului Ion Arjoceanu, a
doctorului Hanu şi a preotului Mischie, cei doi şi-au unit destinele. Am privit cu dragoste şi cu admiraţie o nuntă ca în poveşti, cu bucate alese, gătite după
datina locului, o nuntă cu alergători şi cu ospătari de la faimosul restaurant Modern din
Târgu-Jiu. Tinerii însurăţei erau îmbrăcaţi după ultimele cerinţe ale modei, promovate de magazinele din Târg. Orchestra lui Costică
Turturică din Arţaru s-a întrecut pe sine, iar solista şi-a dezvelit sânul pentru a primi cocoloaşe de bani de la meseni, unul şi unul.
Viaţa ca soţi a învăţătorului Ion Găvănescu şi a Vetuţei pornise sub cele mai bune
auspicii. Nimeni nu întrevedea vreo posibilă oprelişte în calea unei fericiri
perpetue. Ne-am bucurat, ne-am veselit, am râs, ne-am distrat şi, fără să ne dăm seama, ne-am
făcut, cu toţii, planuri optimiste pentru anii care urmau. N-a fost să fie! A trebuit să
suspinăm de multe ori şi să vărsăm lacrimi de tristeţe. Tinerei familii i-a murit, pe neaşteptate, primul copil. Era o fetiţă cu numele Elena, după cel al
bunicii sale. Înainte de a pricepe ceva despre viaţă, a intrat, la nici zece luni, în
lumea de dincolo de bine şi rău, de speranţă şi deznădejde.
După
ani, cel despre care se credea că va duce mai departe idealurile şi experienţa de viaţă a tatălui său, fiul Nicolae
Găvănescu şi nepotul iubit al lui Alexe Grofu, febleţea familiei, elev în ultimul an al Școlii Normale din Turnu-Severin,
după cina în familie din preajma sărbătoririi zilei dascălului, iese „la o ţigară”, manevrează greşit o capsă şi un material exploziv şi rămâne fără suflare, întins pe zăpada imaculată. Era pe 29 ianuarie 1949.
Pe când
aveau deja 6 copii (încă nu pierise Nicolae), dăscăliţa rămâne din nou însărcinată şi soţii pun la cale un avort. Numai că în
noaptea de dinaintea plecării la oraş pentru a-şi aplica planul, femeia are un vis crucial: se făcea că,
undeva, într-o apă tulbure, plânge un copil, gata-gata să se înece. Dăscăliţa sare să-l salveze, îl scoate din
apă şi vede că e o fetiţă. Era ziua Sfântului Sfinţit Corneliu Sutaşul, îşi dă seama de marele păcat pe care urma să-l facă şi nu mai pleacă. La soroc, se naşte o fiinţă plăpândă, care primeşte numele de Cornelia, copil
nedorit în împrejurări de nelinişte, dar care, până la urmă, s-a dovedit de mare sprijin
pentru tatăl ajuns la anii neputinţei.
Fetele
cele mari urmează şcolile la care au fost trimise şi, în condiţiile social-istorice date, pleacă fiecare în lumea largă
pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele şi pentru a li se pierde urma...
Vremurile
erau în schimbare radicală, greutăţile de tot felul dădeau târcoale familiei dascălului şi dăscăliţei. Ascensiunea legionară,
dictatura carlistă, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov lăsaseră urme adânci
asupra sorţii României şi a Europei. Are loc cel de-al doilea război, după care ţara intră sub influenţa sovieticilor. Alegerile
parlamentare din noiembrie 1946,
„ajutate” de noii cotropitori, au dus la dispariţia partidelor istorice, inclusiv a
Partidului Naţional Liberal, la circumscrierea României în rigorile lagărului socialist,
la proclamarea republicii.
Destinele
multora dintre români se împletesc cu destinul zigzagat al ţării.
Prietenul
nostru, Ionică Găvănescu, preda prăvălia prin naţionalizare, „de bună voie” la stat
livezile, pădurile; este pensionat... fără pensie, pe motiv că venitul agricol
depăşea plafonul prevăzut, este declarat chiabur şi e supus la cote obligatorii
nejustificate şi greu de suportat. Cărţile i se ard. I se ridică tot ce mai avea: trăsură, cazane, mobilă. Este
umilit de către nişte activişti zeloşi, soioşi şi analfabeţi. Sunt umilite şi fetele care-i mai rămăseseră pe aproape de către o primăriţă (preşedinta sfatului popular), beţivă şi impertinentă. Cornelia e exclusă din
rândul utemiştilor şi exmatriculată din liceu.
Dăscăliţa se îmbolnăveşte grav şi, cu toate strădaniile doctorului
Hanu şi ale farmacistei Luxiţa Lupu (fostă proprietară de farmacie, devenită simplă vânzătoare) îşi dă obştescul sfârşit. Dascălul, după o vreme şi după ce organizase pomenirea de
un an, primeşte vizita unei femei care, solicitându-i un butoi sub formă de împrumut, îi
aduce mâncare şi băutură: cârnaţi şi muşcheţi de la garniţă, ouă, ţuică. Femeia nu mai pleacă, iar el e chemat de oficialităţi pentru a da seama de motivele
pentru care... exploatează o femeie şi, pe deasupra este şi curvar. Până la urmă, după ce îşi linişteşte şi fetele, Ion Găvănescu se căsătoreşte cu Gena – aşa se numea femeia care - pe lângă
unele satisfacţii produse bărbatului, pusese şi multă durere la odiseea intelectualului. Și cum totul se scurge, şi viaţa domnului Ionică s-a scurs, iar
el şi-a reunit sufletul cu cel al dăscăliţei sale.
Ne-am bucurat pentru reuşitele Corneliei. Ea a fost reprimită la liceu (fără
frecvenţă), pe care
l-a absolvit cu succes, a acceptat servicii la o Bază de
aprovizionare şi, apoi, la un Trust agricol.
Domnul
Titi Lungulescu, după o încercare neizbutită de a-i fura inima Corneliei în
timpul liceului, o reîntâlneşte şi o convinge să devină doamna Lungulescu. Este şi explicabil dacă ţinem seama de faptul că domnul
Titi – băiat de oraş, frumos şi curtenitor – a fost şi a rămas un om extrem de serios. A parcurs liceul la timp, a absolvit
Institutul de Studii Economice şi Planificare şi a ajuns revizor în urbea noastră, persoană rafinată, cu gusturi fine,
cunoscut şi respectat.
Împreună,
cei doi, ajunşi la o vârstă frumoasă, într-o nouă etapă istorică, formează o familie
onorabilă, în faţa căreia, mulţi trecători, în serile destinate plimbării stradale, îşi ridică pălăriile.
*
* *
Şi, cum călătoria s-a isprăvit, să
ne întoarcem la cartea Domnului şi Doamnei Gociu.
Primul
element de originalitate al volumului constă în faptul că e semnat de doi
autori: Ion şi Nelly Gociu. Până acum, apariţiile literare ale scriitorului Ion C. Gociu erau semnate
doar de către dumnealui, doamna fiind prezentă constant la lansări.
În al
doilea rând, transpare cu claritate tenta autobiografică a romanului.
Elementele de viaţă trăite realmente se împletesc cu cele de viaţă virtuală, imaginară. Nu e cazul
să încerci a le separa pentru că te poţi afunda în incertitudini. Mai mult, cred că faptele
imaginate sunt pe deplin asumate de către cei doi, încât nici domniile-lor nu
le mai pot gândi disparat. Aceasta este o presupunere, bineînţeles şi nu trebuie luată ca judecată de
valoare absolută, deşi se întemeiază, printre altele, pe alegerea, în vederea construcţiei cărţii, a unor nume proprii, a unor
toponime şi realităţi de altădată şi mai recente, îndeobşte cunoscute. Să spunem că o localitate cu numele Măru Roşu se consemnează în judeţul Mehedinţi, iar atmosfera descrisă seamănă
izbitor (strict după părerea mea!) cu stările de fapte întâlnite în arealul
Ciuperceni-Godineşti din judeţul Gorj. Adăugăm că nume de oameni precum Grofu,
Mischie, Arjoceanu, Găvănescu, Lupu (poate fi Lupescu), Gâlcescu (director de
liceu) ori de aşezăminte şi străzi - modern, Teatrul Milescu, Sala Căldăruşe şi
altele – sunt de multă vreme în memoria colectivă a gorjeenilor.
Talentul
autorilor este confirmat pe deplin şi se aşteaptă ca el să fie consolidat pe
mai departe întrucât, parafrazând, talentul vine scriind...
Cartea
este prefaţată pertinent şi convingător de către profesorul doctor Gheorghe
Gorun care abordează, mai ales din perspectivă istorică, textul soţilor Gociu,
insistând pe două aspecte definitorii ale scrierii:
-
Vorbele de duh: „Să privim înapoi cu iertare,/ înainte cu speranţă,/ în jos cu înţelegere/
şi în sus cu recunoştinţă/”.
Semnatarul „predosloviei” găseşte, pe bună dreptate, multă înţelepciune şi
mult adevăr în aceste
vorbe, pe care le putem echivala cu expresia atât de
cunoscută „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire), atribuită istoricului
Tacit. Aceasta ar fi un îndemn la abandonarea mâniei şi încercarea de a trata
faptele istorice cu cât mai multă obiectivitate, aşa cum au fost.
-
Legăturile de nedesfăcut dintre autorii
romanului şi evenimentele religioase ce însoţesc viaţa satului de la începutul
până la sfârşitul anului calendaristic şi anului bisericesc.
La fiecare dintre aceste sărbători, în
prejma lor, în timpul lor sau imediat ce ele au avut loc, s-a întâmplat ceva
semnificativ în trecerea oamenilor prin propria existenţă, evoluţia
comunităţilor şi a societăţii, în ansamblu.
Referiri competente la carte au mai
scris: domnul Ion Predoşanu, jurnalist cu experienţă vastă în plan publicistic,
cultural şi social; poetul Geo Filiş, precum şi Mircea M Pop, poet şi doamna Helene Pflitsch, prozatoare, ambii născuţi în România şi trăitori în
Germania. Desigur, când cartea soţilor Gociu va pătrunde mai mult în public,
cronicile vor creşte numeric şi, de ce nu, calitativ.
Întrucât nu-mi pot îngădui să fac o
analiză exhaustivă, reţin atenţia cititorului doar asupra câtorva aspecte care
ţin de personalităţile autorilor, de trăsăturile intrinseci ale acestora.
Ambii probează un nivel superior de
cunoaştere a lumii, de instruire, de acumulare de informaţii şi cultural,
exprimat prin modul elevat în care ştiu să transmită semenilor acele informaţii
de care dispun şi pe care le transformă în trăiri, în stări de bucurie sau de
tristeţe provenite de la personajele cărţii. Cum spuneam mai sus, luând contact
cu Alexe Grofu şi soţia sa, cu Ionică Găvănescu şi dăscăliţa lui, cu copiii
acestora, în speţă, cu fiicele, este exclus să nu ai o empatie, să nu le fii
alături la bine şi la rău şi să nu-i „adopţi” ca prieteni sau chiar rude. Şi –
lucru foarte important pentru scriitor – toate sentimentele pe care ni le
trezeşte lectura se îndreaptă spre domnul Ion şi doamna Nelly, cărora era cât
pe-aci să le zic domnul Titi şi doamna Cornelia.
Cariera de militar a domnului Ion C.
Gociu, domnia-sa fiind colonel (r) al armatei române, se regăseşte în roman,
materializată într-o ordine exemplară a derulării povestirii, într-o logică
perfectă a clădirii frazelor; deşi avem de a face cu două părţi care ar putea
fi considerate distincte, precum şi cu numeroase componente punctuale, textul
rămâne unitar.
Pe de altă parte, frazele ce se perindă
în cele 239 de pagini nu cuprind preţiozităţi lingvistice sau figuri de stil
forţate. De aceea, cititorul va avea de trăit multe satisfacţii spirituale.
Limbajul folosit este „de-al nostru” şi presărat pe alocuri cu expresii şi
cuvinte cu care noi, cei ce ne-am născut şi am stat mai multă vreme la ţară, ne
reîntâlnim. Pe unele le-am menţionat pe parcurs, dar nu strică dacă le mai
transcriem selectiv. Trandafirul, la gorjeni, nu este doar floarea viu şi
divers colorată, plăcut mirositoare, ci şi o bunătate pe care gospodarul o
prepară pentru iarnă din porcul tăiat la Crăciun şi o conservă, alături de altă
delicatesă, muşchetele, în garniţă sau la fum, în podul casei. Cârnelegi,
termen uzitat frecvent, reprezintă săptămâna din perioada de dulce a
Crăciunului, în care e dezlegare la carne chiar miercurea şi vinerea; goci
(miligoci) este banala infecţie a ochiului, numită şi urcior sau, ştiinţific,
orjelet; puriceii sunt un preparat din pâine sfărâmată şi prăjită în tigaie,
fiind sinonim pentru zăbic.
Se poate remarca o anumită predilecţie
pentru surprinderea detaliilor, fie că sunt de acţiune, fie de ambient.
Mobilele din cameră sunt văzute în cel mai mic amănunt; medicamentele
recomandate pacienţilor sunt prezentate cu... profesionalism; pe becul din
tavanul locuinţelor sunt observate petele lăsate de muşte etc. Tenta doctă de
redare se împleteşte cu folosirea accentelor şi timpul specific zonei noastre:
perfectul simplu este utilizat frecvent şi, mai ales, când trebuie, aşa cum
preciza şi domnul profesor Gorun.
În mod inevitabil, evenimentele
istorice nu sunt lăsate în afară. Meritul autorilor este, însă, acela că ei
doar le reamintesc, revărsând asupra lor multă simţire patriotică, fără
implicare pasională, ci, dimpotrivă, cu deplină detaşare.
Romanul se termină printr-o postfaţă în
care se sugerează o meditaţie autentică asupra perioadei de după anul 1989: ce
a fost bun? ce a fost rău? cum putea evolua România.
Acum, alte învăţăminte desprinse din
parcurgerea cărţii:
Un soi de „luptă de clasă” transcende
etapele istorice, apărând ca un fenomen remanent. E posibil ca, în împrejurări
specifice, cei pe care i-ai ajutat cândva să se ridice împotriva ta; unii
oameni devin „instrumente” pentru răzbunări induse de indivizi interesaţi.
Societatea nu se manifestă ca o „mamă”
pentru membrii săi. Ea îşi arată de multe ori ingratitudinea.
Ar fi benefic să revenim la tradiţiile
strămoşeşti pentru ca, şi pe această cale, să ne impunem în faţa altora
identitatea noastră românească.
Nicolae BRÂNZAN,
15 august 2015
