 |
| Ion N. Oprea |
La Târgul de Carte Gaudeamus, 2015, David Grossman cu trei cărți toate despre familie, înseamnă că în Israel instituția ei este încă respecată iar literatura acolo înseamnă “precizie și nuanțe”, pentru Mircea Cărtărescu cu “Solenoidul” său, 840 de pagini, “o dare de seamă despre anomaliile lui”, iar la Doina Jela viitorul volum “Villa Margareta” literatura este “ficțiune și realitate”
Fără
a fi cuprinse în „Program de evenimente Polirom și Cartea
Româneasă la Gaudeamus 2015”, Suplimentul de Cultură, Iași,
502, Edituri care au populat Târgul, îmi dau seama, acum la
închiderea lui, 23 noiembrie, că tocmai autorii de mai sus și
cărțile lor au captat interesul major.
La
Clubul Țăranului Român, în ziua de 17 noiembrie, într-o
atmosferă de plin-plin, unde nu se mai găsea un loc liber, mulțimea
a ascultat cu luare aminte destăinuirile oaspetelui din Israel,
căruia în Suplimentul de Cultură, Iași, 349 și 384 îi fuseseră
publicate fragmente din cărțile sale, „Până la capătul
pământului” și „Căderea din timp”, cu scurtă biografie –
„născut în 1954 este unul dintre cei mai importanți autori
isralieni, cunoscut comentator al politicii Israelului față de
Palestina și militant pentru recunoașterea Palestinei ca stat”,
acum spunea: „Am scris acum câțiva ani Cartea
de gramatică interioară,
un volum care este mai mult sau mai puțin despre familia în care am
crescut eu în anii 60, la Ierusalim. Înainte să fie publicat, am
considerat că e corect să îl arăt părinților mei. Tata a citit
cartea, mi-a spus că e bună, dar mi-a dat de înțeles că nimeni
altcineva în afara familiei noastre nu o va putea înțelege. Și
acum, când apare o nouă traducere a sa în lume, mă duc la tata și
îi spun ceea ce credeam, Vezi, tată, că cititorii au înțeles?”.
Și
stimulat la vorbă de moderator, autorul citat a dezvăluit și cum a
refăcut, după moartea fiului său Uri, petrecută în ultimele ore
ale războiului dintre Israel și Liban din 2006, romanul
Până la capătul pământului:
“Când avem un copil, vrem să fim părinți buni pentru că este
în natura noastră. Dar mai există un strat de care nici măcar nu
suntem conștienți și acesta este stratul în care vorbim cu
destinul, cu Dumnezeu, cu moartea și le spunem: „Noi facem tot ce
se poate pentru acest copil, voi protejați-l”. Apoi, când ne
lovim de arbitrariul brutal al vieții, avem sentimentul că toate
eforturile pe care le-am făcut, toate sutele de ore de protecție,
de muncă, de afecțiune, de eșec nu mai contează. Când fiul meu a
murit, după cele șapte zile de plâns, m-am întors la biroul meu,
la trei ani și trei luni am început să scriu acest roman, și am
făcut o nouă versiune. Inițial, a fost aproape imposibil, apoi
încet, încet povestea a ieșit din mine. Povestea, personajele,
responsabilitatea mea față de ele și nevoia mea de a infuza viață
în aceste personaje și de a le da puteri, și slăbiciuni, și
pasiuni, și eșecuri, pentru a le face cât mai reale cu putință.
Apoi, am început să înțeleg că acesta a fost un act pe care îl
fac împotriva durerii mele, singurul lucru corect pentru mine într-o
lume care devenise dintr-odată total greșită, actul de a alege
viața și de a mă împtrivi la viață”...
Scrisul
i-a fost salvarea, acesta l-a sustras de la nebuloasa gândurilor de
părinte care pierduse mult, fiul. Scrisul l-a salvat și scriitorul
a vrut și a reușit să transmită succesul său , salvarea din
negură, și a cititorilor săi, și a scris ceea ce s-a numit
Căderea din timp, și
ea tradusă în românește, care este un sfat despre cum trebuie să
străbați drumurile vieții după ce ți-ai pierdut copilul.
„Povestea
pe care o scriu e o altă casă a mea, deși uneori durează doi sau
trei ani până devine întradevăr o casă. Când am o poveste, când
știu firea și limbajul fiecărui personaj, nu mă simt niciodată
singur. Uneori mai scriu și câte o carte relaxantă, dar iau
literatura în serios. Aici ai de-a face cu explozibili. Poți
schimba viața unui cititor; poți schimba - ba chiar cred că ar
trebui să schimbi – până și viața ta”, alesese textul
Suplimentul
ca
să convingă.
Cum
realitatea vieții pentru mulți e dură, iar literatura este una din
căile de temperare a ei, David Grossman a explicat acum, la
Gaudeamus, asistenței: „...Când ai de–a face cu o situație
periculosă, există o tentație de a manipula limbajul, astfel încât
să te protejezi. Este atât de ușor să vezi, de exemplu, cum
guvernul încearcă să creeze un limbaj fals, care nu descrie cu
adevărat realitatea, o limbă care încearcă să fie un tampon
între indivizi și realitate. Este o limbă care creează un fel de
dihotomie între noi, cei care suntem buni, și ceilalți, care sunt
dușmanii noștri diabolici. Dacă rămâi blocat într-un astfel de
limbaj mulți ani, îți dai seama că ești captiv unui adevărat
dicționar de cuvinte noi menite să te protejeze de expunerea
aceasta îndelungată la situații extreme. Cuvintele încep să
descrie o realitate care nu există deloc, dar care încearcă pe de
o parte să îți liniștească fricile și să ți le și inflameze
în același timp. Aici intervine literatura pentru că literatura
înseamnă precizie, înseamnă nuanțe, nu culorile generale prin
care guvernul vorbește cu noi, dușmanul vorbește cu noi, frica
noastră vorbește cu noi”...
Dorind
să ne scoată din asemenea stării neliniștitoare, lovite de
manipulare și pervertirea realităților vieții, David Grossman a
conchis pozitiv: „Sper că în cărțile mele există o invitație
pentru oameni să se expună pe sine, fără nici o apărare, așa
cum fac și eu când scriu, nu mă protejez de nimic. De altfel,
scrisul e un mod de a mă dezarma pe mine, de a fi total expus. De
obiceiu, scriu despre personaje care sunt prinse în situații
arbitare, care nu depind de ele, oameni care sunt în pericol de a fi
striviți de violențe externe, de cruzimi externe și care încearcă
cu disperare să-și recucerească individualitatea. Am scris despre
evreii din timpul Holocaustului, despre oamenii care trebuie să-și
adapteze dezabilitățile corpului la arbitrariul care ne mutilează
sufletul nostru. Am scris despre oamenii aflați sub ocupație
militară (el însuși și militar n,n,), despre oameni care s-au
confruntat cu temerea de a-i pierde pe cei dragi, am scris despre cei
care și-au pierdut deja fii. Am învățat că, indiferent cât de
dur și monolitic este arbitrariul cu care te confrunți, când scrii
despre asta, când îi descrii cu propriile cuvinte, ceva se schimbă
în relația cu acest arbitrariu, nu mai ești o victimă pasivă,
ai spațiu de manevră, ai libertate”...
Cartea
de gramatică interioară,
reamintim cititorilor, traducere Gheorghe Miletineanu, 2012, 448p.,
în ea este vorba despre un copil, Aaron, de zece ani care are mintea
unui om de o sută de ani, o minte inocentă, ca a unui bebeluș,
care, jucându-se, aruncă fluturele în pânza paianjenului… O
carte a prieteniei, despre loialitatea nemărginită a ei, dar și
despre trădarea ei, despre cineva care se încăpăținează să nu
moară, o doamnă, deși familia a obosit de mult să o mai
îngrijească, o carte despre altcineva, un tată, care a uitat să
fie ocrotitor cui trebuie…
Literatura
este un act de libertate. Cărțile lui David Grossman, cum a
explicat și el, sunt solicitante, citite cu inters și pentru că nu
seamănă una cu alta, nici ca voce și stil, nici ca trăiri ale
personajelor, sunt realizate fără înjosirea literară a acestora…
Cu
totul în altă notă s-a prezentat, mi se pare, Mircea Cărtărescu,
cu noua sa carte
Solenoid despre
care declara în ajunul lansării, sâmbătă, 21 noiembrie:
“Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele”,
declara autorul și continua șirul gândurilor – “în Viața mea
obscură, în afara oricărei istorii, și pe care doar o istorie a
literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat
lucruri care nu se întâmplă nici în viață și nici în cărți.
Aș fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură și
ambiguiază sensul faptelor. Aș putea să le păstrez pentru mine,
cum le-am ținut pînă acum, și să mă gândesc la ele până-mi
crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură,
pe când afară ploaia izbește furios în geamuri. Dar nu mai vreau
să le păstrez doar pentru mine”, mărturisește, nu o singură
dată criticatul pentru colajele sale, și a oferit la Gaudeamus o
carte de 840 pagini la prețul de numai 75 lei exemplarul, cu
reducere – 65 lei.
Cartea
Villa Margareta, programată pentru apariție la Polirom, autoare
Doina Jelea, prozatoare, eseistă și traducătoare, ar putea fi o
pendulare între ficțiune și realitate, o contopire a lor într-o
poveste de viață emoționantă și tulburătoare, așa mi s-a părut
citind un fragment din ea, publicat în Suplimentul de Cultură,
Iași, nr.503.
Ion
N. Oprea
