Volumul „Copilul
nedorit”, roman semnat de soţii Ion
C. Gociu şi Nelly Gociu, iniţial apărut la Editura Societatea scriitorilor militari,
Bucureşti 2015, cu o „Scurtă (şi
neprofesionistă) Predoslovie”, semnată de doctorul în istorie, profesor
Gheorghe Gorun, cuprinde în cele 240 de pagini o istorie de viaţă, o adevărată saga a unei familii care traversează praguri
de vremuri zbuciumate şi tulburi. A fost reeditată şi în ediţia a II-a revăzută
la Editura Tipo-Moldova, Romanul de azi,
287 pagini.
Scriitorul Ion C. Gociu este autorul altor
volume: „Din Văianu la Toronto”, bidungsroman - 2010, Editura
Paper Print București; „Cireşe amare” - nuvele - 2011, Editura Fundația Constantin
Brâncuşi; „Maia” vol.I, 2012 şi
volumul II, 2013 - Editura Societatea Scriitorilor Militari - București; „La vârsta senectuţii” - 2014, Editura
Societatea Scriitorilor Militari şi, iată, noul volum, „Copilul nedorit”, 2015, Editura Societatea
Scriitorilor Militari, având-o alături, ca şi coautor, pe soţia sa, Doamna Nelly
Gociu.
Romanul „Copilul nedorit” este
format din două părţi, aşezate fiecare pe un anumit palier temporar, scrise cu
o anumită încrâncenare, pe o tematică de o acurateţe gravă.
În Partea
întâi acţiunea începe din perioada de după Primul război mondial, pe la
1919, când Ion Găvănescu, fost „copil de ţărani şi bun de minte”,
devine învăţător la Şcoala primară din comuna Măru Roş. Va fi un adevărat „membru
al obştii”, care se căsătoreşte cu Vetuţa cea „gingaşă, bine făcută şi manierată
în vorbire”, fiica unică a negustorului Alexe Grofu, fată şcolită la un
„pension
de prestigiu” şi împreună au, pe parcursul timpului, şase fete şi un
băiat. Învăţătorul Ionică Găvănescu este un membru activ în viaţa comunităţii
şi apoi, fiind unul dintre liderii liberali ai judeţului, paricipă la
activitatea politică. Familia sa este o familie frumoasă, bine gospodărită, cu
părinţi grijulii, care-şi trimit toţi copiii la şcoli bune şi cu bunici
ajutători, o familie care ar fi putut duce o viaţă tihnită şi onorabilă. Însă istoria, (şi cei doi autori fac un
adevărat recurs la memorie, adunând şi prezentând amănunţit, cu date şi nume
reale, evenimentele importante petrecute de-a lungul a peste 30 de ani şi apoi
până în zilele noastre), a influenţat soarta unei ţări întregi, deci şi
devenirea personală a acestei familii.
Deoarece, după anii 1950 începuse prigoana
împotriva chiaburilor, a oamenilor gospodari, care refuzau să se înscrie în
gospodăria agricolă colectivă, să renunţe la munca lor de o viaţă, fapt ce va conduce
la confiscări forţate, exmatriculări ale copiilor din şcoală, la tot felul de
vicisitudini. Sunt împrejurările în care, alături de celelalte surori, păşeşte
în viaţă Cornelia, ultima născută, „copilul
nedorit”
al acestei familii copleşită de atâtea necazuri neaşteptate. Este vremea
invectivelor de tot felul: „Marş din calea noastră burjoaica dracului,
că, acum te calc în picioare!” Fata trece greu prin toate aceste
încercări (jigniri, exmatriculare, marginalizări), astfel că, deprimată,
gândeşte: „Mai bine mă lepăda atunci. N-am cerut eu să mă
aducă pe lume, ca să sufăr acum!” Este, de fapt, o revoltă interioară,
ce o va îndârji să lupte mai departe pentru viitorul său. Căci acest copil
nedorit nu va permite nimănui să-i
fure viitorul!
Parte
a doua a romanului, cuprinzând anii de după 1950-52 (când începea o perioadă de umilinţe, de neputinţe şi de lipsă de curaj) până
în zilele noastre, are un titlu sugestiv „Dezbrăcarea doliului”.
Este o schimbare care se petrece la propriu, după împlinirea unui an de la
decesul mamei iubite, dar este şi o lepădare a deprimării, ca o mânuşă aruncată
pe terenul de luptă pentru supravieţuire de către membrii familiei atât de greu
încercată, când cei trăitori în vremurile noi sunt nevoiţi să accepte ideea că
au datoria să privească spre viitor. Tatăl văduv se recăsătoreşte, cele două fete
mai mici, Magda şi Cornelia, îşi întemeiază şi ele o familie. Celelalte surori
căsătorite sunt deja plecate în lumea
albă a altor meleaguri. Şi viaţa merge mai departe!
Toţi actanţii acestui roman îşi trăiesc
viaţa potrivit stării lor sociale. Autorii romanului, orientaţi spre
interiorul, dar şi spre exteriorul lor, fac observaţii, constată stări şi
situaţii, scot din memorie amintiri din care extrag întâmplările trăite, pe
care le translatează în acţiunea romanului. Măiestria scrierii acestui roman
constă în veridicitatea faptelor, întovărăşite cu descrieri plastice care
îmbogăţesc firul epic al romanului, dându-i specificul realist, autentic. Poate
fi vorba despre descrierile fizice ale persoanelor în diferite stări de viaţă
sau de moarte: „Bărbat chipeş, domol, flăcău cu educaţie aleasă şi bun simţ,
dacălu’Ion Găvănescu...”, sau despre soţia decedată „Pielea
frunţii nu mai era încreţită de suferinţă, se întinsese şi ochii, ochii aceia
visători erau deschişi, parcă priveau undeva departe, poate la viaţa ei care se
încheiase pentru totdeauna!”, alături cu descrieri de
comportament pliat după starea ocupaţională, (agricultori, negustori, dascăli,
medici, farmacişti sau activişti de
partid), după caracterul dobândit (prin naştere, educaţie sau în vâltoarea
schimbărilor politico-sociale).
Talentul scriitoricesc al autorilor acestui
roman, construit prin armonizarea diferitelor întâmplări mai mult sau mai deloc
fericite, ţese un covor de amintiri, pe care cititorul păşeşte captivat şi plin
de pioşenie. Întâlnim deasemenea descrieri minuţioase, până la detaliu, ale
locurilor, ale camerelor de locuit, ale mobilierului şi, nu în ultimul rând,
ale întâmplărilor petrecute în comunitate, ale praznicelor bisericeşti la care
participă toată suflarea comunei, ale obiceiurilor şi datinilor prilejuite de
nunta de trei zile, ca-n poveşti, cu alergători,
cu muzica lui Angheluţă, cu lada de zestre, cu nelipsitul cumnat de mână, cu nuntaşii îmbrăcaţi în straie tradiţionale de sărbătoare
lucrate manual sau alte haine făcute din materialele atât de cunoscute atunci:
ia de marchizet, pânza de crepdeşin sau de americă, stofa gabardin.
Naşterea, botezul, sunt alte prilejuri de bucurie! Apoi, înmormântarea mamei,
care generează stări de deznădejde „De spaimă, fetele fugiseră în fostul salon
şi, zgribulite de frigul ce se instalase acolo, cu feţele îndreptate spre
icoana cu chipul Maicii Domnului, plângeau cu sughiţuri, smulgându-şi părul din
cap”, urmată de parastasul de un an, ca un fel de Cina cea de taină, când toţi membrii familiei discută despre ceea
ce va fi. O reuniune care marchează momentul din care fetele educate şi bine
pregătite, plecate în viaţă, vor veni din ce în ce mai rar acasă, rostul lor
ţesându-se definitiv alături de soţii lor, în alte locuri. Doar „copilul
nedorit” rămâne veşnicul vizitator al bătrânului tată însingurat.
Nu mai puţin importante sunt exprimările
lingvistice din text pe care cei doi autori, cu intenţia de a păstra culoarea
locală a vocabularului presărat cu regionalisme (tâlvura de orătănii, mârtan,
livejul de la cazanul cu ţuică, a murit de inimă ră), nu pregetă să le împletească într-un melanj neaşteptat cu
exprimări moderne (bulversat, m-ai
lăsat fără replică, ai lăsat la latitudinea mea).
Acţiunea acestui roman începută într-o
linişte armonioasă cu iz patriarhal, de „trecute
vremi de
doamne şi domniţe”, se prăvale brusc într-o istorie cumplită şi nedreaptă, descrisă
de autori cu obidă şi încrâncenată revoltă; pentru ca apoi să se ridice cu
înţelepciune şi cu nonşalantă detaşare la nivelul înţelegerii faptului că „oamenii sunt sub vremi”, şi pot rămâne
astfel, atâta timp cât ei nu ştiu sau nu pot să supună vremurile şi să le
schimbe într-un mod fericit.
Este cunoscut faptul că omul transcede
copilăria, tinereţea, senectutea chiar, fiecare în felul său. Şi este lăudabil
când totul se întâmplă cu înţelepciunea maturităţii spirituale. Ştim deasemenea
că fiecare condeier, porneşte în frumoasa aventură a scrierilor sale începând
cu o pioasă închinăciune adusă predecesorilor săi fireşti. Nu se putea ca
Doamna Nelly Gociu să nu respecte
acest ritual, ce vine din sentimentele adelfic înflorite în inima sa! Şi nici
nu se putea ca Domnul Ion C. Gociu să n-o însoţească în acest demers
al întoarcerilor printre amintiri! Ca o reverenţă adresată trecutului! Şi ca o
recuperare pentru cititori. Recuperare în care sentimentele autorilor sunt
gestionate cu moderaţie, chiar dacă acestea s-au dezvoltat într-o lume
subversivă, plină de adversităţi, ce au condus la asemenea experienţe. Izvorând
din acel univers cu potenţial reprobabil, astăzi, trăirile autorilor se
redimensionează într-o reconciliere luminoasă, dincolo de pragul esenţial al
existenţei umane.
În fond, pe firul întâmplărilor aşezate
într-o perioadă de ideologie agresivă, această scriere ce ar putea avea
drepturi depline în spaţiul „literaturii de sertar” de factură epică, aduce în faţa cititorului, într-o
ţesătură măiestrită armonios, povestea unei familii încercate şi, totuşi, binecuvântată, prin toate acele evenimente
petrecute în viaţa lor la zile importante, înscrise în Calendarul ortodox, spre
înţelegerea vorbelor înţelepte: „Să privim înapoi cu iertare, înainte cu
speranţă, în jos cu înţelegere şi în sus cu recunoştinţă!”, alese drept
motto al romanului cu un titlu-metaforă, „Copilul nedorit”, ca un „testament sentimental” lăsat urmaşilor
de către cei doi autori – Ion C. Gociu
şi Nelly Gociu.
Lucia PĂTRAŞCU
Brăila, 1 noiembrie 2015
