Faceți căutări pe acest blog

vineri, 19 februarie 2016

Lucia Pătrașcu - Recenzie „Cireșe amare” de Ion C. Gociu



          CIREȘE AMARE DE ION C. GOCIU
                Editura TipoMoldova, Iași, 2014

         Volumul de proză „Cireșe amare”, semnat de Ion C. Gociu, un scriitor deja cunoscut în lumea literară gorjeană și nu numai, tipărit la Editura TipoMoldova , colecția Opera Omnia -proză scurtă contemporană, Iași, 2014, cu o prefață de prof. dr. George Mirea, intinulată „Debranșarea de la viciul… lecturii”, cuprinde în cele peste 300 de pagini titlurile a cinci nuvele: Idile, Jugul din Gura Lupoii, Coarba, Destăinuiri la ceas de seară și Cireșe amare       
        Prima nuvelă, intitulată Idile, este povestea sinuoasă a unei femei care era  „pur şi simplu revoltată de viaţa ei anostă, lipsită de bucuriile tinereţii” .Violeta Neşu, nora  Tomiţii lui Boian Neşu din Brădet, este venită la ţară, în casa soacrei sale, pentru a îngriji de gospodărie, cât timp  femeia era internată la spital. Persoană trăită la oraş, cu tabieturi „de doamnă abia trecută de 25 de ani”, căsătorită cu un bărbat mai mare cu câţiva ani, mereu plecat cu serviciul, este nevoită să se acomodeze pentru câtva timp cu treburile gospodăreşti într-o ogradă plină cu o „tâlvură” de păsări şi chiar să ducă vitele la păscut în Ogaşul popii, pe Valea cu Urzicile.
.       Acolo îl întâlneşte pe Bebe Popescu, student medicinist în anul IV, cu care are o scurtă poveste de iubire. Când se întoarce acasă, plină de remuşcări, constată trecerea unei alte femei prin patul conjugal şi atunci hotărăşte în sinea sa că ea trebuie să se realizeze, să  urmeze o facultate, să meargă la serviciu, indiferent de compromisurile pe care va trebui să le facă. La examene îl cunoaşte pa Ionel Pop, cu care va a vea cea mai frumoasă poveste de iubire, un om alături de care se simte încurajată  şi ocrotită. În al patrulea an de iubire şi întâlniri scurte, distanţa şi problemele familiale ale lui Ionel, duc la răcirea relaţiei. Totuşi Violeta îl aşteaptă să-i fie alături la examenul de licenţă, aşa cum i-a promis. El nu vine, ei i se face rău în sală şi „are un atac miocardic, petrecut în timpul susţinerii examenului de licenţă”. Moare, fără să fi aflat că, „în urma unui stupid accident de circulaţie” , nici Ionel nu mai trăieşte. Ca o stupidă coincidenţă, ei sunt înmormântaţi în aceeaşi zi, aproape la aceeaşi oră, dar în localităţi diferite.

Cea de a doua nuvelă, Jugul din Gura Lupoii, poartă cititorul pe la Lupoaia, locul unde „plecam duminica, cu vitele să le păşunăm, toată ziua”. Aceasta era ocupaţia  copiilor mai mărişori, bucuroşi că merindele aduse de acasă le permiteau să petreacă toată ziua, prinşi în felurite hârjoane şi, de ce nu, în jocuri idilice. Astfel, autorul aduce  amintiri din copilărie, asemeni veşnicului copil humuleştean, al cărui suflet tremura pentru Smărăndiţa Popii. Aici, pe acest colţ de rai, se petrece idila cu Menţa, cea cu care „la  jocurile în care ne ţineam de mână, am fost nedespărţiţi ziua întreagă, iar transpiraţia palmelor ne-a unit şi mai mult sentimentele”.
Dar tot aici, în gura văii, pe „un salcâm scorburos de vreme” atârna un jug vechi şi, alături, o tăbliţă de lemn scorojită care explica: „Trecătorule, blestemă să se aleagă praful de el şi de copiii celui ce a furat boii care trăgeau la acest jug”.
Peste ani şi ani, avea să se vădească făptaşul  furtului în persoana lui nea Păntilie al  Constandinei din Boştini, gospodar cu trei copii, oropsit de necazurile acestora şi rămas singur. Pe patul de moarte, la spovedanie, mărturiseşte preotului că el este  vinovatul. Cu abilitate literară, folosind metoda poveste în poveste, autorul ne aduce obiceiuri, credinţe, mituri, superstiţii, eresuri din lumea satului Ciuperceni şi a împrejurimilor sale. Astfel este şi povestea cu  moroiul Vâjaică şi cu obiceiul cunoscut plaiurilor  olteneşti: „l-au dezgropat şi i-au înfipt în burtă un piroi de-al mare, de se bat în căpriorii coperişului la căşi”
.
Cea de-a treia nuvelă, Coarba, prezintă cititorului  o poveste de vânătoare petrecută în aceste locuri. Folosind iar metoda poveste în poveste, scriitorul îl lasă pe Vasile Popete, un prieten din tinereţe, să spună o întâmplare neobişnuită. Povestind acela despre locul special numit Coarba, după numele unei femei care a locuit singură în această poiană  „Coarba a fost frumoasă ca o zână, iar trecută  de tinereţe era harnică şi pricepută în toate” şi a întocmit un fel de han, ca Moara cu noroc, unde se adăposteau „în caz de primejdie....unii din locuitorii satului”.
Vasile Popete, întors după ani şi ani în locurile natale, unde „Poiana de la Coarba nu mai este ca altădată!”, pleacă la vânătoare prin locurile ştiute, „pe matca Puturoasei, înspre Coarba”. Ezită să tragă „într-o hâţă de mistreţi încolonaţi perfect…era o scroafă cu şase godaci”, apoi, într-o poieniţă, găseşte „în ciopor, nişte căprioare, toate îndreptate cu capetele spre mine”. Singurul foc de armă slobozit lasă căzută una, care nu este moartă și pe care vânătorul o înjunghie cu pumnalul. „Eu eram autorul fărădelegii și eram buimac”. Această întâmplare îi aduce alte remușcări și îl determină pe Vasile Popete să-și vândă prețioasa sa armă tânărului său coleg Nicu. Peste un timp acesta este găsit mort, împușcat în burtă și „cu arma găsită lângă el, în partea stângă”. Un sfârșit dramatic, pentru care autorul lansează o întrebare: „Cine oare decide și rostuiește cursul evenimentelor atât de nefericite!:”

Cea de a patra nuvelă Destăinuiri la ceas de seară, prilejuiește prozatorului o analiză minuțioasă a metamorfozei oricărei femei. Relația dintre Panti și Pușa, doi oameni trecuți de o anumită vârstă, care se află într-o relativă singurătate, soții fiecăruia plecați în străinătate, la nepoți, începe aproape instantaneu. Pentru Panti această legătură amoroasă, târzie și oarecum scurtă, îi întărește convingerea că femeia poate avea până la șaisprezece ani puritatea unei flori sfioase de Viorea, spre douăzeci de ani ademenirile unei Zambile, ce își dezvăluie parfumul delicat și promițător, fără a-și deschide petalele, după treizeci de ani este un adevărat Crin Imperial, în plinătatea puterilor cuceritoare, cu parfum amețitor și petale gata-gata să se deschidă în fața unui cuceritor care o merită, după patruzeci de ani. Trandafirul  darnic și parfumat, devine stăpânul inimilor, iar după cincizeci de ani, femeia capătă frumusețea și înțelepciunea unei Crizanteme, care știe că depinde numai de ea să trăiască armonios, cât mai armonios, împreună cu iarna care vine.
Pentru Pușa, stadiul de Viorea se scurge între descoperirea propriei înfloriri și statutul de „fiică de exploatatori”, stare  care-i creează neplăceri la școală. Trecând de această perioadă îl cunoaște pe Adrian, inginer petrolist, viitorul soț și stare de Zambilă, căsătorită deja, îi oferă o nouă viață. Apoi cucerită de Sandy, „șeful unei echipe de control… bărbat frumos, matur și serios”, Crinul Imperial acceptă o aventură extraconjugală, fără urmări majore. În continuare se desfășoară viața de floare Trandafir când Pușa descoperă o infidelitatea a soțului petrecută în căminul conjugal, însă nu poate înțepa fiindcă acesta conchide: „Să fii rezonabilă, să iei lucrurile așa cum sunt și să știi că și tu la vârsta ei, ai făcut la fel. …Mulțumesc, doamnă, pentru înțelegere și să trăiești sănătoasă, iubitoare și tot așa de frumoasă”…Acum, relația cu Panti este un început în viața florii Crizantemă: Bondarule cu crisalide argintii, nu uita că ești singurul care te-ai înfruptat din nectarul meu de Floare Crizantemă!”

 Cea de-a cincea nuvelă Cireșe amare, are o temă mai tristă. Ionel, copilul Mariei şi a lui Costică Bobocel, ajuns elev de liceu, părăseşte satul şi locuieşte cu tatăl său, acum muncitor la fabrică, într-o cămăruţă cu chirie. Alături erau şi alţi chiriaşi, printre care şi Florica, muncitoare şi ea. Ionel încearcă să se obişnuiască cu rigorile noii vieţi. În ziua prăznuirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena merge împreună cu Victor, noul său prieten, la scaldă. În hârjoana lor, cocoţaţi apoi într-un copac, cei doi îi văd în zăvoi pe Costică Bobocel şi vecina Florica, prinşi într-o scenă  amoroasă. Băiatul este bulversat de această descoperirie, iar Costică, tatăl întors acasă, plin de remuşcări, a încercat să-şi împace feciorul cu cireşe dulci de mai, fructe pe care băiatul le refuză, lăsându-le neatinse. Şi  „Cireşele aduse în pungă, în dar pentru copilul său, într-o zi de mare  sărbătoare, din soiul de cireşe pietroase şi dulci, se făcuseră amare.”

Întregul volum de proză „Cireşe amare”, semnat de  domnul colonel (r) Ion C. Gociu, este o poveste  fabuloasă în care obiceiurile strămoşeşti, superstiţiile, blestemele se împletesc frumos cu descrierile  spaţiului, ale timpului şi ale anotimpului. Încât, ca şi  cititor, te întrebi dacă au fost necesare toate acestea pentru a învălui tema erotismului ce predomină aceste nuvele. Sau, dimpotrivă, înţelesurile şi subînţelesurile erotice au fost create special de acest autor talentat, pentru a avea posibilitatea să plimbe imaginaţia cititorului prin locurile de basm ale ţinuturilor natale. Oricare ar fi fost intenţia scriitorului, strategia folosită de domnul Ion C. Gociu a condus la o victorie: o carte frumoasă, bine scrisă şi captivantă,  pentru care scriitorul merită felicitări!


          












 Lucia Pătrașcu, Brăila, ianuarie 2016