CIREȘE AMARE
DE ION C. GOCIU
Editura TipoMoldova, Iași,
2014
Volumul de proză „Cireșe amare”, semnat de Ion C. Gociu, un scriitor deja cunoscut
în lumea literară gorjeană și nu numai, tipărit la Editura TipoMoldova , colecția Opera
Omnia -proză scurtă contemporană, Iași, 2014, cu o prefață de prof. dr.
George Mirea, intinulată „Debranșarea de
la viciul… lecturii”, cuprinde în cele peste 300 de pagini titlurile a
cinci nuvele: Idile, Jugul din Gura
Lupoii, Coarba, Destăinuiri la ceas de seară și Cireșe amare
Prima nuvelă, intitulată Idile, este povestea sinuoasă a unei
femei care era „pur şi simplu revoltată de viaţa ei anostă, lipsită de bucuriile
tinereţii” .Violeta Neşu, nora
Tomiţii lui Boian Neşu din Brădet, este venită la ţară, în casa soacrei
sale, pentru a îngriji de gospodărie, cât timp
femeia era internată la spital. Persoană trăită la oraş, cu tabieturi „de doamnă abia trecută de 25 de ani”,
căsătorită cu un bărbat mai mare cu câţiva ani, mereu plecat cu serviciul, este
nevoită să se acomodeze pentru câtva timp cu treburile gospodăreşti într-o
ogradă plină cu o „tâlvură” de păsări şi chiar să ducă vitele la păscut în
Ogaşul popii, pe Valea cu Urzicile.
. Acolo îl întâlneşte pe Bebe Popescu,
student medicinist în anul IV, cu care are o scurtă poveste de iubire. Când se
întoarce acasă, plină de remuşcări, constată trecerea unei alte femei prin
patul conjugal şi atunci hotărăşte în sinea sa că ea trebuie să se realizeze,
să urmeze o facultate, să meargă la
serviciu, indiferent de compromisurile pe care va trebui să le facă. La examene
îl cunoaşte pa Ionel Pop, cu care va a vea cea mai frumoasă poveste de iubire,
un om alături de care se simte încurajată
şi ocrotită. În al patrulea an de iubire şi întâlniri scurte, distanţa
şi problemele familiale ale lui Ionel, duc la răcirea relaţiei. Totuşi Violeta
îl aşteaptă să-i fie alături la examenul de licenţă, aşa cum i-a promis. El nu
vine, ei i se face rău în sală şi „are un atac miocardic, petrecut în timpul
susţinerii examenului de licenţă”. Moare, fără să fi aflat că, „în urma unui stupid accident de circulaţie”
, nici Ionel nu mai trăieşte. Ca o stupidă coincidenţă, ei sunt înmormântaţi în
aceeaşi zi, aproape la aceeaşi oră, dar în localităţi diferite.
Cea de a doua nuvelă, Jugul din Gura Lupoii, poartă cititorul pe la Lupoaia, locul unde „plecam duminica, cu vitele să le păşunăm,
toată ziua”. Aceasta era ocupaţia
copiilor mai mărişori, bucuroşi că merindele aduse de acasă le permiteau
să petreacă toată ziua, prinşi în felurite hârjoane şi, de ce nu, în jocuri
idilice. Astfel, autorul aduce amintiri
din copilărie, asemeni veşnicului copil humuleştean, al cărui suflet tremura
pentru Smărăndiţa Popii. Aici, pe acest colţ de rai, se petrece idila cu Menţa,
cea cu care „la jocurile în care ne ţineam de mână, am fost
nedespărţiţi ziua întreagă, iar transpiraţia palmelor ne-a unit şi mai mult
sentimentele”.
Dar tot aici, în gura văii, pe „un salcâm scorburos de vreme” atârna un jug vechi şi, alături, o
tăbliţă de lemn scorojită care explica: „Trecătorule,
blestemă să se aleagă praful de el şi de copiii celui ce a furat boii care
trăgeau la acest jug”.
Peste ani şi ani, avea să se vădească făptaşul furtului în persoana lui nea Păntilie al Constandinei din Boştini, gospodar cu trei
copii, oropsit de necazurile acestora şi rămas singur. Pe patul de moarte, la
spovedanie, mărturiseşte preotului că el este
vinovatul. Cu abilitate literară, folosind metoda poveste în poveste,
autorul ne aduce obiceiuri, credinţe, mituri, superstiţii, eresuri din lumea
satului Ciuperceni şi a împrejurimilor sale. Astfel este şi povestea cu moroiul Vâjaică şi cu obiceiul cunoscut
plaiurilor olteneşti: „l-au dezgropat şi i-au înfipt în burtă un
piroi de-al mare, de se bat în căpriorii coperişului la căşi”
.
Cea de-a treia nuvelă, Coarba, prezintă cititorului
o poveste de vânătoare petrecută în aceste locuri. Folosind iar metoda
poveste în poveste, scriitorul îl lasă pe Vasile Popete, un prieten din
tinereţe, să spună o întâmplare neobişnuită. Povestind acela despre locul
special numit Coarba, după numele unei femei care a locuit singură în această poiană
„Coarba a fost frumoasă ca o zână, iar trecută de tinereţe era harnică şi pricepută în
toate” şi a întocmit un fel de han, ca Moara cu noroc, unde se adăposteau „în caz de primejdie....unii din locuitorii
satului”.
Vasile Popete, întors după ani şi ani în locurile
natale, unde „Poiana de la Coarba nu mai
este ca altădată!”, pleacă la vânătoare prin locurile ştiute, „pe matca Puturoasei, înspre Coarba”.
Ezită să tragă „într-o hâţă de mistreţi
încolonaţi perfect…era o scroafă cu şase godaci”, apoi, într-o poieniţă,
găseşte „în ciopor, nişte căprioare,
toate îndreptate cu capetele spre mine”. Singurul foc de armă slobozit lasă
căzută una, care nu este moartă și pe care vânătorul o înjunghie cu pumnalul. „Eu eram autorul fărădelegii și eram
buimac”. Această întâmplare îi aduce alte remușcări și îl determină pe
Vasile Popete să-și vândă prețioasa sa armă tânărului său coleg Nicu. Peste un
timp acesta este găsit mort, împușcat în burtă și „cu arma găsită lângă el, în partea stângă”. Un sfârșit dramatic,
pentru care autorul lansează o întrebare: „Cine
oare decide și rostuiește cursul evenimentelor atât de nefericite!:”
Cea de a patra nuvelă Destăinuiri la ceas de seară, prilejuiește prozatorului o analiză
minuțioasă a metamorfozei oricărei femei. Relația dintre Panti și Pușa, doi
oameni trecuți de o anumită vârstă, care se află într-o relativă singurătate,
soții fiecăruia plecați în străinătate, la nepoți, începe aproape instantaneu.
Pentru Panti această legătură amoroasă, târzie și oarecum scurtă, îi întărește
convingerea că femeia poate avea până la șaisprezece ani puritatea unei flori
sfioase de Viorea, spre douăzeci de
ani ademenirile unei Zambile, ce își
dezvăluie parfumul delicat și promițător, fără a-și deschide petalele, după
treizeci de ani este un adevărat Crin
Imperial, în plinătatea puterilor cuceritoare, cu parfum amețitor și petale
gata-gata să se deschidă în fața unui cuceritor care o merită, după patruzeci
de ani. Trandafirul darnic și parfumat, devine stăpânul inimilor,
iar după cincizeci de ani, femeia capătă frumusețea și înțelepciunea unei Crizanteme, care știe că depinde numai
de ea să trăiască armonios, cât mai armonios, împreună cu iarna care vine.
Pentru Pușa, stadiul de Viorea se scurge între descoperirea propriei înfloriri și statutul
de „fiică de exploatatori”,
stare care-i creează neplăceri la
școală. Trecând de această perioadă îl cunoaște pe Adrian, inginer petrolist,
viitorul soț și stare de Zambilă, căsătorită
deja, îi oferă o nouă viață. Apoi cucerită de Sandy, „șeful unei echipe de control… bărbat frumos, matur și serios”, Crinul Imperial
acceptă o aventură extraconjugală, fără urmări majore. În continuare se
desfășoară viața de floare Trandafir când
Pușa descoperă o infidelitatea a soțului petrecută în căminul conjugal, însă nu
poate înțepa fiindcă acesta conchide: „Să
fii rezonabilă, să iei lucrurile așa cum sunt și să știi că și tu la vârsta ei,
ai făcut la fel. …Mulțumesc, doamnă, pentru înțelegere și să trăiești
sănătoasă, iubitoare și tot așa de frumoasă”…Acum, relația cu Panti este un
început în viața florii Crizantemă:
Bondarule cu crisalide argintii, nu uita că ești singurul care te-ai înfruptat
din nectarul meu de Floare Crizantemă!”
Cea
de-a cincea nuvelă Cireșe amare, are
o temă mai tristă. Ionel, copilul Mariei şi a lui Costică Bobocel, ajuns elev
de liceu, părăseşte satul şi locuieşte cu tatăl său, acum muncitor la fabrică,
într-o cămăruţă cu chirie. Alături erau şi alţi chiriaşi, printre care şi
Florica, muncitoare şi ea. Ionel încearcă să se obişnuiască cu rigorile noii
vieţi. În ziua prăznuirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena merge împreună
cu Victor, noul său prieten, la scaldă. În hârjoana lor, cocoţaţi apoi într-un
copac, cei doi îi văd în zăvoi pe Costică Bobocel şi vecina Florica, prinşi
într-o scenă amoroasă. Băiatul este
bulversat de această descoperirie, iar Costică, tatăl întors acasă, plin de
remuşcări, a încercat să-şi împace feciorul cu cireşe dulci de mai, fructe pe
care băiatul le refuză, lăsându-le neatinse. Şi „Cireşele aduse în pungă, în
dar pentru copilul său, într-o zi de mare
sărbătoare, din soiul de cireşe pietroase şi dulci, se făcuseră amare.”
Întregul volum de proză „Cireşe amare”, semnat de
domnul colonel (r) Ion C. Gociu, este o poveste fabuloasă în care obiceiurile strămoşeşti,
superstiţiile, blestemele se împletesc frumos cu descrierile spaţiului, ale timpului şi ale anotimpului.
Încât, ca şi cititor, te întrebi dacă au
fost necesare toate acestea pentru a învălui tema erotismului ce predomină
aceste nuvele. Sau, dimpotrivă, înţelesurile şi subînţelesurile erotice au fost
create special de acest autor talentat, pentru a avea posibilitatea să plimbe
imaginaţia cititorului prin locurile de basm ale ţinuturilor natale. Oricare ar
fi fost intenţia scriitorului, strategia folosită de domnul Ion C. Gociu a
condus la o victorie: o carte frumoasă,
bine scrisă şi captivantă, pentru care
scriitorul merită felicitări!
Lucia Pătrașcu, Brăila, ianuarie 2016
