Cristea Aurora: Cărți surpriză trimise la redacție

Cărți surpriză la redacție

- Prefața redacției „Semănătorul Tismana” -

Scriitoarea Aurora Cristea

Prozatoarea Aurora Cristea, din Galați, nu a uitat prima sa dragoste literară din anul 2013 cu Editura „Semănătorul Tismana”, cartea sa de debut în literatură „Povestea Danei” găsindu-se și acum la standurile din Tismana. Dar puțini tismăneni știu pe lângă ce povestire de un dramatism cutremurător trec uneori, când vin „cu treburi pe la centru”. Și se întâmplă asta pentru că lansarea a avut loc la Galați și nu la Tismana unde de finanţare prin aplicarea Legii privind susţinerea şi promovarea culturii scrise nr. 186/2003 şi ale Legii nr. 350/2005, încă nu se auzise. Revista „Sămănătorul” a relatat, totuși, pe larg și cu imagini, aspecte de la lansare, inimosul redactor al nostru din Galați, Cezarina Adamescu, ținând un discurs emoționant prin care prevedea că pasul făcut la intrarea în literatură al doamnei Aurora Cristea va fi urmat de mulți alți pași importanți.

Și s-a întors scriitoarea la noi, acum în anul 2016, cu un braț de „Alte povestiri” adunate într-un volum tipărit  la „Editura Națiunea” și prefațat de Cezar Adonis Mihalache, un alt confrate scriitor ce nu face parte din actualii scriitori cazoni autointitulați azi „de elită” și care vor dispărea, ca mulți alți scriitori de osanale din comunismul ce-l cântau că „fi-va veșnic nemuritor”.

Hmmm!, vor mârâi cazonii ce cântă după scârțâitul Noii Porți de la Bruxelles. Editura „Națiunea”? Păi națiunea va dispărea, UE va deveni conform ziarelor de azi vândute străinătății, un gigant de fericire și bunăstare, fără granițe, fără armată, gândit de noii strategi Hollande al Parisului și Merkel a Berlinului după vechi concepte falimentare din secolele trecute care au adus popoarele la moarte, foamete și distrugere morală.

Anglia „trădătoarea”, va dispărea ca națiune și ce va mai rămâne din elita ei economică se va întoarce spășită în genunchi la Noul UE hollando-merkelian, unde va curge lapte și miere.

Vai vouă ce gândiți astfel despre națiune! Pentru că, taman acum sub nasul vostru, națiunile mici pline de elan și mândrie patriotică bat la recentul campionat de fotbal echipe de mercenari ale țărilor bogate (și pe seama noastră) ale căror loturi naționale (oameni, pregătire și logistică) valorează cât un vechi comitat! Nu a fost cazul echipei de fotbal a României, cu un sfert din populația țării la muncă în străinătate! Cum să mai aibă românii azi sentimentul primordial al „apartenenței la o comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”?

Și totuși, în mintea fiecărui român crește mereu ideea că națiunea lui nu va dispărea niciodată. Pentru că iată!, națiunile mici sau cele distruse de trusturile și băncile transfrontaliere spulberă idea că banul este cheia performanței în anumite sectoare ale vieții sociale.

Nu va dispare sentimentul național și nici autorii sau editurile ce nu au bon de masă și nici bursă la ministerele culturii și învățământului dirijate din buricul Europei.

Mână de la mână, leu lângă leu, patrioții și naționaliștii atât de huliți ai României, adună bani ca să participe la Bookfest cu cărți precum cele ale scriitoarei Aurora Cristea. Cărți cu povești reale de viață, cu avorturi tragice din cauza sărăciei dar care nu pot distruge sănătatea genetică a națiunii. O Românie care n-are nevoie de imigranți pentru descurajarea degradării genetice a neamului său. Felicităm Editura Națiunea pentru încurajarea scriitorilor care scriu liber, având alături conștiința unui popor care a rămas trează în ciuda imperiilor sub care și-a dus viața de-a lungul secolelor de opresiune străină. Felicităm primarul orașului Galați, Marius Stan, pentru  tipărirea albumului de colecție „Personalități din Galați”. Pe când și la Tismana se vor găsi bani pentru o carte asemenea?

Aurora Cristea – „Alte povestiri”

Cuvântul editorului: Lecţii de viaţă într-un expozeu pantagruelic

Povestirile din acest volum balansează între imaginativ şi instantaneu social. Parte dintre povestiri pot fi încadrate ca eseuri atent îmbrăcate în haine metaforice... „Alte povestiri" sunt uşor încadrabile însă în stilul beletristic al prozei scurte. Dar toate sunt uşor de citit. Curg în nararea imaginarului sau punctarea unor concluzii de viaţă, aşezarea lor pe firul cărţii nefiind deloc întâmplătoare.

Nici momentul în care aceste povestiri văd lumina tiparului nu este întâmplător, volumul născându-se pe itinerariul ascendent evolutiv al cunoaşterii şi al trăirilor autoarei, „într-un punct al vieţii" în care autoarea se simte în „stare, aptă, capabilă de a trage anumite concluzii", de a-şi revizui „trăirile, comportamentul, logica şi nu în ultimul rând impresiile formate de-a lungul timpului despre oameni şi viaţă".

Autoarea are un stil alert, o adevărată peniţă de scenarist, poveştile ei construindu-se ca un tablou viu cu fiecare tuşă. Deşi nu ard sub împletituri metaforice stufoase, scrierile Aurorei Cristea se citesc pe nerăsuflate. Şi au marele avantaj de a putea fi recitite foarte aproape ca moment după prima lectură, corelându-se într-un firesc aproape surprinzător cu experienţele noastre de viaţă. Atât cu experienţele trecute, dar şi cu fiecare moment din „Carpe diem"-ul cotidian.

Despre autoare vom mai auzi! Neîndoielnic! Fie prin scenariile care se simt a fi gata a irumpe de sub peniţa tumultului de cunoaşteri, experienţe şi imaginaţie, fie într-un viitor roman al cărui filon străluceşte printre rândurile actualei cărţi precum mica nedespărţită încă de minereul brut.

Autoarea scrie despre stările şi trăirile fiecăruia dintre noi. Despre dragoste, despre trădare, despre cunoaştere, despre dezamăgire, despre iluminarea care se aprinde la capătul unui fir de îndoială. Dar scrierile ei au mereu un element surprinzător. Fie în evoluţia personajelor beletristice, fie în concluziile din cadrul eseurilor. Eseuri care, poate, la prima lectură par literare, dar sunt crochiuri cu tente filosofice, fie din prozele scurte care, de asemenea, la prima întâlnire, par însăilări de imaginativ îmbrăcat în epitete, dar care sunt tot lecţii de viaţă.

Multe dintre aceste „pastile" au şi un pertinent caracter editorial. Dar nu sunt simple creionări de presă, ci adevărate cronici, atât pentru urmaşi, cât mai ales pentru trezirea contemporanilor. Sunt strigătele de durere şi disperare faţă de soarta ţării, despre evoluţia ori, mai bine spus, involuţia oamenilor ei...

O ţară pe care autoarea o contemplă în tristeţea-i grandioasă. Pentru că, da!, şi năruirea cutumelor unei ţări poate fi grandioasă... „Săracă ţară cu urmaşi suferinzi! Ai fost nefericită, dar vei ajunge şi mai nefericită! Numai Dumnezeu te mai poate salva!"...

O salvare va exista, însă! Autoarea este încredinţată de acest lucru, încheindu-şi povestirile cu dorinţa vieţii de a trăi, parafrazându-1 chiar pe celebrul savant român, prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan, printr-o concluzie de final, nu doar al povestirilor, ci al întregului volum: „lumea se va schimba in bine"...

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

Din volum:

ARISTO

- Imbecilii!, se înfurie Ari peste măsură. Nu mai ştiu ce să mai scoată, nu mai ştiu ce să inventeze, ca să mă termine psihic, să mă facă să sar la gâtul lor!

Aruncă ziarul peste masă şi se ridică brusc în picioare. Luă scrumiera plină cu chiştoace şi o izbi cu toată forţa de perete, mânjindu-i albeaţa. Învârti trabucul între dinţi până îl străpunse cu totul, apoi ieşi pe punte şi privi strălucirea de cristal a mării, în speranţa că doar briza îi va putea domoli nervozitatea.

Suava Măria întoarse capul nedumerită:

- Ce-i cu tine, darling?

Ari era surprins de calmitatea ei şi-şi dădu seama că nu ştia nimic, nu apucase să citească.

- N-am nimic, draga mea. Afacerile astea nu mai merg aşa cum ar trebui, minţi el.

- Ar trebui să te mai odihneşti şi tu... Haide, simte-te în largul tău… În fond, suntem în vacanţă, nu?

Maria zâmbi larg şi se apropie de amantul ei. Îşi petrecu braţul pe sub cămaşa albă, descheiată a lui şi-l trase spre ea, forţându-l să facă un pas înainte. Ari râse:

- Suntem ca în vremurile bune, Maria. Aici, în largul mării, mă simt împlinit, cu adevărat fericit. Nicăieri în altă parte soarele nu-mi mângâie mai bine chipul, nicăieri razele lui nu-mi încălzesc mai tare freamătul inimii. In larg, peste adâncimea vitală a apei, simt că-mi găsesc busola vieţii. Cu marea şi cu tine, Măria...

- Te apropii de casă şi devii nostalgic, iubitule!, surâse Măria cu acelaşi zâmbet inconfundabil.

Duse la buze paharul înalt cu picior în care se mai zbăteau ultimele picături de şampanie şi le sorbi cu poftă.

„Femeia asta mă înnebuneşte", gândi Ari vesel privindu-i gura perfectă.

- Maria, uită-te la noi!... Avem aceeaşi piele creolă, acelaşi nas acvilin şi aceeaşi dragoste pentru mare.

- Suntem făcuţi unul pentru altul, nu-i aşa?

- Absolut...

Iahtul alb plutea în larg, unduindu-şi silueta în stânga şi în dreapta, legănându-i pe cei doi într-un balans armonios.

Rochia albă de mătase a Mariei flutură în neştire peste pulpele ei, iar decolteul generos îi accentua sânii extrem de tentanţi.

- Cântă-mi ceva, Maria!, se rugă el privind-o pe sub gene. Maria îl privi uşor surprinsă.

- Acum? Aici?

- Da... Spune-mi că mă iubeşti, dar s-o faci la fel de dulce cum ai făcut-o prima oară, atunci, în tren... Îţi mai aduci aminte?

Ceva din tonul lui o făcu să izbucnească în râs. Poate vocea prea mieroasă care nu se potrivea deloc cu alura lui de om serios, chibzuit şi excesiv de irascibil, ori poate melancolia care nu-l caracteriza deloc sau poate cuvintele astea frumoase cărora tocmai le dăduse drumul.

In clipa imediat următoare se simţi jenată de propria izbucnire şi căută să-l împace:

- Scuză-mă, dar... cred că ai păţit ceva... Nu spui lucruri de-astea prea des...

- Nu am voie să fiu şi eu romantic uneori?, se bosumflă Ari deodată.

- Ba da, ba da, dar mă miră... Atâta tot! Şi se repezi să-l sărute pe obraz.

Ari însă se feri iute şi o făcu pe supăratul.

- Haide, haide, nu te supăra!, îl dezmierdă Maria.

- O să-mi treacă doar dacă te duci în cabină şi-mi aduci şi mie un pahar de şampanie...

Maria zâmbi şi intră în cabină repede, căutând din priviri un pahar, dar ochii îi căzură din întâmplare peste ziarul aruncat în grabă pe birou şi-şi dădu seama imediat de ce venise Ari pe punte atât de furios.

Pe prima pagină era o fotografie veche, cu ei doi în prim plan, la un începutul relaţiei, când fugiseră de lume, ascunzându-se într-un tren oarecare, într-un vagon de clasa I, iar sub acea fotografie stătea scris cu litere de-o şchioapă: „Aristotel Onassis şi Maria Callas în urmă cu douăzeci de ani - o relaţie extraconjugală pasională şi veche de când lumea"