Faceți căutări pe acest blog

duminică, 3 iulie 2016

Ion Cornoiu - DIDILESCU AL NEBUN



Col (r) Ion Cornoiu

DIDILESCU AL NEBUN


Zi plumburie de sfârşit de octombrie, pisată de o ploaie rece şi neîndurătoare. Ghiţă al lui Ţapu şi Dinu Ungureanu se întorceau de la moara din Corneşti, cocoţaţi pe sacii, care încărcau, până dincolo de loitre, carul tras agale de boii vlăguiţi de foame, fiindcă la moară se nimerise năvală, iar fânul, adus de acasă, a fost destul de puţin. Peste saci întinseseră două cergi de drugani, de ploaia care, deşi se domolise, nu dădea semne că se va opri prea curând.
La ieşirea din Corneşti, către Rudărie, văd în faţa carului, o arătare de om, care înainta şchiopătând printre bălţi, uitându-se, din când în când înapoi, să vadă cât mai are cerul până să-l ajungă.
Cei doi, rămaşi cu gura căscată de uimire, îl priveau pe bietul om cu un interes aparte.
- Bă, nea Dinule, îngăimă Ghiţă, bă ăsta nu-i de pe la noi!
- Nu-i categoric de pe aici, nici din partea asta de lume! Tu ştii că eu mă pricep la oameni, că nu degeaba am lucrat ani buni în Bucureşti şi ştiu exact ce e în lumea albă.
Când îl ajunseră, Ghiţă strigă cu putere la boi:
- Cea, Turine, cea! Hoo, bă, hoo!
Boii se opriră, iar străinul se întoarse şi se îndreptă hotărât către car, fapt ce dovedea că are ceva de zis celor doi.
Când acesta se apropie, Ghiţă şi Dinu săriră din car, întâmpinându-l:
- Bună ziua, om bun!
Acesta îi măsură cu privirea din cap până-n picioare şi le răspunse într-un târziu:
Propunerea lui Churchil pentru țările din est
- Bună ziua, dacă voi în prostia voastră mai credeţi că pe lumea asta mai pot fi zile bune! Zilele bune s-au terminat, au mai rămas doar din celelalte!
Apoi se aşternu un moment prelungit de tăcere. Cei doi erau şocaţi de felul în care arăta străinul.
Cei doi erau şocaţi de felul în care arăta străinul. Era un tip înalt, smead la faţă, cu o barbă neagră tuci, un păr lung, ca de căldărar, încâlcit şi îmbâcsit de pleavă, semn că, de multă vreme, nu mai cunoscuse ce-i acela un pieptene.
Pe cap purta un fel de bonetă soioasă, trupul îi era acoperit de o rubaşcă şi o manta soldăţească ponosită şi peticită în numeroase locuri. Peste manta purta o cingătoare improvizată dintr-o sfoară, pe care o înnodase cu ochete s-o poată desface mai uşor. în picioare avea nişte încălţări, care cu greu se putea bănui că au fost vreodată cizme.
În spate, purta o raniţă încăpătoare, cârpită pe tot locul cu sârmă şi în care omul îşi purta prin lume întregul său avut.
Când păşea se sprijinea într-un toiag, care prinsese un luciu de lucru mult întrebuinţat.
Străinul rupse, într-un târziu, tăcerea:
- Unde mergeţi, fraţilor?
- Mergem acasă, la Teleşti, îngaimă Ghiţă, venim de la moară!
- Păcat, Teleştiul e calea, iar eu mai am drum lung de făcut până la mine acasă, asta în cazul în care oi mai avea casă!
- Ce vorbă-i asta, omule? Cum să nu mai ai casă?
- Cine eşti, de unde vii şi unde te duci?, îl potopi Dinu cu o avalanşă de întrebări, la care aşteptau răspunsuri imediate şi cât se poate de lămuritoare.
Soldați români la Cotul Donului
- Bă, să ştiţi că vin din iad! Da, voi ştiţi ce-i iadul? Să nu vă închipuiţi că iadul e aşa cum vi-I zugrăvesc popii în predicile lor! Eu vin din iadul făcut de oameni, aici, pe pământ! Iadul ăsta este aşa de crunt, încât cel închipuit de Scaraoțchi, regele dracilor, pare o şcoală de măicuţe sclifosite dintr-o mănăstire catolică! Vin din prizonierat, vin din Rusia, după 7 ani de cazne, pe care voi nu vi le puteţi închipui. Mă întrebaţi cine sunt? Sunt un număr, numărul 7663. Odată am fost şi eu om, ca toţi oamenii! Atunci, dacă mă întreba cineva cine sunt, răspundeam fără să răsuflu: Sunt Nicolae Didilescu, din Didileşti, Gorj. Acum sunt într-o şi mai mare încurcătură: nu mai sunt nici numărul 7663, nici Nicolae Didilescu. Sunt nimeni, deşi e greu să crezi că „nimeni", care înseamnă nimic, poate exista şi poate vorbi despre el. Cum să vorbeşti şi să spui verzi şi uscate despre nimic? Spuneţi şi voi dacă n-am dreptate!? Vă spun doar că, atunci când eram cineva, aveam un tată, o mamă, un frate mai mare cu doi ani ca mine şi o muiere frumoasă şi de ispravă, cu care mă cununase popa Croicu din Didileşti, exact cu 3 luni înainte de a începe pârjolul. Ăsta-s eu dacă aş fi, dar nu sunt! deşi pare că sunt! înțelesără-ți bă, sau nu înţelesără-ți? Văd că după cum vă holbaţi, n-aţi priceput, mai deloc, ce-i cu mine! Asta e! Acum aş vrea să vă rog să mă luaţi şi pe mine în car până la Teleşti, că am picioarele carne vie şi abia păşesc, iar până la Didileşti mai e de mers!
Dinu şi Ghiţă schimbară repede nişte priviri, din care rezulta întreaga lor bunăvoinţă faţă de oropsitul din faţa lor şi aproape, deodată, răspunseră amândoi:
Gara de Nord bombardată în anul 1944
- Te luăm, cum să nu te luăm!
- Hai, urcă-te şi aşează-te pe răscolul din spate şi să te tii bine, că drumu-i rău şi ai putea să cazi, zise Ghiţă.
Ajunşi în Teleşti, în dreptul casei lui Popa Mischie, Ghiţă ceru boilor să facă cea şi să se înscrie pe traseul de urmat către casă.
Didilescu ar fi trebuit să meargă tot înainte spre satul lui, aşa că aici trebuia să se despartă.
Dar pe Dinu şi pe Ghiţă nu-i lăsa inima să-l coboare din car în halul în care era: murdar, ud leoarcă şi cu picioarele făcute praf de mersul pe jos în ciubotele rupte pe tot locul şi în care apa şi noroiul intrau şi ieşeau peste tot în mare voie.
Aşa că Ghiţă interveni cu propunerea:
- Bă, nea Nicolae, bă, uite ce zicem noi: se făcu târziu, eşti ud şi nemâncat şi bietele dumitale picioare nu te mai ţin ca să iei, în răspăr, un drum aşa de lung şi de anevoios! Noi am vrea ca să înnoptezi la noi, să-ţi usuci hainele, să te speli oleacă, să mănânci cu noi ceva, iar mâine dimineaţă te duc eu, cu carul, până în Didileşti. Ce zici?
- Bă, Ghiţă, parcă aşa înţelesei că te cheamă, bă mâncate-ar nenea, eu nu vreau să vă încurc, eu sunt pe drumuiri de câteva luni bune, n-o să mă înec ca ţiganul la mal, tocmai acuma! M-oi târî eu, cumva, până acasă. De ce să vă necăjesc?
- Nea Nicolae, pe noi nu ne încurci, nici nu ne necăjeşti, dacă vrei să faci aşa cum îţi zisei. Am avea o mare bucurie, dacă dumneata ai vrea să vii cu noi. Te rugăm!
Didilescu se gândi îndelung, analiză pe toate feţele situaţia şi decise scurt:
- Bine bă, merg cu voi, ce-o fi o fi!
Ghiţă porni carul şi când ajunse în dreptul casei soru-sa, Sâţa iui Milan, îi veni o idee: să ceară Sâţei să dea de pomană, lui Nicolae, hainele fiului ei, Ion, căzut pe front, la Stalingrad. Opri carul, deschise poarta şi intră în casă, fără vreo oprelişte, fiindcă îl cunoştea câinele. Se întoarse cu Sâţa alături, cu doi saci cu hainele lui Ion. Sâţa aprinse o lumânare, îi întinse sacii lui Nicolae şi zise:
- Să-i fie lui fiu-miu Ion!
- Bogdaproste, răspunse Nicolae, mulţumit că, de acum, avea haine bune şi o pereche de opinci noi nouţe!
Ajunşi acasă, descărcară sacii, după care Ghiţă îşi chemă muierea:
- Colită, la noapte, omul ăsta va dormi la noi. Aşa că pune repede la foc căldarea mare de aramă pe zălarul din cunie şi fierbe apă, că vine de la drum lung şi trebuie să se spele! Să faci, neapărat, şi o leşie de cenuşă, ca să se poată curăţa ca lumea.
După ce Nicolae se spălă, se aşezară cu toţi la masă. Discutară despre lucruri din viaţa lor, cum ar fi seceta de astă vară, faptul că batoza de treierat a venit târziu la aria din Teleşti, pe la sfârşit de septembrie, iar o parte din grâu a încolţit în snopi, că din tot grâul s-a ales doar cu doi saci, restul îi fusese ridicat chiar din arie pentru cote, că laptele pentru copii nu-i de ajuns, că-i luat la Centrul de Colectare, tot pentru cote, că vine iarna şi n-au lemne, fiindcă pădurea le-a fost luată de comunişti etc.
Colita i-a făcut apoi patul în hodaia de la drum, i-a adus o ulcea cu apă şi o sticlă de vin roşu, să aibă peste noapte, că era musafir, iar musafirii trebuie omeniţi cum se cuvine.
Nicolae şi-a întins hainele la uscat pe o culme din apropierea sobei, după care a suflat în lampă şi s-a culcat. Era frânt de obosit şi i se părea că a aterizat într-o nouă lume, unde-i căldură, curăţenie şi multă omenie. Lucrurile astea le credea pierdute, pe veci.
*
* *
Soldați români la Tiraspol, lângă portretul lui Stalin
Dimineaţa, Ghiţă s-a ţinut de cuvânt. După ce au înfulecat ceva, a înjugat boii şi şi-a anunţat oaspetele că pot porni spre Didileşti. Acesta era deja pregătit, dar spre surprinderea tuturor nu a îmbrăcat hainele primite de pomană, explicând, deşi nimeni nu-l întrebase, că vrea să ajungă acasă la fel cum a plecat din Rusia, iar hainele celelalte îi vor fi, cu siguranţă, de mare folos, de acum înainte.
Ajunşi acasă în Didileşti, Ghiţă a întors carul şi a pornit-o către Teleşti, nu înainte de a se îmbrăţişa şi a se asigura că „ne mai vedem noi!"
Nicolae rămase ţintuit în mijlocul drumului. Privi cu nostalgie la şindrila de pe casă, putrezită şi lipsă din loc în loc, şi la tencuiala căzută pe porţiuni mari de pe bârnele hodăilor. Pridvorul, marca doar ici - colo faptul că odată, de mult, scândurile frumos meşteşugite au avut continuitate, acum şirul lor arată ca dinţii unei babe ştirbe. Scara de la târnaţ, făcută din lespezi de piatră de calcar, sumar prelucrată prin cioplire, avea treptele prăbuşite în neorânduială, semn că, pe lumea asta, nimic nu-i veşnic. Portiţa de la târnaţ, atârna într-o rână, ţinută de o singură balama ruginită.
Curtea era invadată de mărăcini şi rugi, iar coteţele păsărilor şi şoprul zăceau putrezite, îngropate de lăstărişul care le-a cotropit odată cu trecerea anilor, în care o mână de gospodar n-a mai bătut un cui, nici vorbă de înlocuirea vreunei scânduri.
Paragina îşi pusese pecetea pe toată gospodăria şi arăta că lucrurile, ca şi oamenii, sunt doar trecătoare prin vreme, iar ţinta spre care se îndreaptă este pieirea. Veşnicia nu există decât în mintea noastră. Doar moartea rămâne suverană! Aşa vedea Nicolae lucrurile şi-trăgea concluzia că existenţa e o chestiune fără sens, marcată de zădărnicie, care-i atotstăpânitoare!
Între timp, pe drum, îşi făcu apariţia un trecător care-şi ducea calul la pripon. Tresări bietul om când îl văzu pe Nicolae, pironit în mijlocul drumului, cu figura sa de apostol biblic, sau de monah care vieţuieşte în vreo grotă, pe care a părăsit-o de curând. Ii zise, cu sfială:
- Bună ziua, străine! Te pot ajuta cu ceva? Ce cauţi şi nu găseşti?
- Bună ziua, răspunse, absent, Nicolae. Vrei să ştii ce caut, păi caut, aşa, ca să mă aflu în treabă, o lume care, acum mă lămurii că şi-a dat duhul demult. Caut potcoave de cai morţi, asta-i!
- Nu înţeleg ce vrei să spui! O lume nu moare niciodată, e adevărat că doar oamenii pier, dar alţii le iau locul şi prin asta lumea rămâne lume!
- Prostii, ca să ştii, doar prostia e nemuritoare, îl puse la punct Nicolae. Dar să lăsăm asta, parcă ziceau că vrei să mă ajuţi, atunci ajută-mă, spune-mi deodată, cine eşti?
- Păi dacă-ţi spun, ţi-ar folosi la ceva?
- Poate!
- Află atunci că mă numesc Ion Nebunu. Nu sunt nebun, dar aşa mă cheamă! Nici tata şi nici moşu' n-au fost nebuni.
Nicolae îşi aminti că Ion era fiul cântăreţului de la biserica din sat, cu care copilărise în Didileşti şi, deşi nu erau prieteni, au fost destul de apropiaţi.
- Ioane, păi zi bă aşa, nu eşti tu copilul lui Robu lui Dumnezeu?
- Ba eu sunt ăla, dar de unde ştii tu?
- Ei, ştiu, cum să nu ştiu? Eu ştiu şi lucruri pe care n-ar trebui să le ştiu. Dar le ştiu şi pace! Uite, de pildă, ştiu că la şcoala primară, ai avut învăţător pe Trică Hortopan, care, în clasa a doua, te-a lăsat repetent. Aşa-i?
Ion Nebunu îşi face cruce cu evlavie şi tremurând tot, îi zice:
- Străine, ori eşti sfânt, ori eşti diavol, una din două! Doar ăştia pot şti totul despre oameni! Mă miram de ce arăţi atât de ciudat! Acum ştiu că nu eşti om ca toţi oamenii, eşti altceva! Şi asta mă înspăimântă!
- Nu te speria, bă, Ioane, că eu nu-ţi voi face vreun rău, vreau doar să stau de vorbă cu tine şi vreau asta pentru ca să aflu lucruri pe care chiar nu le ştiu! Pricepi?
- Nu, nu pricep şi nici nu mă pot gândi că există ceva pe care tu să nu-l ştii!
- Ba există, uite, deşi ştiu că în anul 1938 te-ai însurat cu o fată. Stanca din Strâmba, nu ştiu câţi copii ai. La fel, ştiu că în casa asta era stăpân Petrache Didilescu, nu mai ştiu nimic de el şi de familia lui. Sunt multe lucruri pe care nu le ştiu şi pe unele chiar vreau să le aflu!
Ion nu mai înţelegea nimic şi, deşi derutat de ştiinţa şi neştiinţa străinului, voia cu tot dinadinsul să-l ajute cu cele de el ştiute.
- Păi, tot dacă veni vorba de ai lui Petrache Didilescu, ţi-aş putea spune câte ceva despre ei.
- Mai trăiesc, pe unde mai sunt, ce au mai făcut şi ce fac acuma?
- Străine, să ştii că în urmă cu vreo cinci ani, Petrache a murit înecat în Tismana. Era bătrân şi a căzut de pe punte în apa învolburată. L-a găsit un om din Şomăneşti, la vărsarea Tismanei în Jiu. Muierea lui a trăit, ca vai de ea, până acum două luni. Bătrână, surdă şi aproape oarbă, a fost găsită de o nepoată, moartă în casă. A îngropat-o nepoata asta, că n-avea cine s-o facă. Ei au avut doi feciori, dar, din păcate, ăştia nu mai trăiesc.
La conferința de la Yalta
Petrache şi muierea lui au mai avut un copil, Nicolae, care a avut şi el o soartă tristă. Plecat în război, în luptele de la Stalingrad, a fost dat dispărut şi dispărut îi şi-n ziua de azi. Ăstuia, biata mumă-sa, i-a ridicat un stâlp în cimitirul din Didileşti, unde, cât a trăit, i-a aprins lumânări, i-a tămâiat şi i-a dat de pomană ca la oricare mort. Acum casa e pustie şi pustie va rămâne, fiindcă neamurile lor de departe nu se mai interesează de ea. Uitai să-ţi spun că băiatul cel mare al Iui Petrache, e vorba de Sabin, n-a fost însurat. Cel mic, Nicolae, se însurase cu trei luni înainte de a pleca pe front. A avut o minune de muiere. Dar ce folos? L-a aşteptat ani la rând, până după încheierea păcii, când puţinii supravieţuitori s-au întors în sat. Printre ei s-a întors şi unul, Pătru Frăţilă, căruia i se amputase un picior, cu şase săptămâni înainte de sfârşitul războiului. Ăsta fusese prieten la cataramă cu Nicolae şi după un timp şi-a luat inima-n dinţi şi i-a cerut mâna Sevastiţei, că aşa o chema pe muiere. Asta nu i-a dat un răspuns imediat, a căutat s-o lungească, sperând că, poate - poate, se va întoarce Nicolae. Dar n-a fost să fie, Nicolae nu s-a întors!
Într-un sfârşit, Sevastiţa a consimţit să-i fie nevastă lui Pătru. Nu l-a iubit, dar nici singură nu putea sta. Se înţeleg bine şi au doi copii frumoşi. Aşa cum vezi, Dumnezeu ştie să le orânduiască pe toate!
Încheind povestea, Ion îl privi surprins pe Nicolae, care se înroşise, i se zbăteau venele de la tâmple şi-i şiroiau lacrimile, care se înnodau sub barbă şi picurau apoi pe pieptul de la rubaşcă, şi aşa destul de soioasă.
- Ce-ai omule, de ce te muiaşi aşa? De ce ai vrea ca lumea să fie altfel decât o croieşte viaţa?
- Vreau o lume făcută într-un fel anume, convenabil şi lui Dumnezeu şi mie. Dar aşa cum e făcută, nu convine nici lui dracu! Atunci cui foloseşte? Nimănui! Aşa că, Ioane, îţi mulţumesc că ai avut răbdare cu mine şi te asigur că vom mai sta de vorbă. Vei înţelege, cu siguranţă, de ce-s atât de supărat pe viaţă! Dar toate la timpul lor. Du-te şi priponeşte-ţi calul! Ion porni degrabă în treaba lui, fără să înţeleagă o iotă din întâmplările în care fusese implicat fără să se aştepte.
Nicolae se linişti într-un târziu. Se gândi să intre în casă, să-şi aranjeze, cât de cât, culcuşul de peste noapte. Dar refuză, alegând să meargă mai întâi la cimitir, acolo unde erau îngropaţi toţi cei care i-au fost, vreodată, dragi pe lume.
Ajuns la cimitir, îşi aruncă privirea într-o margine, de unde se auzea zgomotul făcut de pământul aruncat cu lopata de doi oameni, care săpau o groapă. Bă, se gândi Nicolae, uite că în satul ăsta mai sunt oameni, de vreme ce, chiar zilele astea, muri unul. Asta în ciuda faptului că venind pe drum, în afară de Ion Nebunu, nu întâlni ţipenie de om.
Se îndreptă spre locul unde familia lui îşi îngropase, de mai bine de o sută de ani, străbunii. Îi ştia bine şi i-ar fi găsit şi cu ochii închişi. Făcuse de mii de ori drumul ăsta, ca să nu şi-l mai aducă aminte tocmai acum. Pe locul unde ştia că era înmormântat moşul lui, Patru Didilescu, era o altă cruce, din stejar, înnegrită de ploi, dar încă durabilă. Trase concluzia că ăsta e acum mormântul lui taică-său. Se uită cu băgare de seamă la cruce şi recunoscu lucrătura. Era crucea pe care Petrache Didilescu şi-o cioplise din vremea când Nicolae era flăcău, îşi făcuse atunci şi tronul din scândură de plută. Le urcase în podul casei, ca la nevoie să fie pregătit, că, aşa cum spunea el, moartea va veni sigur, că de asta n-a scăpat nimeni. Până una - alta, Petrache păstra în tron făsuiul, din care lua, la trebuinţă, câte un căpeţ, pentru a-l folosi la preparatul mâncării de zi cu zi. Alături de crucea lui Petrache, Nicolae văzu o altă cruce din blăni de anin, încă ne înnegrită de vreme, semn că era vorba de o înmormântare, nu destul de veche. Aici, sigur, gândi el, au îngropat-o pe muma. Se aşeză în genunchi, rosti cu smerenie Tatăl Nostru, se închină cu gesturi largi şi rostind un Dumnezeu să-i hodinească, se ridică, gândind că s-ar fi cuvenit să le aprindă câte-o lumânare, dar lumânări nu avea. într-un colţ al cimitirului se ridicaseră mai mulţi stâlpi din lemn de plop, care în tradiţia creştină însemnau trecerea prin lume a celor morţi în război şi ale căror oase putrezeau în stepele ruseşti sau în altă parte, pe unde a trecut tăvălugul bezmetic al frontului. Spre marea lui părere de rău, Nicolae nu putu să stabilească care din stâlpi era al lui, că pe niciunul, ca de altfel nici pe cruci, nu era obiceiul să se scrijelească numele răposaţilor. Se hotărî să plece acasă, să vadă ce-i pe acolo şi ce poate face în situaţia în care era. în drum spre casă întâlni câţiva săteni care se îndreptau spre locuinţa mortului spre a-l conduce, cum e obiceiul, pe ultimul drum. Ăştia erau cu feţele înmărmurite de ce vedeau în faţa ochilor şi nu puteau, în ruptul capului, să admită că ceea ce văd poate să fie şi adevărat. După ce Nicolae le zise, stăpân pe el:
- Bună ziua, oameni buni!, aceştia, abia într-un târziu, revenind-şi din uimire, răspunseră:
- Bună ziua, străine! Ce vânt te aduce pe la noi?
- Vântul turbat, bă, nefericiţilor! O să vedeţi voi ce înseamnă vântul ăsta, o să mai vorbim şi o să-mi daţi dreptate! Acum e prea devreme să puteţi înţelege ce vă aşteaptă. Aşa că, toate la timpul lor!
Nicolae intră în bătătura casei, urcă în târnaţ. Pe trepte îl întâmpină o broască râioasă, iar pe bârna din faţa pridvorului se dezmorţise un arici, care da să plece, numai el ştie unde. împinse uşa de la hodaia din mijloc care, neîncuiată fiind, se deschise larg. Pătrunse înăuntru, îl întâmpină un aer stătut de peşteră, cu iz pronunţat de mucegai. Pe macatul aşternut pe pat trona o bucată fărâmiţată de tencuială, căzută din tavan, din cauza ploilor, care nu mai aveau vreo oprelişte în ceea ce însemnase, odată, de mult, un acoperiş de casă.
Ferestrele erau acoperite de pânze dese de păianjeni, iar pervazul presărat cu muşte moarte.
Şoarecii îşi făcuseră cuib în lada de zestre şi auzind paşii lui Nicolae se agitau speriaţi, neînţelegând ce se întâmplă în locul unde, până acum, a stăpânit doar încremenirea şi liniştea absolută.
Sătenii cu care se întâlnise Nicolae au urmărit, cu interes, încotro se îndreaptă străinul. Văzând că intră-n bătătura lui Petrache Didilescu, îşi deteră cu presupusul:
- Bă, ăsta-i sigur Nicolae, că frate-su, Sabin, ştim sigur că a murit pe front. De Nicolae ştim, cu toţii, că a plecat pe front, dar de atunci nimeni nu mai ştie nimic de el.
- Fraţilor, strigă, cât putu de tare, unul dintre săteni, o fi, nu zic nu, Nicolae, dar aici se pune o problemă! Care din el, Nicolae al adevărat, sau Nicolae ăl de s-a făcut moroi? De ce zic asta, păi eu şi mai mulţi de aici l-am ştiut bine pe Nicolae adevăratul, iar dacă te uiţi la aschimodia asta de om, numai Nicolae nu pare să fie! Aşa că eu cred că Nicolae a murit şi pe lumea ailaltă nu şi-a găsit hodina şi ce-a zis el, ia să mă fac bă moroi, să mai îndrept lucrurile. S-a făcut moroi şi moroi se întoarse în Didileşti. Aşa că să vă ţineţi! Păi dacă în capetele astea ale voastre, în loc de nemărginită prostie, aţi avea şi un dram de minte, aţi fi înţeles cuvintele lui, prin care, cu limpezime, ne-a spus că nici nu ştim ce ne aşteaptă!
în final, se hotărâră ca după înmormântare, să meargă împreună cu popa la Nicolae acasă, să-i citească popa din Scripturi, să-l boteze cu busuiocul şi să-l miruie. Să-l salveze astfel de la pieire, dacă mai e om, sau să-I alunge pe pustii, dacă Satana l-a luat sub stăpânire! Din două, una! Păi nu?
*
* *
Întrucât, după înmormântare, sătenii participară la pomană, se întâmplă să se îmbete criţă şi nu mai fu posibil să-şi pună în aplicare planurile făcute pentru acea zi şi le amânară pentru următoarea.
A doua zi, alaiul de săteni, în frunte cu popa Costică Băltăreţu, dădură buzna în bătătura lui Nicolae. Odată intraţi în oborul omului, popa îşi muie busuiocul în apa din căldăruşe şi stropi în cele patru zări, cântând pe nas: Binecuvântează Doamne pe robul tău Nicolae şi adu-l pe calea cea bunăăă!
Nicolae, care vântura fasolea găsită într-un ciurel, după sobă, se opri mirat de ce se întâmplă şi din priviri le ceru să spună repede ce vor.
Popa, dar şi ceilalţi săteni, înţeleseră ce vrea Nicolae şi trecută la clarificări.
- Bă, omule, zise popa, bă, înainte de toate, vrem să ştim cu precizie cine eşti. Ne interesează, înainte de toate, dacă tu eşti cu adevărat Nicolae Didilescu şi dacă mai eşti creştin ortodox, dacă nu cumva te-ai convertit la altă credinţă? Dacă nu ai murit şi ai revenit la noi în sat ca moroi, să ne dai de furcă, de parcă n-aveam şi aşa destule belele! Vrem să ne spui şi nouă de unde vii şi ce ai de gând să faci de acum încolo, că zău, nu ne picaşi bine deloc!
- Părinte, ca să vă liniştiţi şi de curiozitate să nu cumva să crape pipota în hâţa asta de nărozi, cu care, spre cinstea dumitale, te înconjuraşi, o spun răspicat: da, eu sunt Nicolae Didilescu. Sunt, aşadar, omul pe care-l bănuiţi, dar văd că de adevărul ăsta aveţi serioase îndoieli. Creştin am fost, că m-a botezat popa Croicu, cel care a slujit cu dreaptă credinţă înaintea dumitale, la biserica din satul ăsta. N-am trecut la o altă credinţă, fiindcă, sincer, nici nu m-am gândit la aşa ceva şi chiar dacă m-aş fi gândit, tot n-aveam timp s-o fac, fiind ocupat cu războiul. Iar când eşti prins cu treburile unui răzbel mondial, n-ai vreme să te-apuci de bazaconii! Dacă mai sunt creştin? Asta-i greu de spus, că de şapte ani nu m-am mai gândit la cele sufleteşti, trupul meu având multe şi grabnice nevoi, pe care n-aveam cum să le amân pentru altădată! Ştiu încă, spre lauda mea, să mă închin, dar o fac aşa de rar, încât mi-e ruşine să mă mândresc cu lucrul ăsta!
Mă întrebi, părinte, dacă nu cumva am murit şi m-am întors pe pământ ca moroi? Eu dacă eram în locul Sfinţiei tale, n-aş fi putut întreba aşa ceva, chiar dacă aş fi fost mort de beat. Cum crezi, dumneata, părinte, că un om zdravăn la cap, dacă Dumnezeu hotărăşte să-l ia la ceruri, el se pune de-a curmezişul şi face pe dracu-n patru şi se întoarce ca să pătimească vârtos în iadul ăsta, care e viaţa pe pământ?
Vreţi să ştiţi de unde vin. Păi, ca să folosesc o vorbă a unui sergent polonez din plutonul meu, vin din infern, care după câte am înţeles eu, e un lucru mai al dracului decât iadul, despre care le povesteşti dumneata în biserică proştilor ăstora. Vin din războiul şi din lagărele de prizonieri ale Rusiei. Aş vrea să vă explic ce înseamnă asta, dar îmi pierd timpul degeaba. Pentru dumneata războiul se duce cu crucea, pentru gurile căscate de aici se duce de azi pe mâine, fără eforturi mari şi fără umilirea bietului om luat de vâltoarea acestuia. Ce ştiu ăştia despre război, care au fost reformaţi la recrutare sau nu au fost mobilizaţi, fiind prea bătrâni?
Încotro mă îndrept? Greu de spus! Dacă ar fi după mine, m-aş îndrepta spre o libertate de nimic îngrădită, fără stăpâni, fără porunci pe care, obligatoriu, ar trebui să le îndeplinesc fără crâcnire. M-aş îndrepta spre o lume a bucuriei, neumbrite de tristeţe, nesfâşiată de deznădejde. Dar o aşa lume există oare? Eu am s-o caut necontenit! Va fi foarte greu, poate imposibil, că ştiu, de acolo de unde am plecat, după atâta amar de vreme, că spre noi vin, cu paşi repezi, vremuri grele, vremuri de grozăvia cărora mintea voastră proastă nu-şi poate închipui absolut nimic. Vine, ca să ne zdrobească, ca pe nişte muşte neputincioase, tăvălugul. Asta, în timp ce pe voi vă interesează doar o problemă: dacă eu mai sunt, sau nu mai sunt creştin!
Asta-i, zise Nicolae cu năduf, asta-i, lua-v-ar dracu de tăntălăi!
Acum, spargeţi gaşca şi la voi acasă, paşol, că de n-o faceţi repede, vă risipesc eu cu păru'!
Sătenii nu mai aşteptară să le zică a doua oară şi se îndreptară buluc spre poartă. Veniseră la Nicolae să se lămurească în anume privinţe şi plecau muţi de mirare, de lămuririle pe care acesta le dăduse în privinţe despre care ei nu întrebaseră, fiindcă habar n-aveau că acestea există.
*
**
Rămas singur, Nicolae îşi scoase salteaua de paie de pe pat, perna umplută cu foi de porumb şi aşternuturile, Ie bătu îndelung cu un retevei de salcâm, după care le aşeză la locul lor, să aibă unde dormi la noapte.
Curând se lăsă seara şi plin de speranţă, dădu să aprindă lampa, dar rămase tare dezamăgit: gazul secase definitiv, iar fitilul uscat nu vru să se aprindă în niciun chip. întins în patul lui, la el acasă, după atâta amar de ani în care dormise pe unde apucase, i se părea ciudat că aşa ceva mai e posibil.
Căută din răsputeri să ţină la distanţă gândurile care-l năpădeau ca o apă mocirloasă şi care, parcă, voiau să-l sufoce şi să-l otrăvească, dacă mai era nevoie de veninul lor, menit să-i dizolve sufletul sau, mai exact, ce i-a mai rămas din amărâtul ăla de suflet.
Revăzu cum viaţa sa se sfârşise odată cu începerea războiului, ordinul de mobilizare prin care a fost luat de acasă şi trimis pe front fiind condamnarea sa la moarte civilă, la pierderea libertăţii personale, a libertăţii de a decide, până şi în lucruri elementare care privesc persoana sa. Ani lungi alţii au hotărât în locul lui, ce să facă moment de moment, când să se culce, când să se deştepte, ce şi dacă trebuie să mănânce şi alte şi alte lucruri de acest fel.
De la mobilizare el a avut mereu unul sau mai mulţi stăpâni. Pe front executa fără crâcnire ordinele superiorilor, în prizonierat pe cele ale comandanţilor de lagăr sau ale sentinelelor, care-l păzeau, încât îşi pierduse deprinderea de a decide şi asupra celui mai neînsemnat lucru privitor la persoana sa. Gândul ăsta îi produse o revoltă de nestăpânit şi se mira că a putut să suporte fără nicio reacţie palpabilă umilinţele fără şir îndurate cu stoicism şi, de ce nu, cu o laşitate inexplicabilă. Bă, îşi zise el, pe front am avut puşcă şi n-am catadicsit să-i spulber pe cei ce m-au călcat continuu în picioare, în lagărele prin care am trecut m-au păzit sentinelele care trăgeau lecţii crunte, încât era o bagatelă să-i dezarmez, dar n-am făcut-o Aşa că ce am îndurat e, în mare parte, şi datorită mie.
Se gândi că războiul şi vremurile care-l supun pe om la cazne inimaginabile, l-au lăsat singur pe lume. Şi-a pierdut părinţii, fratele şi muierea, cu care odată era cununat, şi nu şi-a închipuit că o poate pierde în modul stupid în care a pierdut-o.
Se gândi că de acum vin vremuri la fel de grele, vremuri pornite din Rusia şi care vor îngenunchea curând şi România. Ştia că urmează ca oamenii să-şi piardă pământurile, să muncească ca sclavii în colhozuri, să-şi piardă bruma de avere şi, dacă vor cuteza să opună şi cea mai mică rezistenţă, vor fi înghesuiţi în temniţe sau în lagăre de muncă. Sumbră perspectivă!
Se şi vedea în mijlocul acestor noi nenorociri, strivit de ele şi în imposibilitate de a găsi vreo ieşire. Deznădejdea îl făcea să simtă că aşa nu se mai poate, dar era revoltător că el nu putea să facă nimic ca să influenţeze mersul lucrurilor.
S-a ridicat din pat, păşind precipitat prin hodaie, lovind nervos în pereţi, tropăind lutul care ţinea loc de podea. începu să transpire abundent şi l-a apucat un tremurat de nestăpânit. Deodată, parcă pentru a se descărca, începu să răcnească, ca un leu prins în capcană. Ieşi în târnaţ şi începu să urle sinistru, ca lupii din haitele înfometate din pădurile din jur, pe timp de iarnă grea.
Ieşi în drum, urlând din toate puterile, tulburând cu brutalitate liniştea profundă care stăpânea satul şi trezi oamenii care dormeau, istoviţi după o zi în care, fără pauză, tăiaseră şi căraseră la coceni din luncă.
Sătenii ieşiră unul câte unul în drum, doar în cămaşă şi izmene, să se lămurească, cât se poate de repede, de ce se întâmplă în cătunul lor.
Văzându-i strânşi grămadă, Nicolae încetă să mai urle şi cu un glas răguşit le reproşa tăios;
- Dormiţi, firea-ţi ai dracu de trântori! Vine colhozul să vă înăbuşe ultima răsuflare, iar vouă vă arde de somn! Bravo, bă, bravo! O să vă treziţi când v-o lua ăştia pământul vitele şi izmenele din cur, dar va fi prea târziu. Aţi fost şi până acum amărâţi, dar vă simţeaţi stăpâni, stăpâni peste curelele voastre de pământ, peste ce aveţi în obor şi-n pătule. Dar comuniştii, care vin în roiuri, ca lăcustele, vă vor lăsa fără nimic, ce mai la deal, la vale, vă vor lăsa în curul gol! Din oameni liberi, veţi deveni slugi, fără şira spinării, şi tot ce veţi face, veţi face de frică. Nu veţi mai face nimic din capul vostru şi o să vă întrebaţi de ce dracu' mai aveţi cap, fiindcă oricum nu vă va mai fi de niciun folos!
Nu mai putu continua, deşi simţea că mai avea multe de spus, din cauza unui suspin prelung şi al unui şiroi de lacrimi care îi inundă cu repeziciune obrajii.
O babă îi aduse o ulcică cu apă şi-l îndemnă cu blândeţe:
- Bea Nicolae, bea mamă, că amarul din sufletul tău doar aşa se mai poate îndulci. Altfel, te arde ca vitriolul şi te face din om neom!
Nicolae bău cu nesaţ din ulcică, după care intră în obor, aşezându-se pe lespezile de piatră ale scării.
Lăsase oamenii în drum, fără să-i prevină de ce avea să facă. Sătenii înţeleseră că Nicolae, pentru moment, nu mai avea chef de ei şi prea era istovit, ca să se mai aştepte la ceva de la el. Aşa că se risipiră pe la casele lor, liniştea punând din nou stăpânire peste sat.
Nicolae continuă să plângă cu sughiţuri, o bună bucată de vreme, mintea fiindu-i tulburată de gânduri negre, care i se zvârcoleau în cap ca un ghem de şerpi veninoşi.
În învălmăşeala asta, prin cap îi trecu, ca un fulger, un gând, care avu darul să-i lumineze cu putere toate cotloanele întunecate ale sufletului lui chinuit.
Bă, îşi zise el, bă, de ce dracu' mă chinui eu atâta, când e limpede că nu pot schimba nimic. De ce să fiu mereu furios şi încruntat? De acum trebuie să mă schimb neapărat! Trebuie să devin un om vesel, care râde mereu, cântă şi joacă şi când trebuie şi când nu trebuie. încântat de ce-i trecuse prin minte, se puse pe un râs sănătos, care făcea să-i vibreze trupul slăbit şi mult încercat, ca o coardă de vioară, întinsă până aproape de punctul de rupere.
Nicolae nu voia, dar nici nu mai putea să-şi stăvilească nesăţioasa poftă de râs ce-l cuprinsese subit.
în veselia lui nestăvilită, începu să joase în bătătură o sârbă îndrăcită, în timp ce cânta felurite cântece gorjeneşti, pe care le ştia de pe vremea când era flăcău, iar sufletul nu-i fusese încă mutilat de necazurile pricinuite de război. Se luminase de ziuă. Oamenii treceau cu carele cu loitre lungi să-şi aducă cocenii din luncă şi ajungând în dreptul casei lui Nicolae, îşi făceau cruce zicând!
- Bă, e clar că omul ăsta s-a smintit! E nebun de-a binelea! Azi-noapte urla, ţipa la noi, ne certa şi răcnea din toţi bojogii, iar acum nu se mai poate opri din râs, cântec şi joc! Te poţi pune cu nebunia? N-avem cum!
Dormea puţin, iepureşte, după care ieşea în drum, călcând de la un capăt la altul, urmat de un alai, la fel de vesel, de copii. Era o distracţie la care ţâncii ăştia nici nu visaseră.
Curând, Didileştiul se dovedi a fi prea mic pentru ce avea el să le arate oamenilor. Aşa că începu să cutreiere satele din jur: Câlnicul, Teleştiul, Strâmba, Hodoreasca, Godineştiul, Pârâul de Vale, Brădicenii şi multe altele.
La Teleşti avea cei mai mulţi prieteni, dar cei mai buni erau Ghiţă Cornoiu, a lu' Ţapu, Nicolae Bîldea, poreclit Bâldeci, Ion Saragea, zis Budibel, şi Gheorghiţă Corlan, zis a lu' Gate.
De Ghiţă a lu' Ţapu îi plăcea că doar cu el putea comunica în versuri, la Bâldeci aprecia pofta de joc manifestată când era beat şi beat era aproape întotdeauna, iar la Gheorghiţă a lu' Gate şi Budibel, admira felul vârtos în care înjurau pe ruşi şi pe comunişti, deopotrivă. Trecând prin Teleşti, îşi arăta prietenia faţă de copiii satului, care-i produceau mare bucurie, aclamându-l:
- Didilescu, nebunu'
Trage cu tunu'
De nu scapă unu'!
Copiii îl iubeau, căci era singurul adult care îi trata de la egal la egal. Cu copiii lui Cocală juca ore întregi pituluşul, cu Ion a lu' Ghiţă a lu' Ţapu juca ţintarul, pe o bârnă a podului de peste şanţ, cu Marian al Măriuchii şi cu Gicu Viţii mergea pe Bistriţa după peşte, cu povârşogul.
Cel mai bine se distra în Teleşti, atunci când se întâlnea cu Băcuiu, un ţigan care-şi avea sălaşul în zăvoiul Bistriţii, lângă podul Bâldoilor. Băcuiu era ursar şi-şi câştiga existenţa din reprezentările pe care le producea cu ursul prin Teleşti şi satele din jur.
Ursul era dresat şi dansa perfect pe ritmurile stabilite de ţigan prin bătaia cu un bolovan într-o sapă fără coadă. Ritmurile acestea în întărâtau la culme pe Nicolae, care ţinea isonul ursului, tropăind cu măiestrie diferite jocuri populare, în funcţie de melodia aleasă de ţigan. Juca şi chiuia până la epuizare, până cădea lat, leoarcă de sudoare. Dar Băcuiu folosea ursul şi pentru îndreptarea oaselor huruite ale babelor, care-l plăteau pe ursar să le poarte jivina, în sus şi în jos, de-a lungul spinării. Tariful pentru terapia asta era fie un ciurel de făină de porumb, fie un căpeţ de făsui.
Asta lui Nicolae nu-i plăcea, îl plictisea de moarte, nu mai era distracţie, ci doar o muncă, ca prăşitul bunăoară, şi cui dracu' îi place să dea cu sapa la nesfârşit şi să mai aibă pretenţia că se şi distrează?
Aşa că o tăia din locul ăla şi-şi vedea de-ale lui, lucruri plăcute, oricum.
Când lua un pic de distanţă, întorcea capul şi din mers striga:
- Plimbă ursu' ţigane, că rugineşte lanţu', şi apoi se punea pe un râs sănătos, mulţumit de gluma pe care a făcut-o.
Când trecea prin sat se oprea pe la porţi, „să-şi bată joc", cum zicea el, de anumite persoane.
La Titina lu' Gheorghiţă a lu' Gheorghe a lu' Toma îi striga:
- Tu Titină, cea putoare,
Te sculaşi la prânzu-al mare
Şi nu făcuşi de mâncare!
Se punea apoi pe râs, mândru de creaţia lui artistică, dar şi de gluma reuşită prin aceste nepieritoare versuri.
Riţii Lăzăroiu, o femeie de-o răutate diabolică, cea mai certăreaţă muiere din Teleşti, îi striga din mijlocul drumului:
- Riţă, Riţă, măi Măriță
 Ai a dracului guriţă,
Ca de broască, strâmbă, rea
Mai bin' ne-am că....a în ea!
Îl distra nespus faptul că încriminata reacţiona cu vehemenţă:
- Du-te mă dracu' de nebun, găsite-ar boala ra!
Viţa lu' Văsâle Grădinaru era şi ea în vederile Iui, după ce bărbatu-su o surprinsese în pat cu Chiloiu, cizmarul satului.
Pe această întâmplare, Ghiţă Cornoiu, a lu' Ţapu, îi făcuse o poezioară sub formă de strigătură, exact pe gustul lui Didilescu:
Cine joacă baraboiu
Ţaţa Viţa cu Chiloiu
Cine joacă periniţa
Chiloiu cu tata Vita!
Versurile astea i le striga cu putere peste ulucă, în timp ce tropăia baraboiul sau ţopăia periniţa.
Dar aplecarea lui spre chestiuni politice nu se stinsese, aşa că mergând prin sat izbucnea cu îndârjire:

- Stalin şi poporul rus
Pe vecie ne-au răpus,
Da tu-nduri şi eu îndur
Să ne pupe ruşii-n cur!
Finalul strigării îl făcea să râdă nebuneşte şi-i dădea sentimentul că, în confruntarea lui cu Stalin, şi poporul rus, el era învingătorul.
Mai striga, spre amuzamentul teleştenilor, şi o mică parodie după Vasile Alecsandri.
- Iarba rea din holde piară
Comunismul să dispară.
Să se ducă dracului
Unde-a cântat cucu-ntâi!
Câţiva ani, Didilescu a dat culoare uliţelor satului Teleşti şi nu numai. îl ştia tot Gorjul şi trecea ca un om vesel, imposibil de îngenuncheat de marile necazuri, pe care vremurile le abătuseră asupra satului românesc.

Era ca un punct luminos ivit pe cerul plumburiu al unei lumi muribunde. Era un punct minuscul de lumină, care însă nu dădea nici o speranţă, ba dimpotrivă, prevestea implacabil sfârşitul şi intrarea satului într-o beznă absolută. Era ultimul licăr de lumină, nu era nicidecum vreun soare! Soarele apusese de mult, se intrase deja în noaptea istoriei.

Col. (r) ION CORNOIU
 
Proză scurtă  apărută în revista „Tradiții teleștene”, nr. 18, 3 mai 2016, pag. 16-21