 |
| Col (r) Ion Cornoiu |
DIDILESCU AL NEBUN
Zi plumburie de sfârşit de octombrie, pisată
de o ploaie rece şi neîndurătoare. Ghiţă al lui Ţapu şi Dinu Ungureanu se
întorceau de la moara din Corneşti, cocoţaţi pe sacii, care încărcau, până
dincolo de loitre, carul tras agale de boii vlăguiţi de foame, fiindcă la moară
se nimerise năvală, iar fânul, adus de acasă, a fost destul de puţin. Peste
saci întinseseră două cergi de drugani, de ploaia care, deşi se domolise, nu
dădea semne că se va opri prea curând.
La ieşirea din Corneşti, către Rudărie, văd
în faţa carului, o arătare de om, care înainta şchiopătând printre bălţi,
uitându-se, din când în când înapoi, să vadă cât mai are cerul până să-l
ajungă.
Cei doi, rămaşi cu gura căscată de uimire,
îl priveau pe bietul om cu un interes aparte.
- Bă, nea Dinule, îngăimă Ghiţă, bă ăsta
nu-i de pe la noi!
- Nu-i categoric de pe aici, nici din partea
asta de lume! Tu ştii că eu mă pricep la oameni, că nu degeaba am lucrat ani
buni în Bucureşti şi ştiu exact ce e în lumea albă.
Când îl ajunseră, Ghiţă strigă cu putere la
boi:
- Cea, Turine, cea! Hoo, bă, hoo!
Boii se opriră, iar străinul se întoarse şi
se îndreptă hotărât către car, fapt ce dovedea că are ceva de zis celor doi.
Când acesta se apropie, Ghiţă şi Dinu săriră
din car, întâmpinându-l:
- Bună ziua, om bun!
Acesta îi măsură cu privirea din cap până-n
picioare şi le răspunse într-un târziu:
 |
| Propunerea lui Churchil pentru țările din est |
- Bună ziua, dacă voi în prostia voastră mai
credeţi că pe lumea asta mai pot fi zile bune! Zilele bune s-au terminat, au
mai rămas doar din celelalte!
Apoi se aşternu un moment prelungit de
tăcere. Cei doi erau şocaţi de felul în care arăta străinul.
Cei doi erau şocaţi de felul în care arăta
străinul. Era un tip înalt, smead la faţă, cu o barbă neagră tuci, un păr lung,
ca de căldărar, încâlcit şi îmbâcsit de pleavă, semn că, de multă vreme, nu mai
cunoscuse ce-i acela un pieptene.
Pe cap purta un fel de bonetă soioasă,
trupul îi era acoperit de o rubaşcă şi o manta soldăţească ponosită şi peticită
în numeroase locuri. Peste manta purta o cingătoare improvizată dintr-o sfoară,
pe care o înnodase cu ochete s-o poată desface mai uşor. în picioare avea nişte
încălţări, care cu greu se putea bănui că au fost vreodată cizme.
În spate, purta o raniţă încăpătoare,
cârpită pe tot locul cu sârmă şi în care omul îşi purta prin lume întregul său
avut.
Când păşea se sprijinea într-un toiag, care
prinsese un luciu de lucru mult întrebuinţat.
Străinul rupse, într-un târziu, tăcerea:
- Unde mergeţi, fraţilor?
- Mergem acasă, la Teleşti, îngaimă Ghiţă,
venim de la moară!
- Păcat, Teleştiul e calea, iar eu mai am
drum lung de făcut până la mine acasă, asta în cazul în care oi mai avea casă!
- Ce vorbă-i asta, omule? Cum să nu mai ai
casă?
- Cine eşti, de unde vii şi unde te duci?,
îl potopi Dinu cu o avalanşă de întrebări, la care aşteptau răspunsuri imediate
şi cât se poate de lămuritoare.
 |
| Soldați români la Cotul Donului |
- Bă, să ştiţi că vin din iad! Da, voi ştiţi
ce-i iadul? Să nu vă închipuiţi că iadul e aşa cum vi-I zugrăvesc popii în
predicile lor! Eu vin din iadul făcut de oameni, aici, pe pământ! Iadul ăsta
este aşa de crunt, încât cel închipuit de Scaraoțchi, regele dracilor, pare o
şcoală de măicuţe sclifosite dintr-o mănăstire catolică! Vin din prizonierat,
vin din Rusia, după 7 ani de cazne, pe care voi nu vi le puteţi închipui. Mă
întrebaţi cine sunt? Sunt un număr, numărul 7663. Odată am fost şi eu om, ca
toţi oamenii! Atunci, dacă mă întreba cineva cine sunt, răspundeam fără să
răsuflu: Sunt Nicolae Didilescu, din Didileşti, Gorj. Acum sunt într-o şi mai
mare încurcătură: nu mai sunt nici numărul 7663, nici Nicolae Didilescu. Sunt
nimeni, deşi e greu să crezi că „nimeni", care înseamnă nimic, poate
exista şi poate vorbi despre el. Cum să vorbeşti şi să spui verzi şi uscate
despre nimic? Spuneţi şi voi dacă n-am dreptate!? Vă spun doar că, atunci când
eram cineva, aveam un tată, o mamă, un frate mai mare cu doi ani ca mine şi o
muiere frumoasă şi de ispravă, cu care mă cununase popa Croicu din Didileşti,
exact cu 3 luni înainte de a începe pârjolul. Ăsta-s eu dacă aş fi, dar nu
sunt! deşi pare că sunt! înțelesără-ți bă, sau nu înţelesără-ți? Văd că după
cum vă holbaţi, n-aţi priceput, mai deloc, ce-i cu mine! Asta e! Acum aş vrea
să vă rog să mă luaţi şi pe mine în car până la Teleşti, că am picioarele carne
vie şi abia păşesc, iar până la Didileşti mai e de mers!
Dinu şi Ghiţă schimbară repede nişte
priviri, din care rezulta întreaga lor bunăvoinţă faţă de oropsitul din faţa
lor şi aproape, deodată, răspunseră amândoi:
 |
| Gara de Nord bombardată în anul 1944 |
- Te luăm, cum să nu te luăm!
- Hai, urcă-te şi aşează-te pe răscolul din
spate şi să te tii bine, că drumu-i rău şi ai putea să cazi, zise Ghiţă.
Ajunşi în Teleşti, în dreptul casei lui Popa
Mischie, Ghiţă ceru boilor să facă cea şi să se înscrie pe traseul de urmat
către casă.
Didilescu ar fi trebuit să meargă tot
înainte spre satul lui, aşa că aici trebuia să se despartă.
Dar pe Dinu şi pe Ghiţă nu-i lăsa inima să-l
coboare din car în halul în care era: murdar, ud leoarcă şi cu picioarele
făcute praf de mersul pe jos în ciubotele rupte pe tot locul şi în care apa şi
noroiul intrau şi ieşeau peste tot în mare voie.
Aşa că Ghiţă interveni cu propunerea:
- Bă, nea Nicolae, bă, uite ce zicem noi: se
făcu târziu, eşti ud şi nemâncat şi bietele dumitale picioare nu te mai ţin ca
să iei, în răspăr, un drum aşa de lung şi de anevoios! Noi am vrea ca să
înnoptezi la noi, să-ţi usuci hainele, să te speli oleacă, să mănânci cu noi
ceva, iar mâine dimineaţă te duc eu, cu carul, până în Didileşti. Ce zici?
- Bă, Ghiţă, parcă aşa înţelesei că te
cheamă, bă mâncate-ar nenea, eu nu vreau să vă încurc, eu sunt pe drumuiri de
câteva luni bune, n-o să mă înec ca ţiganul la mal, tocmai acuma! M-oi târî eu,
cumva, până acasă. De ce să vă necăjesc?
- Nea Nicolae, pe noi nu ne încurci, nici nu
ne necăjeşti, dacă vrei să faci aşa cum îţi zisei. Am avea o mare bucurie, dacă
dumneata ai vrea să vii cu noi. Te rugăm!
Didilescu se gândi îndelung, analiză pe
toate feţele situaţia şi decise scurt:
- Bine bă, merg cu voi, ce-o fi o fi!
Ghiţă porni carul şi când ajunse în dreptul
casei soru-sa, Sâţa iui Milan, îi veni o idee: să ceară Sâţei să dea de pomană,
lui Nicolae, hainele fiului ei, Ion, căzut pe front, la Stalingrad. Opri carul,
deschise poarta şi intră în casă, fără vreo oprelişte, fiindcă îl cunoştea
câinele. Se întoarse cu Sâţa alături, cu doi saci cu hainele lui Ion. Sâţa
aprinse o lumânare, îi întinse sacii lui Nicolae şi zise:
- Să-i fie lui fiu-miu Ion!
- Bogdaproste, răspunse Nicolae, mulţumit
că, de acum, avea haine bune şi o pereche de opinci noi nouţe!
Ajunşi acasă, descărcară sacii, după care
Ghiţă îşi chemă muierea:
- Colită, la noapte, omul ăsta va dormi la
noi. Aşa că pune repede la foc căldarea mare de aramă pe zălarul din cunie şi
fierbe apă, că vine de la drum lung şi trebuie să se spele! Să faci, neapărat,
şi o leşie de cenuşă, ca să se poată curăţa ca lumea.
După ce Nicolae se spălă, se aşezară cu toţi
la masă. Discutară despre lucruri din viaţa lor, cum ar fi seceta de astă vară,
faptul că batoza de treierat a venit târziu la aria din Teleşti, pe la sfârşit
de septembrie, iar o parte din grâu a încolţit în snopi, că din tot grâul s-a
ales doar cu doi saci, restul îi fusese ridicat chiar din arie pentru cote, că
laptele pentru copii nu-i de ajuns, că-i luat la Centrul de Colectare, tot
pentru cote, că vine iarna şi n-au lemne, fiindcă pădurea le-a fost luată de
comunişti etc.
Colita i-a făcut apoi patul în hodaia de la
drum, i-a adus o ulcea cu apă şi o sticlă de vin roşu, să aibă peste noapte, că
era musafir, iar musafirii trebuie omeniţi cum se cuvine.
Nicolae şi-a întins hainele la uscat pe o
culme din apropierea sobei, după care a suflat în lampă şi s-a culcat. Era
frânt de obosit şi i se părea că a aterizat într-o nouă lume, unde-i căldură,
curăţenie şi multă omenie. Lucrurile astea le credea pierdute, pe veci.
*
* *
 |
| Soldați români la Tiraspol, lângă portretul lui Stalin |
Dimineaţa, Ghiţă s-a ţinut de cuvânt. După
ce au înfulecat ceva, a înjugat boii şi şi-a anunţat oaspetele că pot porni
spre Didileşti. Acesta era deja pregătit, dar spre surprinderea tuturor nu a
îmbrăcat hainele primite de pomană, explicând, deşi nimeni nu-l întrebase, că
vrea să ajungă acasă la fel cum a plecat din Rusia, iar hainele celelalte îi
vor fi, cu siguranţă, de mare folos, de acum înainte.
Ajunşi acasă în Didileşti, Ghiţă a întors
carul şi a pornit-o către Teleşti, nu înainte de a se îmbrăţişa şi a se asigura
că „ne mai vedem noi!"
Nicolae rămase ţintuit în mijlocul drumului.
Privi cu nostalgie la şindrila de pe casă, putrezită şi lipsă din loc în loc,
şi la tencuiala căzută pe porţiuni mari de pe bârnele hodăilor. Pridvorul,
marca doar ici - colo faptul că odată, de mult, scândurile frumos meşteşugite
au avut continuitate, acum şirul lor arată ca dinţii unei babe ştirbe. Scara de
la târnaţ, făcută din lespezi de piatră de calcar, sumar prelucrată prin
cioplire, avea treptele prăbuşite în neorânduială, semn că, pe lumea asta,
nimic nu-i veşnic. Portiţa de la târnaţ, atârna într-o rână, ţinută de o
singură balama ruginită.
Curtea era invadată de mărăcini şi rugi, iar
coteţele păsărilor şi şoprul zăceau putrezite, îngropate de lăstărişul care le-a
cotropit odată cu trecerea anilor, în care o mână de gospodar n-a mai bătut un
cui, nici vorbă de înlocuirea vreunei scânduri.
Paragina îşi pusese pecetea pe toată
gospodăria şi arăta că lucrurile, ca şi oamenii, sunt doar trecătoare prin
vreme, iar ţinta spre care se îndreaptă este pieirea. Veşnicia nu există decât
în mintea noastră. Doar moartea rămâne suverană! Aşa vedea Nicolae lucrurile
şi-trăgea concluzia că existenţa e o chestiune fără sens, marcată de
zădărnicie, care-i atotstăpânitoare!
Între timp, pe drum, îşi făcu apariţia un
trecător care-şi ducea calul la pripon. Tresări bietul om când îl văzu pe
Nicolae, pironit în mijlocul drumului, cu figura sa de apostol biblic, sau de
monah care vieţuieşte în vreo grotă, pe care a părăsit-o de curând. Ii zise, cu
sfială:
- Bună ziua, străine! Te pot ajuta cu ceva?
Ce cauţi şi nu găseşti?
- Bună ziua, răspunse, absent, Nicolae. Vrei
să ştii ce caut, păi caut, aşa, ca să mă aflu în treabă, o lume care, acum mă
lămurii că şi-a dat duhul demult. Caut potcoave de cai morţi, asta-i!
- Nu înţeleg ce vrei să spui! O lume nu
moare niciodată, e adevărat că doar oamenii pier, dar alţii le iau locul şi
prin asta lumea rămâne lume!
- Prostii, ca să ştii, doar prostia e
nemuritoare, îl puse la punct Nicolae. Dar să lăsăm asta, parcă ziceau că vrei
să mă ajuţi, atunci ajută-mă, spune-mi deodată, cine eşti?
- Păi dacă-ţi spun, ţi-ar folosi la ceva?
- Poate!
- Află atunci că mă numesc Ion Nebunu. Nu
sunt nebun, dar aşa mă cheamă! Nici tata şi nici moşu' n-au fost nebuni.
Nicolae îşi aminti că Ion era fiul
cântăreţului de la biserica din sat, cu care copilărise în Didileşti şi, deşi
nu erau prieteni, au fost destul de apropiaţi.
- Ioane, păi zi bă aşa, nu eşti tu copilul
lui Robu lui Dumnezeu?
- Ba eu sunt ăla, dar de unde ştii tu?
- Ei, ştiu, cum să nu ştiu? Eu ştiu şi
lucruri pe care n-ar trebui să le ştiu. Dar le ştiu şi pace! Uite, de pildă,
ştiu că la şcoala primară, ai avut învăţător pe Trică Hortopan, care, în clasa
a doua, te-a lăsat repetent. Aşa-i?
Ion Nebunu îşi face cruce cu evlavie şi
tremurând tot, îi zice:
- Străine, ori eşti sfânt, ori eşti diavol,
una din două! Doar ăştia pot şti totul despre oameni! Mă miram de ce arăţi atât
de ciudat! Acum ştiu că nu eşti om ca toţi oamenii, eşti altceva! Şi asta mă
înspăimântă!
- Nu te speria, bă, Ioane, că eu nu-ţi voi
face vreun rău, vreau doar să stau de vorbă cu tine şi vreau asta pentru ca să
aflu lucruri pe care chiar nu le ştiu! Pricepi?
- Nu, nu pricep şi nici nu mă pot gândi că
există ceva pe care tu să nu-l ştii!
- Ba există, uite, deşi ştiu că în anul 1938
te-ai însurat cu o fată. Stanca din Strâmba, nu ştiu câţi copii ai. La fel,
ştiu că în casa asta era stăpân Petrache Didilescu, nu mai ştiu nimic de el şi
de familia lui. Sunt multe lucruri pe care nu le ştiu şi pe unele chiar vreau
să le aflu!
Ion nu mai înţelegea nimic şi, deşi derutat
de ştiinţa şi neştiinţa străinului, voia cu tot dinadinsul să-l ajute cu cele
de el ştiute.
- Păi, tot dacă veni vorba de ai lui
Petrache Didilescu, ţi-aş putea spune câte ceva despre ei.
- Mai trăiesc, pe unde mai sunt, ce au mai
făcut şi ce fac acuma?
- Străine, să ştii că în urmă cu vreo cinci
ani, Petrache a murit înecat în Tismana. Era bătrân şi a căzut de pe punte în
apa învolburată. L-a găsit un om din Şomăneşti, la vărsarea Tismanei în Jiu.
Muierea lui a trăit, ca vai de ea, până acum două luni. Bătrână, surdă şi
aproape oarbă, a fost găsită de o nepoată, moartă în casă. A îngropat-o nepoata
asta, că n-avea cine s-o facă. Ei au avut doi feciori, dar, din păcate, ăştia
nu mai trăiesc.
 |
| La conferința de la Yalta |
Petrache şi muierea lui au mai avut un
copil, Nicolae, care a avut şi el o soartă tristă. Plecat în război, în luptele
de la Stalingrad, a fost dat dispărut şi dispărut îi şi-n ziua de azi. Ăstuia,
biata mumă-sa, i-a ridicat un stâlp în cimitirul din Didileşti, unde, cât a
trăit, i-a aprins lumânări, i-a tămâiat şi i-a dat de pomană ca la oricare
mort. Acum casa e pustie şi pustie va rămâne, fiindcă neamurile lor de departe
nu se mai interesează de ea. Uitai să-ţi spun că băiatul cel mare al Iui Petrache,
e vorba de Sabin, n-a fost însurat. Cel mic, Nicolae, se însurase cu trei luni
înainte de a pleca pe front. A avut o minune de muiere. Dar ce folos? L-a
aşteptat ani la rând, până după încheierea păcii, când puţinii supravieţuitori
s-au întors în sat. Printre ei s-a întors şi unul, Pătru Frăţilă, căruia i se
amputase un picior, cu şase săptămâni înainte de sfârşitul războiului. Ăsta
fusese prieten la cataramă cu Nicolae şi după un timp şi-a luat inima-n dinţi
şi i-a cerut mâna Sevastiţei, că aşa o chema pe muiere. Asta nu i-a dat un
răspuns imediat, a căutat s-o lungească, sperând că, poate - poate, se va
întoarce Nicolae. Dar n-a fost să fie, Nicolae nu s-a întors!
Într-un sfârşit, Sevastiţa a consimţit să-i
fie nevastă lui Pătru. Nu l-a iubit, dar nici singură nu putea sta. Se înţeleg
bine şi au doi copii frumoşi. Aşa cum vezi, Dumnezeu ştie să le orânduiască pe
toate!
Încheind povestea, Ion îl privi surprins pe
Nicolae, care se înroşise, i se zbăteau venele de la tâmple şi-i şiroiau
lacrimile, care se înnodau sub barbă şi picurau apoi pe pieptul de la rubaşcă,
şi aşa destul de soioasă.
- Ce-ai omule, de ce te muiaşi aşa? De ce ai
vrea ca lumea să fie altfel decât o croieşte viaţa?
- Vreau o lume făcută într-un fel anume,
convenabil şi lui Dumnezeu şi mie. Dar aşa cum e făcută, nu convine nici lui
dracu! Atunci cui foloseşte? Nimănui! Aşa că, Ioane, îţi mulţumesc că ai avut
răbdare cu mine şi te asigur că vom mai sta de vorbă. Vei înţelege, cu
siguranţă, de ce-s atât de supărat pe viaţă! Dar toate la timpul lor. Du-te şi
priponeşte-ţi calul! Ion porni degrabă în treaba lui, fără să înţeleagă o iotă
din întâmplările în care fusese implicat fără să se aştepte.
Nicolae se linişti într-un târziu. Se gândi
să intre în casă, să-şi aranjeze, cât de cât, culcuşul de peste noapte. Dar
refuză, alegând să meargă mai întâi la cimitir, acolo unde erau îngropaţi toţi
cei care i-au fost, vreodată, dragi pe lume.
Ajuns la cimitir, îşi aruncă privirea într-o
margine, de unde se auzea zgomotul făcut de pământul aruncat cu lopata de doi
oameni, care săpau o groapă. Bă, se gândi Nicolae, uite că în satul ăsta mai
sunt oameni, de vreme ce, chiar zilele astea, muri unul. Asta în ciuda faptului
că venind pe drum, în afară de Ion Nebunu, nu întâlni ţipenie de om.
Se îndreptă spre locul unde familia lui îşi
îngropase, de mai bine de o sută de ani, străbunii. Îi ştia bine şi i-ar fi
găsit şi cu ochii închişi. Făcuse de mii de ori drumul ăsta, ca să nu şi-l mai
aducă aminte tocmai acum. Pe locul unde ştia că era înmormântat moşul lui,
Patru Didilescu, era o altă cruce, din stejar, înnegrită de ploi, dar încă
durabilă. Trase concluzia că ăsta e acum mormântul lui taică-său. Se uită cu
băgare de seamă la cruce şi recunoscu lucrătura. Era crucea pe care Petrache
Didilescu şi-o cioplise din vremea când Nicolae era flăcău, îşi făcuse atunci
şi tronul din scândură de plută. Le urcase în podul casei, ca la nevoie să fie
pregătit, că, aşa cum spunea el, moartea va veni sigur, că de asta n-a scăpat
nimeni. Până una - alta, Petrache păstra în tron făsuiul, din care lua, la
trebuinţă, câte un căpeţ, pentru a-l folosi la preparatul mâncării de zi cu zi.
Alături de crucea lui Petrache, Nicolae văzu o altă cruce din blăni de anin,
încă ne înnegrită de vreme, semn că era vorba de o înmormântare, nu destul de
veche. Aici, sigur, gândi el, au îngropat-o pe muma. Se aşeză în genunchi,
rosti cu smerenie Tatăl Nostru, se închină cu gesturi largi şi rostind un
Dumnezeu să-i hodinească, se ridică, gândind că s-ar fi cuvenit să le aprindă
câte-o lumânare, dar lumânări nu avea. într-un colţ al cimitirului se
ridicaseră mai mulţi stâlpi din lemn de plop, care în tradiţia creştină
însemnau trecerea prin lume a celor morţi în război şi ale căror oase putrezeau
în stepele ruseşti sau în altă parte, pe unde a trecut tăvălugul bezmetic al
frontului. Spre marea lui părere de rău, Nicolae nu putu să stabilească care
din stâlpi era al lui, că pe niciunul, ca de altfel nici pe cruci, nu era
obiceiul să se scrijelească numele răposaţilor. Se hotărî să plece acasă, să
vadă ce-i pe acolo şi ce poate face în situaţia în care era. în drum spre casă
întâlni câţiva săteni care se îndreptau spre locuinţa mortului spre a-l
conduce, cum e obiceiul, pe ultimul drum. Ăştia erau cu feţele înmărmurite de
ce vedeau în faţa ochilor şi nu puteau, în ruptul capului, să admită că ceea ce
văd poate să fie şi adevărat. După ce Nicolae le zise, stăpân pe el:
- Bună ziua, oameni buni!, aceştia, abia
într-un târziu, revenind-şi din uimire, răspunseră:
- Bună ziua, străine! Ce vânt te aduce pe la
noi?
- Vântul turbat, bă, nefericiţilor! O să
vedeţi voi ce înseamnă vântul ăsta, o să mai vorbim şi o să-mi daţi dreptate!
Acum e prea devreme să puteţi înţelege ce vă aşteaptă. Aşa că, toate la timpul
lor!
Nicolae intră în bătătura casei, urcă în
târnaţ. Pe trepte îl întâmpină o broască râioasă, iar pe bârna din faţa
pridvorului se dezmorţise un arici, care da să plece, numai el ştie unde.
împinse uşa de la hodaia din mijloc care, neîncuiată fiind, se deschise larg.
Pătrunse înăuntru, îl întâmpină un aer stătut de peşteră, cu iz pronunţat de
mucegai. Pe macatul aşternut pe pat trona o bucată fărâmiţată de tencuială,
căzută din tavan, din cauza ploilor, care nu mai aveau vreo oprelişte în ceea
ce însemnase, odată, de mult, un acoperiş de casă.
Ferestrele erau acoperite de pânze dese de
păianjeni, iar pervazul presărat cu muşte moarte.
Şoarecii îşi făcuseră cuib în lada de zestre
şi auzind paşii lui Nicolae se agitau speriaţi, neînţelegând ce se întâmplă în
locul unde, până acum, a stăpânit doar încremenirea şi liniştea absolută.
Sătenii cu care se întâlnise Nicolae au
urmărit, cu interes, încotro se îndreaptă străinul. Văzând că intră-n bătătura
lui Petrache Didilescu, îşi deteră cu presupusul:
- Bă, ăsta-i sigur Nicolae, că frate-su,
Sabin, ştim sigur că a murit pe front. De Nicolae ştim, cu toţii, că a plecat
pe front, dar de atunci nimeni nu mai ştie nimic de el.
- Fraţilor, strigă, cât putu de tare, unul
dintre săteni, o fi, nu zic nu, Nicolae, dar aici se pune o problemă! Care din
el, Nicolae al adevărat, sau Nicolae ăl de s-a făcut moroi? De ce zic asta, păi
eu şi mai mulţi de aici l-am ştiut bine pe Nicolae adevăratul, iar dacă te uiţi
la aschimodia asta de om, numai Nicolae nu pare să fie! Aşa că eu cred că
Nicolae a murit şi pe lumea ailaltă nu şi-a găsit hodina şi ce-a zis el, ia să
mă fac bă moroi, să mai îndrept lucrurile. S-a făcut moroi şi moroi se întoarse
în Didileşti. Aşa că să vă ţineţi! Păi dacă în capetele astea ale voastre, în
loc de nemărginită prostie, aţi avea şi un dram de minte, aţi fi înţeles
cuvintele lui, prin care, cu limpezime, ne-a spus că nici nu ştim ce ne
aşteaptă!
în final, se hotărâră ca după înmormântare,
să meargă împreună cu popa la Nicolae acasă, să-i citească popa din Scripturi,
să-l boteze cu busuiocul şi să-l miruie. Să-l salveze astfel de la pieire, dacă
mai e om, sau să-I alunge pe pustii, dacă Satana l-a luat sub stăpânire! Din
două, una! Păi nu?
*
* *
Întrucât, după înmormântare, sătenii
participară la pomană, se întâmplă să se îmbete criţă şi nu mai fu posibil
să-şi pună în aplicare planurile făcute pentru acea zi şi le amânară pentru
următoarea.
A doua zi, alaiul de săteni, în frunte cu
popa Costică Băltăreţu, dădură buzna în bătătura lui Nicolae. Odată intraţi în
oborul omului, popa îşi muie busuiocul în apa din căldăruşe şi stropi în cele
patru zări, cântând pe nas: Binecuvântează Doamne pe robul tău Nicolae şi adu-l
pe calea cea bunăăă!
Nicolae, care vântura fasolea găsită într-un
ciurel, după sobă, se opri mirat de ce se întâmplă şi din priviri le ceru să
spună repede ce vor.
Popa, dar şi ceilalţi săteni, înţeleseră ce
vrea Nicolae şi trecută la clarificări.
- Bă, omule, zise popa, bă, înainte de
toate, vrem să ştim cu precizie cine eşti. Ne interesează, înainte de toate,
dacă tu eşti cu adevărat Nicolae Didilescu şi dacă mai eşti creştin ortodox,
dacă nu cumva te-ai convertit la altă credinţă? Dacă nu ai murit şi ai revenit
la noi în sat ca moroi, să ne dai de furcă, de parcă n-aveam şi aşa destule
belele! Vrem să ne spui şi nouă de unde vii şi ce ai de gând să faci de acum
încolo, că zău, nu ne picaşi bine deloc!
- Părinte, ca să vă liniştiţi şi de
curiozitate să nu cumva să crape pipota în hâţa asta de nărozi, cu care, spre
cinstea dumitale, te înconjuraşi, o spun răspicat: da, eu sunt Nicolae Didilescu.
Sunt, aşadar, omul pe care-l bănuiţi, dar văd că de adevărul ăsta aveţi
serioase îndoieli. Creştin am fost, că m-a botezat popa Croicu, cel care a
slujit cu dreaptă credinţă înaintea dumitale, la biserica din satul ăsta. N-am
trecut la o altă credinţă, fiindcă, sincer, nici nu m-am gândit la aşa ceva şi
chiar dacă m-aş fi gândit, tot n-aveam timp s-o fac, fiind ocupat cu războiul.
Iar când eşti prins cu treburile unui răzbel mondial, n-ai vreme să te-apuci de
bazaconii! Dacă mai sunt creştin? Asta-i greu de spus, că de şapte ani nu m-am
mai gândit la cele sufleteşti, trupul meu având multe şi grabnice nevoi, pe
care n-aveam cum să le amân pentru altădată! Ştiu încă, spre lauda mea, să mă
închin, dar o fac aşa de rar, încât mi-e ruşine să mă mândresc cu lucrul ăsta!
Mă întrebi, părinte, dacă nu cumva am murit
şi m-am întors pe pământ ca moroi? Eu dacă eram în locul Sfinţiei tale, n-aş fi
putut întreba aşa ceva, chiar dacă aş fi fost mort de beat. Cum crezi,
dumneata, părinte, că un om zdravăn la cap, dacă Dumnezeu hotărăşte să-l ia la
ceruri, el se pune de-a curmezişul şi face pe dracu-n patru şi se întoarce ca
să pătimească vârtos în iadul ăsta, care e viaţa pe pământ?
Vreţi să ştiţi de unde vin. Păi, ca să
folosesc o vorbă a unui sergent polonez din plutonul meu, vin din infern, care
după câte am înţeles eu, e un lucru mai al dracului decât iadul, despre care le
povesteşti dumneata în biserică proştilor ăstora. Vin din războiul şi din
lagărele de prizonieri ale Rusiei. Aş vrea să vă explic ce înseamnă asta, dar
îmi pierd timpul degeaba. Pentru dumneata războiul se duce cu crucea, pentru
gurile căscate de aici se duce de azi pe mâine, fără eforturi mari şi fără
umilirea bietului om luat de vâltoarea acestuia. Ce ştiu ăştia despre război,
care au fost reformaţi la recrutare sau nu au fost mobilizaţi, fiind prea
bătrâni?
Încotro mă îndrept? Greu de spus! Dacă ar fi
după mine, m-aş îndrepta spre o libertate de nimic îngrădită, fără stăpâni,
fără porunci pe care, obligatoriu, ar trebui să le îndeplinesc fără crâcnire.
M-aş îndrepta spre o lume a bucuriei, neumbrite de tristeţe, nesfâşiată de
deznădejde. Dar o aşa lume există oare? Eu am s-o caut necontenit! Va fi foarte
greu, poate imposibil, că ştiu, de acolo de unde am plecat, după atâta amar de
vreme, că spre noi vin, cu paşi repezi, vremuri grele, vremuri de grozăvia
cărora mintea voastră proastă nu-şi poate închipui absolut nimic. Vine, ca să
ne zdrobească, ca pe nişte muşte neputincioase, tăvălugul. Asta, în timp ce pe
voi vă interesează doar o problemă: dacă eu mai sunt, sau nu mai sunt creştin!
Asta-i, zise Nicolae cu năduf, asta-i,
lua-v-ar dracu de tăntălăi!
Acum, spargeţi gaşca şi la voi acasă, paşol,
că de n-o faceţi repede, vă risipesc eu cu păru'!
Sătenii nu mai aşteptară să le zică a doua
oară şi se îndreptară buluc spre poartă. Veniseră la Nicolae să se lămurească
în anume privinţe şi plecau muţi de mirare, de lămuririle pe care acesta le
dăduse în privinţe despre care ei nu întrebaseră, fiindcă habar n-aveau că
acestea există.
*
**
Rămas singur, Nicolae îşi scoase salteaua de
paie de pe pat, perna umplută cu foi de porumb şi aşternuturile, Ie bătu
îndelung cu un retevei de salcâm, după care le aşeză la locul lor, să aibă unde
dormi la noapte.
Curând se lăsă seara şi plin de speranţă,
dădu să aprindă lampa, dar rămase tare dezamăgit: gazul secase definitiv, iar
fitilul uscat nu vru să se aprindă în niciun chip. întins în patul lui, la el
acasă, după atâta amar de ani în care dormise pe unde apucase, i se părea
ciudat că aşa ceva mai e posibil.
Căută din răsputeri să ţină la distanţă
gândurile care-l năpădeau ca o apă mocirloasă şi care, parcă, voiau să-l sufoce
şi să-l otrăvească, dacă mai era nevoie de veninul lor, menit să-i dizolve
sufletul sau, mai exact, ce i-a mai rămas din amărâtul ăla de suflet.
Revăzu cum viaţa sa se sfârşise odată cu
începerea războiului, ordinul de mobilizare prin care a fost luat de acasă şi
trimis pe front fiind condamnarea sa la moarte civilă, la pierderea libertăţii
personale, a libertăţii de a decide, până şi în lucruri elementare care privesc
persoana sa. Ani lungi alţii au hotărât în locul lui, ce să facă moment de
moment, când să se culce, când să se deştepte, ce şi dacă trebuie să mănânce şi
alte şi alte lucruri de acest fel.
De la mobilizare el a avut mereu unul sau mai
mulţi stăpâni. Pe front executa fără crâcnire ordinele superiorilor, în
prizonierat pe cele ale comandanţilor de lagăr sau ale sentinelelor, care-l
păzeau, încât îşi pierduse deprinderea de a decide şi asupra celui mai
neînsemnat lucru privitor la persoana sa. Gândul ăsta îi produse o revoltă de
nestăpânit şi se mira că a putut să suporte fără nicio reacţie palpabilă
umilinţele fără şir îndurate cu stoicism şi, de ce nu, cu o laşitate
inexplicabilă. Bă, îşi zise el, pe front am avut puşcă şi n-am catadicsit să-i
spulber pe cei ce m-au călcat continuu în picioare, în lagărele prin care am
trecut m-au păzit sentinelele care trăgeau lecţii crunte, încât era o bagatelă
să-i dezarmez, dar n-am făcut-o Aşa că ce am îndurat e, în mare parte, şi
datorită mie.
Se gândi că războiul şi vremurile care-l
supun pe om la cazne inimaginabile, l-au lăsat singur pe lume. Şi-a pierdut
părinţii, fratele şi muierea, cu care odată era cununat, şi nu şi-a închipuit
că o poate pierde în modul stupid în care a pierdut-o.
Se gândi că de acum vin vremuri la fel de
grele, vremuri pornite din Rusia şi care vor îngenunchea curând şi România.
Ştia că urmează ca oamenii să-şi piardă pământurile, să muncească ca sclavii în
colhozuri, să-şi piardă bruma de avere şi, dacă vor cuteza să opună şi cea mai
mică rezistenţă, vor fi înghesuiţi în temniţe sau în lagăre de muncă. Sumbră
perspectivă!
Se şi vedea în mijlocul acestor noi
nenorociri, strivit de ele şi în imposibilitate de a găsi vreo ieşire.
Deznădejdea îl făcea să simtă că aşa nu se mai poate, dar era revoltător că el
nu putea să facă nimic ca să influenţeze mersul lucrurilor.
S-a ridicat din pat, păşind precipitat prin
hodaie, lovind nervos în pereţi, tropăind lutul care ţinea loc de podea. începu
să transpire abundent şi l-a apucat un tremurat de nestăpânit. Deodată, parcă
pentru a se descărca, începu să răcnească, ca un leu prins în capcană. Ieşi în
târnaţ şi începu să urle sinistru, ca lupii din haitele înfometate din pădurile
din jur, pe timp de iarnă grea.
Ieşi în drum, urlând din toate puterile,
tulburând cu brutalitate liniştea profundă care stăpânea satul şi trezi oamenii
care dormeau, istoviţi după o zi în care, fără pauză, tăiaseră şi căraseră la
coceni din luncă.
Sătenii ieşiră unul câte unul în drum, doar
în cămaşă şi izmene, să se lămurească, cât se poate de repede, de ce se
întâmplă în cătunul lor.
Văzându-i strânşi grămadă, Nicolae încetă să
mai urle şi cu un glas răguşit le reproşa tăios;
- Dormiţi, firea-ţi ai dracu de trântori!
Vine colhozul să vă înăbuşe ultima răsuflare, iar vouă vă arde de somn! Bravo,
bă, bravo! O să vă treziţi când v-o lua ăştia pământul vitele şi izmenele din
cur, dar va fi prea târziu. Aţi fost şi până acum amărâţi, dar vă simţeaţi
stăpâni, stăpâni peste curelele voastre de pământ, peste ce aveţi în obor şi-n
pătule. Dar comuniştii, care vin în roiuri, ca lăcustele, vă vor lăsa fără
nimic, ce mai la deal, la vale, vă vor lăsa în curul gol! Din oameni liberi,
veţi deveni slugi, fără şira spinării, şi tot ce veţi face, veţi face de frică.
Nu veţi mai face nimic din capul vostru şi o să vă întrebaţi de ce dracu' mai
aveţi cap, fiindcă oricum nu vă va mai fi de niciun folos!
Nu mai putu continua, deşi simţea că mai
avea multe de spus, din cauza unui suspin prelung şi al unui şiroi de lacrimi
care îi inundă cu repeziciune obrajii.
O babă îi aduse o ulcică cu apă şi-l îndemnă
cu blândeţe:
- Bea Nicolae, bea mamă, că amarul din
sufletul tău doar aşa se mai poate îndulci. Altfel, te arde ca vitriolul şi te
face din om neom!
Nicolae bău cu nesaţ din ulcică, după care
intră în obor, aşezându-se pe lespezile de piatră ale scării.
Lăsase oamenii în drum, fără să-i prevină de
ce avea să facă. Sătenii înţeleseră că Nicolae, pentru moment, nu mai avea chef
de ei şi prea era istovit, ca să se mai aştepte la ceva de la el. Aşa că se
risipiră pe la casele lor, liniştea punând din nou stăpânire peste sat.
Nicolae continuă să plângă cu sughiţuri, o
bună bucată de vreme, mintea fiindu-i tulburată de gânduri negre, care i se
zvârcoleau în cap ca un ghem de şerpi veninoşi.
În învălmăşeala asta, prin cap îi trecu, ca
un fulger, un gând, care avu darul să-i lumineze cu putere toate cotloanele
întunecate ale sufletului lui chinuit.
Bă, îşi zise el, bă, de ce dracu' mă chinui
eu atâta, când e limpede că nu pot schimba nimic. De ce să fiu mereu furios şi
încruntat? De acum trebuie să mă schimb neapărat! Trebuie să devin un om vesel,
care râde mereu, cântă şi joacă şi când trebuie şi când nu trebuie. încântat de
ce-i trecuse prin minte, se puse pe un râs sănătos, care făcea să-i vibreze
trupul slăbit şi mult încercat, ca o coardă de vioară, întinsă până aproape de
punctul de rupere.
Nicolae nu voia, dar nici nu mai putea să-şi
stăvilească nesăţioasa poftă de râs ce-l cuprinsese subit.
în veselia lui nestăvilită, începu să joase
în bătătură o sârbă îndrăcită, în timp ce cânta felurite cântece gorjeneşti, pe
care le ştia de pe vremea când era flăcău, iar sufletul nu-i fusese încă
mutilat de necazurile pricinuite de război. Se luminase de ziuă. Oamenii
treceau cu carele cu loitre lungi să-şi aducă cocenii din luncă şi ajungând în
dreptul casei lui Nicolae, îşi făceau cruce zicând!
- Bă, e clar că omul ăsta s-a smintit! E
nebun de-a binelea! Azi-noapte urla, ţipa la noi, ne certa şi răcnea din toţi
bojogii, iar acum nu se mai poate opri din râs, cântec şi joc! Te poţi pune cu
nebunia? N-avem cum!
Dormea puţin, iepureşte, după care ieşea în
drum, călcând de la un capăt la altul, urmat de un alai, la fel de vesel, de
copii. Era o distracţie la care ţâncii ăştia nici nu visaseră.
Curând, Didileştiul se dovedi a fi prea mic
pentru ce avea el să le arate oamenilor. Aşa că începu să cutreiere satele din
jur: Câlnicul, Teleştiul, Strâmba, Hodoreasca, Godineştiul, Pârâul de Vale,
Brădicenii şi multe altele.
La Teleşti avea cei mai mulţi prieteni, dar cei
mai buni erau Ghiţă Cornoiu, a lu' Ţapu, Nicolae Bîldea, poreclit Bâldeci, Ion
Saragea, zis Budibel, şi Gheorghiţă Corlan, zis a lu' Gate.
De Ghiţă a lu' Ţapu îi plăcea că doar cu el
putea comunica în versuri, la Bâldeci aprecia pofta de joc manifestată când era
beat şi beat era aproape întotdeauna, iar la Gheorghiţă a lu' Gate şi Budibel,
admira felul vârtos în care înjurau pe ruşi şi pe comunişti, deopotrivă.
Trecând prin Teleşti, îşi arăta prietenia faţă de copiii satului, care-i
produceau mare bucurie, aclamându-l:
- Didilescu,
nebunu'
Trage cu
tunu'
De nu scapă
unu'!
Copiii îl iubeau, căci era singurul adult
care îi trata de la egal la egal. Cu copiii lui Cocală juca ore întregi
pituluşul, cu Ion a lu' Ghiţă a lu' Ţapu juca ţintarul, pe o bârnă a podului de
peste şanţ, cu Marian al Măriuchii şi cu Gicu Viţii mergea pe Bistriţa după
peşte, cu povârşogul.
Cel mai bine se distra în Teleşti, atunci
când se întâlnea cu Băcuiu, un ţigan care-şi avea sălaşul în zăvoiul Bistriţii,
lângă podul Bâldoilor. Băcuiu era ursar şi-şi câştiga existenţa din
reprezentările pe care le producea cu ursul prin Teleşti şi satele din jur.
Ursul era dresat şi dansa perfect pe
ritmurile stabilite de ţigan prin bătaia cu un bolovan într-o sapă fără coadă.
Ritmurile acestea în întărâtau la culme pe Nicolae, care ţinea isonul ursului,
tropăind cu măiestrie diferite jocuri populare, în funcţie de melodia aleasă de
ţigan. Juca şi chiuia până la epuizare, până cădea lat, leoarcă de sudoare. Dar
Băcuiu folosea ursul şi pentru îndreptarea oaselor huruite ale babelor, care-l
plăteau pe ursar să le poarte jivina, în sus şi în jos, de-a lungul spinării.
Tariful pentru terapia asta era fie un ciurel de făină de porumb, fie un căpeţ
de făsui.
Asta lui Nicolae nu-i plăcea, îl plictisea
de moarte, nu mai era distracţie, ci doar o muncă, ca prăşitul bunăoară, şi cui
dracu' îi place să dea cu sapa la nesfârşit şi să mai aibă pretenţia că se şi
distrează?
Aşa că o tăia din locul ăla şi-şi vedea
de-ale lui, lucruri plăcute, oricum.
Când lua un pic de distanţă, întorcea capul
şi din mers striga:
- Plimbă ursu' ţigane, că rugineşte lanţu',
şi apoi se punea pe un râs sănătos, mulţumit de gluma pe care a făcut-o.
Când trecea prin sat se oprea pe la porţi,
„să-şi bată joc", cum zicea el, de anumite persoane.
La Titina lu' Gheorghiţă a lu' Gheorghe a
lu' Toma îi striga:
- Tu Titină,
cea putoare,
Te sculaşi la
prânzu-al mare
Şi nu făcuşi
de mâncare!
Se punea apoi pe râs, mândru de creaţia lui
artistică, dar şi de gluma reuşită prin aceste nepieritoare versuri.
Riţii Lăzăroiu, o femeie de-o răutate
diabolică, cea mai certăreaţă muiere din Teleşti, îi striga din mijlocul
drumului:
- Riţă, Riţă,
măi Măriță
Ai a dracului guriţă,
Ca de
broască, strâmbă, rea
Mai bin'
ne-am că....a în ea!
Îl distra nespus faptul că încriminata
reacţiona cu vehemenţă:
- Du-te mă dracu' de nebun, găsite-ar boala
ra!
Viţa lu' Văsâle Grădinaru era şi ea în
vederile Iui, după ce bărbatu-su o surprinsese în pat cu Chiloiu, cizmarul
satului.
Pe această întâmplare, Ghiţă Cornoiu, a lu'
Ţapu, îi făcuse o poezioară sub formă de strigătură, exact pe gustul lui
Didilescu:
Cine joacă
baraboiu
Ţaţa Viţa cu
Chiloiu
Cine joacă
periniţa
Chiloiu cu
tata Vita!
Versurile astea i le striga cu putere peste
ulucă, în timp ce tropăia baraboiul sau ţopăia periniţa.
Dar aplecarea lui spre chestiuni politice nu
se stinsese, aşa că mergând prin sat izbucnea cu îndârjire:
- Stalin şi
poporul rus
Pe vecie
ne-au răpus,
Da tu-nduri
şi eu îndur
Să ne pupe
ruşii-n cur!
Finalul strigării îl făcea să râdă nebuneşte
şi-i dădea sentimentul că, în confruntarea lui cu Stalin, şi poporul rus, el
era învingătorul.
Mai striga, spre amuzamentul teleştenilor,
şi o mică parodie după Vasile Alecsandri.
- Iarba rea
din holde piară
Comunismul să
dispară.
Să se ducă
dracului
Unde-a cântat
cucu-ntâi!
Câţiva ani, Didilescu a dat culoare uliţelor
satului Teleşti şi nu numai. îl ştia tot Gorjul şi trecea ca un om vesel,
imposibil de îngenuncheat de marile necazuri, pe care vremurile le abătuseră
asupra satului românesc.
Era ca un punct luminos ivit pe cerul
plumburiu al unei lumi muribunde. Era un punct minuscul de lumină, care însă nu
dădea nici o speranţă, ba dimpotrivă, prevestea implacabil sfârşitul şi
intrarea satului într-o beznă absolută. Era ultimul licăr de lumină, nu era
nicidecum vreun soare! Soarele apusese de mult, se intrase deja în noaptea
istoriei.
Col. (r) ION CORNOIU
Proză scurtă
apărută în revista „Tradiții teleștene”,
nr. 18, 3 mai 2016, pag. 16-21
