 |
| Imagine de la http://www.doxologia.ro |
Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit pătimirea, trad. Adrian şi
Xenia Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2006.
Recenzie de ierom. Maxim Morariu
Personalitatea
Sfântului Luca al Crimeei (1877-1961), pe numele său laic Valentin Voino-Iaseneţki a devenit, în
ultima vreme tot mai cunoscută mediului teologic românesc. Traducerea şi
editarea în limba română a predicilor lui (Sfântul Luca al Crimeei, La porţile Postului Mare – predici la Triod,
trad. Adrian şi Xenia Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2004; Idem, Predici, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas,
Nicolae Creţu, ediţia a 2-a, Editura Sophia, Bucureşti, 2010), şi reeditarea
succesivă a autobiografiei sale, constituie adevărate dovezi în acest
sens.
Viaţa
lui a fost una la înălţimea personajului, cunoscând atât momente în care
autorul a fost elogiat şi aplaudat de către forurile laice şi cele
eclesiastice, cât şi reversul acestora. De aceea, relatarea parcursului ei,
făcută de către autor însuşi, ajuns la vârsta senectuţii, şi completată de
către scoliile editorilor ruşi, se constituie într-o adevărată perlă a
autobiografiei spirituale din spaţiul ortodox al secolului trecut, ce conţine
atât momente de dramatism, cât şi elemente de mistică sau istorie. În mod cert,
cartea Arhiepiscopului este, dincolo de mărturia privitoare la viaţa trăită în
conformitate cu învăţăturile lui Hristos şi una privitoare la atrocităţile
comunismului rus.
Cu
condei de romancier, Sfântul Luca descrie pas cu pas itinerariul exilurilor
sale, interacţiunile sale cu oamenii, reuşitele sale în plan chirurgical,
activitatea sa chiriarhală, dar şi situaţia generală a Rusiei acelor vermuri.
Lucrarea conţine repetate pasaje în care sunt prezentate momente şi oameni de
pe urma cărora chirurgul rus a avut de suferit. Fără a se folosi de ele pentru
a-şi revendica o alură de rezistent sau de martir, ci dorind doar să relateze
evenimentele care i-au marcat viaţa, el se rezumă la a le descrie, fără a le
comenta şi le însoţeşte adesea cu rugăciuni binevoitoare şi certificări ale
iertării acordate celor care l-au prigonit.
Uneori,
autorul descrie şi o parte dintre experienţele sale spirituale, prezentându-le
însă într-o manieră ce să pună în valoare nevrednicia lui. Iată un astfel de
exemplu, petrecut în timpul primului exil:
,,La
mijlocul verii, nu îmi aduc aminte exact în ce chip, a avut loc o prevestire de
la Dumnezeu, aşa mi s-a părut mie, despre grabnica întoarcere din exil.
Aşteptam cu nerăbdare împlinirea acelei făgăduinţe, dar săptămânile treceau una
după alta şi totul rămânea la fel ca înainte. Am căzut în descurajare şi odată,
în altarul bisericii de iarnă, care dădea printr-o uşă în biserica de vară, mă
rugam cu lacrimi în faţa icoanei din fundul altarului. În rugăciunea mea, era,
e limpede, şi cârtire împotriva Domnului Iisus pentru îndelunga neîmplinire a
făgăduinţei de slobozire. Şi dintr-o dată am văzut că Iisus Hristos zugrăvit
într-o icoană şi-a întors preacurata Sa faţă la mine. Am căzut în groază şi
n-am cutezat să privesc mai mult icoana.Ca un câine bătut am mers din altar în
biserica de vară, unde am văzut în strană Apostolul. L-am deschis maşinal şi am
citit primul lucru ce mi-a căzut sub ochi.
Spre
marele meu necaz, nu-mi amintesc textul pe care l-am citit, dar acest text a avut asupra mea o înrâurire de-a
dreptul minunată. Prin aceasta erau înfierate nechibzuinţa mea mea şi
obrăznicia cârtirii împotriva lui Dumnezeu şi totodată era întărită făgăduinţa
slobozirii pe care o aşteptam cu nerăbdare.
M-am
întors în altarul bisericii de iarnă şi am văzut cu bucurie, privind icoana, că
Domnul Iisus caută iar spre mine cu o privire dătătoare de har şi luminoasă.
Oare
n-a fost aceasta o minune (p. 95)?"
Sfântul se foloseşte de asemenea de autobiografie pentru a se confesa
public de puţinele sale momente de laşitate, de faptul de a fi acceptat
pensionarea din funcţia de arhiereu, în condiţiile în care erau atât de multe
lucruri de făcut în ogorul Domnului în vremea în care acel fapt s-a întâmplat,
sau pentru că a acceptat să profeseze medicina în timp ce era pensionat. Cea
din urmă experienţă este văzută de autor ca o fugă, un abandon, tristeţea
datorată acestui fapt fiind adesea prezentă în paginile autobiografiei.
Scrisă cu sinceritate şi măiestrie, oferind informaţii despre biografia
unui mare bărbat al Ortodoxiei contemporane şi despre ororile comunismului din
spaţiul rus, lucrarea Sfântului Luca va rămâne în mod cert una referenţială în
cadrul autobiografiilor spirituale ale secolului trecut, alături de însemnările
Sfântului Siluan şi de alte opere similare. Lectura ei se constituie deopotrivă
într-un pios omagiu adus autorului, încercat de oameni şi proslăvit de
Dumnezeu, şi într-o îndeletnicire folositoare sufletului.
