DORUL DE UNITATE
de preot Viorel COJOCARU
Cu paşi grăbiţi ne apropiem de aniversarea a 100 de
ani de la Marea Unire din 1918. La Chişinău se simte aidoma a mai multor
activităţi care vor comemora evenimentul istoric. Unii din cetăţeni, cei mai
creduli, îşi imaginează că în acel moment, în acea zi de 27 martie 2018 vom
prăznui dublu, vom comemora centenarul evenimentului interbelic apoi îl vom
actualiza. Astăzi e greu de făcut asemenea prognoze. Chiar dacă trăim
evenimentul formării unui alt „Sfat al Ţării 2”, totuşi politicul actualii
Republici Moldova se perindează spre alte tărâmuri.
Greşeala pe care o trăim astăzi este evenimentul
petrecut în anul 1990, când am obţinut juridic independența faţă de URSS.
Astăzi este greu de reparat această gafă politică. Am obţinut de fapt o
independenţă de jure că de facto totuşi suntem dependenţi de Federaţia Rusă. De
ce? Pentru că mulţi din actorii politici trăiesc nostalgia comunismului, chiar
dacă fac parte dintr-un partid politic numit „democratic”, sunt copiii fostului
regim, sunt creatura colhozurilor şi a sovhozurilor în care prospera minciuna
şi diabolicul. Mai mulţi deputaţi ai primului Parlament al Republicii Moldova
au recunoscut faptul că independenţa din 1990 a fost o mare greşeală, dar în
vâltoarea ameninţărilor din 1989-1991, imediatul război de pe Nistru i-au
înfricoşat şi nu au mai propus spre vot reactualizarea marelui eveniment
istoric din 1918. Nici nu se putea altfel. Alţi deputaţi au remarcat că şi
România nu era gata să ne primească atunci, se confrunta şi ea cu problemele
post comuniste.
Vorbind din perspectiva istoriei, Basarabia a fost
prima provincie din Principat care a solicitat unirea cu Patria Mamă. Din cei
105 deputaţi ai Sfatului Ţării de etnie română care au votat unirea, 74 au fost
şcoliţi în Seminariile Teologice de la Chişinău sau Cernăuţi. Gândirea unităţii
naţionale era intercalată cu unitatea ecleziastică. Iar emanciparea naţională
porneşte de la cunoscutul filantrop Vasile Stroiescu, ctitor de multe biserici,
care în aprilie 1917 fondează Partidul Naţional Moldovenesc. Astăzi trebuie să
recunoaştem cu toţii că evenimentul din 1918 a pornit de la altare. Cei mai
nemulţumiţi de regimul de rusificare au fost slujitorii cultului deoarece erau
strict obligaţi ca serviciile divine să se oficieze în limba slavonă, nici
măcar în rusă. Nemulţumirile românilor din Basarabia le adunau preoţii de la
satele româneşti. Pe de altă parte extinderea cu paşi rapizi a curentului
pretins confesional ortodox „inochentismul” a urgentat lupta slujitorilor cultului
pentru aducerea limbii române în serviciul divin public. Inochentismul avea o
mare priză la cetăţeni pentru faptul că toate serviciile le oficiau în limba
română. Unii din preoţi au ripostat deciziei ţariste şi pe răspundere proprie
au început a oficia toate serviciile în limba poporului, ba mai mult, au
organizat la biserică şcoli de educaţie românească. Aceste evenimente nu au
rămas fără jertfe. În noaptea de 17 spre 18 august 1917, în satul Costeşti, în
apropierea Chişinăului, a fost asasinat protoiereul Dumitru Baltaga pentru
faptul că slujea Domnului şi poporului în limba română. Ca apoi mai târziu,
doar peste 3 zile să fie asasinaţi voluntarii politici pro româneşti Andrei
Hodorogea şi Semion Murafa. Au fost asasinaţi în via Episcopiei de pe strada
Viilor. Anume în această perioadă se naşte cea mai frumoasă odă a limbii române
„Limba noastră”, scrisă de preotul-martir Alexei Mateevici. Sunt multe mărturii
care denotă faptul că Unirea din 1918 a pornit de la altare.
 |
| Churchill, Stalin și Truman |
Din 1990 până astăzi au încercat să reunească Ţara
mai multe categorii de cetăţeni. La început au pornit scriitorii, au făcut o
unire în poezie şi proză. Au adus acasă alfabetul latin şi dulcele grai
românesc. Fără succes au încercat unii și din politicieni, care au compromis
idealul unităţii naţionale. În fond, astăzi cetăţenii din Republica Moldova
sunt îmbibaţi cu multe şi diferite stereotipuri despre România. Rusificarea
noastră s-a făcut cu paşi rapizi şi grei, dar spulberarea stereotipurilor se
lasă aşteptată. Chiar dacă se fac cozi la Consulatele României pentru a primi
cetăţenie românească, redobândirea gândirii unităţii naţionale încă nu a
început. Mai mult, se nasc foarte multe curente politice şi culturale care ne
propun o altă formulă a unităţii: formula moldovenismului. Aceştia doresc o
„unitate naţională moldovenească” şi aduc ca argument „Să refacem Moldova lui
Ştefan cel Mare”. Toţi cetăţenii moldoveni, unii din ei având şi cetăţenie
română, luptă sub acest steag al moldovenismului, care face diferenţă dintre
moldoveni şi români. Iar pe întreg teritoriu republicii vom observa scris pe
garduri, plăci de beton, pe la staţii, etc, unele strigăte interioare ale
poporului român junior „Moldoveni deci Români”, „Limba moldovenească – limba
română”, desenată pictograma României Mari, etc. Curentele moldovenismului au
fost foarte active pe parcursul anului 2012, comemorând 200 ani de la alipirea
Basarabiei la Imperiul Ţarist, iar noi, românii, am avut un an de doliu. Tot în
acea perioadă au reuşit să editeze o porcărie de dicţionar numit „Dicţionar
moldovenesc român”, o altă infuzie diabolică nu s-a găsit. Curentele
moldoveniste au redirecţionat vectorul unităţii naţionale, iar gândirea
poporului a fost bulversată.
În pofida tuturor evenimentelor care s-au petrecut,
care sunt şi care vor veni avem o singură soluţie de a ne uni cu Ţara.
Actualizarea evenimentului din 1918 se va face tot de la altare. Credibilitatea
Bisericii în faţa poporului îşi menţine încă poziţia. Tot din mijlocul
Bisericii se vor naşte fii care vor lupta pentru unitatea naţională şi ecleziastică.
Incapacitatea politică, economică în care ne aflăm astăzi ne îndreaptă spre
Bucureşti. A demonstrat-o istoria anilor de independenţă că noi nu ne putem
descurca singuri. Cea mai mare problemă la nivel etnic este alterarea noastră
morală şi naţională, iar din acestea se nasc crizele economice, politice, etc.
Sursa care va aduce Lumina este Biserica. Cei care vor opera cu Lumina sunt
Sfinţii Români. Se simte nevoia unor lacrimi de pocăinţă a poporului în faţă
Mântuitorului Hristos pentru cei 50 de ani de lepădare de Dumnezeu. Se simte
nevoia lacrimilor de pocăinţă în faţa Sfinţilor Români pentru că am scuipat în
Biserica neamului nostru, în faţa eroilor neamului, ostaşi şi mărturisitori din
temniţele comuniste, pentru faptul că am trădat şi vândut idealul naţional şi
spiritual.
 |
| Soldați români la Cotul Donului |
Trebuie să ridicăm biserici închinate Sfinţilor Români, trebuie să
ridicăm Troiţe închinate eroilor de la Cotul Donului, celor peste 350 de preoţi
români din Basarabia împuşcaţi sau deportaţi în perioada anilor 1940-1944, trebuie
să ridicăm monumente românilor deportaţi sau morţi în timpul foametei
organizate, trebuie să restabilim monumentele româneşti din perioada
interbelică. Neamul românesc în momente de criză au ridicat simboluri, aşa a
făcut Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, aşa a făcut Voievodul
martir Constantin Brâncoveanu, aşa au făcut cei care au votat unirea la 1
decembrie 1918, la Alba Iulia. Drept simbol al unităţii naţionale în perioada
interbelică Basarabiei i-a fost oferită Catedrala „Sfinţii Împăraţi Constantin
şi Elena” din oraşul Bălţi, iar Ardealului i s-a dăruit Catedrala „Adormirea
Maicii Domnului” din oraşul Cluj. În pezent cu toţii suntem martorii
restabilirii unui alt simbol al unităţii naţionale şi bisericeşti Catedrala „Mântuirii
Neamului” de la Bucureşti – capitala tuturor românilor. Uitarea acestor
evenimente, acelor jertfitori ucide, nepăsarea ucide ... ucide lent.
Cu harul lui Dumnezeu, cu intermedierea Sfinţilor
Români şi nemijlocit cu îngenuncherile poporului sperăm că odată cu sfinţirea
Catedralei „Mântuirii Neamului” vom consfinţi deplin actul unirii naţionale.
Unitatea naţională este în planul divin şi în mâinile noastre.
Preot
Viorel Cojocaru
(Republica Moldova)
 |
| Doină de Mihail Eminescu |
