Faceți căutări pe acest blog

joi, 26 aprilie 2012

Alexandru Melian - ABUZUL ŞI CRIZA DE AUTORITATE


A B U Z U L   SI   C R I Z A 
   D E    A U T O R I T A T E
( continuare din numerele trecute )

MOTTO:   “ Tocmai în asta consistă  
puterea tragică a răului,  că cel  care-l
 comite găsește mii de motive
 pentru a-l scuza.”
                                                                                  Mihai Eminescu

Deși fenomenul Piaţa Universităţii ar merita o analiză complexă, documentată și obiectivă,- un deziderat  mai curând pentru generaţia viitoare – în articolul de faţă, el va fi evocat doar ca o realitate social politică în raport cu care  autoritatea instalată după căderea dictaturii s-a comportat aproape aberant. In esenţă, președintele Ion Iliescu, CPUN și guvernul au acţionat într-o manieră confuză și total lipsită de înţelepciune politică.  Gestionarea acestui conflict a evidenţiat manifestarea concomitentă a celor două anomalii : abuzul de autoritate și criza de autoritate. Fiindcă, în esenţă, ce a reprezentat Piaţa Universităţii  ? Ea a fost manifestarea legitimă a unor cetăţeni împotriva unui fenomen care și-a dovedit consecinţele nefaste până în zilele noastre : promovarea în structurile de putere și economice a foștilor securiști și nomenclaturiști. Incepută de studenţi sub semnul lozincii Jos comunismul -  deși după părerea mea, ţinta era inadecvată și ea a permis puterii să manevreze în consecinţă (după Revoluţie, structurile comuniste au fost distruse ; nu comunismul era dușmanul nostru, ci comuniștii și instrumentele lor care au mânuit puterea și care în loc să fie deferiţi justiţiei pentru ilegalităţile comise, au fost răsplătiţi cu funcţii și oportunităţi de îmbogăţire) – ea a devenit încetul cu încetul o mișcare amplă, cu o participare din ce în ce mai diversă și din ce în ce mai radicală.  Iar această evoluţie a fost determinată,  în primul rând, de comportamentul  puterii,  inadecvat, uneori chiar gogoman prin aroganţă și lipsă de tact politic. Un comportament în care atributele autorităţii au fost  înlocuite cu maladiile ei. In loc să încerce toate mijloacele posibile ale unui dialog autentic care să dezamorseze starea explosivă, Ion Iliescu - deci omul cu cea mai înaltă răspundere în structurile autorităţii – se comportă exact ca Ceaușescu faţă de revolta timișorenilor. Huliganii dictatorului au devenit golanii președintelui, « uns » de Revoluţie. Intristătoare și descalificantă filiaţie !?!  Dar mai ales, iresponsabilă reacţie a unui conducător, investit în numele și în slujba democraţiei. Intrebările lui retorice aruncate ca justificare a refuzului de a dialoga:« Pe cine reprezintă (manifestanţii – A.M.) ? Cu cine să negociem ? » exprima nu doar lipsa exerciţiului democratic, în gestionarea autorităţii, ci mai ales aroganţa celor care socotesc că doar ei reprezintă ceva sau pe cineva.
Este un comportament pe care l-am reîntâlnit, de altfel, și cu ocazia manifestărilor de stradă recente. Aroganţa dispreţuitoare a autorităţii băsesciene se întemeia pe aceeași găunoasă întrebare : « Pe cine reprezintă ei ? »  Este adevărat că până la urmă au înţeles pe cine reprezintă și în consecinţă, pentru a-și salva pielea (fiindcă proști nu sunt și au priceput că soluţia din 1990 le-ar fi fost fatală), au sacrificat un nechezol de prim ministru, oferind « prostimii » o satisfacţie de orgoliu. Ei tot n-au înţeles însă că nu soluţia batjocoritoare a chiriașului de la Cotroceni a pus capăt manifestaţiilor, ci dușmănia unei ierni apocaliptice, trimisă parcă să ne încerce și mai mult răbdarea. Așa cum a făcut-o și T. Basescu, atunci cand în locul unui personaj onomatopeic, pitit în culise, a aruncat în avascena guvernului un ungurean din stirpea personajului mioritic. Le intră greu în cap politicienilor că nu e bine să te joci cu răbdarea popoarelor. O fi ea « schimbarea domnilor, bucuria nebunilor » , dar în ţara asta nu trăiesc numai nebuni. E un adevăr de care ar trebui să ţină cont și opoziţia de astăzi.
Pentru a reveni la începuturile istoriei noastre post-revoluţionare,  care au fost consecinţele acestei probe de cecitate politică ?   Manifestările extremiste de tipul « moarte lui Iliescu » au devenit tot mai frecvente, ca și  violenţele contra celor care-și exprimau dezaprobarea faţă de blocarea circulaţiei pe una din arterele principale ale Capitalei  dar mai ales, reacţiile autorităţilor pe cale să-și piardă autoritatea au determinat solidarizarea cu Piaţa Universităţii a unor personalităţi de prestigiu ale culturii și artei din România ca și din străinătate.  Angajarea acestora a metamorfozat  până la urmă insulta prezidenţială  în titlu de onoare.                                                               
Autoritatea care i-a justificat lui I. Iliescu alegerea în fruntea FSN si apoi în fruntea ţării, prin alegerile din mai 1990, a fost astfel nu doar întinată, ci mai ales infirmizată. Practic, autoritatea personală s-a pulverizat, președintele nemairămânând decât cu autoritatea instituţională. Cum a exercitat-o se știe. Nici actul de înţelepciune și responsabilitate cetăţenească a studentilor conduși de Marian Munteanu, care pe 24 mai s-au retras din Piaţă, înţelegând, cu tristeţe,dar cu luciditate, că democraţia înseamnă în primul rând respectarea votului universal, n-au limpezit minţile tulburi ale celor aflaţi la putere. In timp ce acești tineri de carte se supuneau regulilor democratice, fără plăcere dar și fără disperare, cei pe care poporul îi aleseseră să conducă ţara în spirit democratic și-au început guvernarea ca niște violatori ai democraţiei. In noaptea de 13 iunie, formaţii de poliţiști pătrund în Piaţa Universităţii  și evacuează cu o violenţă sălbatecă cele aproximativ 200 de pesoane care se mai aflau acolo.
Cum violenţa naște totdeuna violenţă iar sălbăticia, sălbăticie, reacţia cetăţenilor a fost așa cum se știe. Incendieri  de mașini ale poliţiei, atacuri, incendieri și devalizări ale unor instituţii de stat reprezentative,… haos ! Haos, pentru că voinicii și curajoșii care la 2 noaptea maltrataseră niște oameni pașnici, la lumina zilei și în faţa furiei dezlanţuite au dispărut, ca și toţi șefii lor, reprezentând autoritatea legală. Intrat în panică, domnul Iliescu care-și pierduse autoritatea personală, încearcă s-o pună în practică pe cea instituţională. Numai că opţiunile sale necugetate în alegerea colaboratorilor , a celor investiţi cu exercitarea autorităţii, se răzbună pentru prima dată într-un mod cu totul dramatic. Pe cine-și alesese d-lui ca ministru de interne ?   Pe generalul Chiţac, cel care nu peste mult timp va fi condamnat la 15 ani de închisoare pentru participarea la reprimarea manifestanţilor de la Timișoara. Iar domnul Chiţac, ca și celălalt general de teapa lui, parcă-și puseseră din nou picioarele-n ghips. Autorităţile legale ale statului, legitimate de alegeri cu mai puţin de o lună înainte, și-au abandonat autoritatea (de teamă ?!, de neputinţă ?!, ispitiţi poate de eventualele profituri ale eventualei lovituri de stat despre care s-a tot vorbit, cu sau fără temei ?! Cine mai știe astăzi ??!! ) iar haosul părea a fi de neoprit. Si atunci, domnul Președinte, în disperare de cauză  și criză de autoritate, cere ajutor ţării să salveze Revoluţia aflată în primejdie.
Ca de atâtea ori în istorie, poporul, oamenii simpli sunt gata să răspundă, cu dăruire și adeseori cu spirit de sacrificiu, la chemările patetice, uneori disperate ale conducătorilor, de a salva ţara aflată pericol. Si oamenii au văzut la televizor imagini tulburătoare, imagini de groază. Si au început să vină la București și din București, la apelul Președintelui. Numai că alături de această reacţie naturală, onestă și solidară, în culise se pregătea substituirea autorităţii personale și de stat pierdute cu autoritatea ingestionabilă a mulţimii teleghidate împotriva unui obiectiv difuz. Practic, puterea legitimă, incapabilă să exercite autoritatea legală, a recurs la soluţia nelegiuită  de a organiza  și de a conferi atribuţii poliţienești unui grup social, mobilizat să facă ordine acolo unde statul nu era capabil s-o facă.
Alegerea minerilor n-a fost întâmplătoare. Acești oameni care muncesc sub pământ și trăiesc sub nevoi, care sunt vămuiţi nu doar de lumina soarelui, ci și de lumina cărţii, sunt bărbaţi dintr-o bucată, caractere tari, forjate de credinţă, cinste și spirit solidar. Sunt oameni pe care duritatea vieţii și a meseriei i-a făcut duri  iar simplitateatea lor credulă și naivă i-a făcut vulnerabili și ușor de manipulat. Au venit la București de bună credinţă, fără să-și dea seama că că ei nu vin, ci sunt aduși,  convinși că ţara are nevoie de ei, că niște ochelariști, infectaţi de occident, intelectuali îngâmfaţi,mereu puși pe gâlceavă, care “gândesc în timp ce ei muncesc”, politicieni veniţi din străinătate care “n-au mâncat salam cu soia ca toţi românii”, toată această liotă de anti-revoluţionari  a pus mâna pe arme ca să spulbere cuceririle Revoluţiei din decembrie 1989. Ajunși în București, - sub influenţa unui asemenea dopaj propagandistic – ei au făcut nu curăţenie, ci ecarisaj. Violenţa sălbatecă a poliţiștilor din noaptea de 13 iunie împotriva  unui grup de oameni a fost înlocuită cu vânătoarea la fel de sălbatică a minerilor împotriva a tot ceea ce în centrul Capitalei putea să semene cu « monștrii» descriși de propagandă.  Președintele, în loc să răspundă misiunii sale de a gradinări unitatea, concordia și solidaritatea naţionala, în numele autorităţii pierdute, a semănat ura și discordia. Seminţele aruncate de el în acele zile n-au rodit flori, ci mărăcini, așa după cum mulţumirile adresate minerilor fără nici o refrire dezaprobatoare la violenţele săvârșite, n-au fortificat spiritul civic și domnia legii, ci beţia vindicativă și ispita nelegiuirii. Cât privește autoritatea, puseurile de criză nu vor întârzia să apară .
Episodul celei de a doua descinderi a minerilor la București, - care prinseseră deja gustul haiduciei pedepsitoare – este edificator pentru adâncirea crizei de autoritate. Dacă în prima situaţie, autoritatea neputiincioasă a recurs la forţe paramilitare ca să stabilească ordinea în București, a doua oară ea a recurs la la același mecanism ilegitim pentru « a stabili ordinea » în ţară. Adică, venirea din nou a minerilor la București a avut drept consecinţă, înlăturarea prim-ministrului din fruntea guvernului, care nu se mai afla pe aceeași lungime de undă cu președintele ţării. Dacă trebuia sau nu să fie destituit Petre Roman nu face obiectul analizei noastre în acest context. Ceea ce ne interesează este de a pune în evidenţă cum criza de autoritate, naște abuzul de putere. Iar consecinţele nu vor întârzia să apară. Nu doar în gestionarea economică și socială a ţării, ci și în dinamica forţelor politice.
( continuare în numărul viitor)
  
                                                                 Alexandru  MELIAN