Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Aurel Conţu - Fascinaţia Dogmei versus „Amprenta Divină”





Fascinaţia Dogmei
versus „Amprenta Divină”
 
 
Aurel Conţu
 
      În existenţa fiecăruia dintre noi există un moment de rătăcire, ca să nu-i zic delir, în care încercăm o abordare iraţională a neantului, după ce, în prealabil, am citit tot ceea ce se putea citi şi după ce am ajuns la concluzia ( deloc încurajatoare! ) că nu ne-am procopsit cu cine ştie ce mare lucru şi că răspunsurile la întrebările noastre fundamentale ( cine suntem, de unde venim şi încotro mergem ) mai au încă multă vreme de aşteptat. Dincolo de străduinţa gigantică a filozofilor, a oamenilor de ştiinţă sau a savanţilor îmbibaţi de „cunoaştere”, marea taină a existenţei rămâne inaccesibilă experienţei, iar tot efortul acestor „titani”, invalidat invariabil de timp, nu se deosebeşte cu nimic de zbuciumul Danaidelor sau de muncile nefericitului Sisif. Citind cartea Mariei Tacino, „Amprenta Divină” ( foarte aproape de cea a lui Peter Russell – De la ştiinţă la Dumnezeu ), prefaţată de Cristi Iordache sub sloganul „ libertatea de a fi zei”, nu mi-am putut stăpâni un zâmbet condescendent, amintindu-mi despre o etapă îndepărtată a existenţei mele, căreia îi datorez formaţiunea mea de om liber ( aceea de ateu ). Autoarea îşi începe demersul matematico-filosofico-mistic cu o punere ( insidioasă ) în ecuaţie a Divinităţii, pornind de la ipoteza că aceasta ( divinitatea ) ar exista cu adevărat şi că ar fi la originea lumii şi vieţii ( ce se dă ), iar lucru acesta, în concluzie, ar putea fi demonstrat matematic prin deducţii logice ( ce se cere ). Ori, aşa cum spunea chiar autoarea, „adevărul relativ nu este izvor de adevăr”, iar o ipoteză falsă, precum un adevăr relativ, nu poate conduce decât la o concluzie falsă. În fapt, întreaga demonstraţie pe care ne-o propune Maria Tacino se aseamănă cu eforturile alchimiştilor medievali de a transforma metalul în aur prin experimentări  haotice, derivând, ca şi în cazul de faţă, din idei, speculaţii, concepte ( noţiuni cu un grad mare de generalizare şi abstractizare precum „divinitate”, „adevăr”, „perfecţiune”, „libertate”, „iubire”, „eternitate”, „ existenţă”, „credinţă”. „ dar divin”, „ amprentă divină”, „ relativitate”, etc. ) reinterpretate cvasi-matematic, adică denaturate şi deconectate de la concret ( de la ceea ce are propietatea de a fi perceput prin simţuri sau cum spunea Einstein de la ceea ce rezistă la „testul realităţii” ). În 287 î. Hr., celebrul matematician Arhimede din Siracuza se recunoştea învins în tentativa sa de a descoperi „punctul fix”, căutat şi de autoare „deasupra infinitului”, transferând  maliţios eşecul contemporanilor săi: „…Dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc…”. La fel, alte somităţi ale lumii ştiinţifice de ieri sau de azi au pus şi pun sub semnul întrebării noţiunile de „suflet”, „spirit”, „divinitate”, „ierarhie spirituală divină”, „perfecţiune”, „adevăr”, etc. câtă vreme ştiinţa nu le-a descoperit în om sau în afara acestuia ori nu a putut pune în evidenţă existenţa lor. Cercetarea spaţiului cosmic, fără precedent în zilele noastre, n-a condus nici la descoperirea lui Dumnezeu, nici a vreunei „materii inteligente” capabile să „se organizeze superior” sau să genereze viaţă din nimic.
 
 
     Dacă ştiinţa s-a arătat neputincioasă în faţa acestor provocări ancestrale  cu atât mai neputincioasă apare matematica ( care nu este o ştiinţă în înţelesul adevărat al cuvântului ) în demersul prezumţios al Mariei Tacino ( care vede în aceasta „ regina ştiinţelor”, „ ştiinţa Adevărului”, „ limbajul divin ”, etc. ). Albert Einstein spunea că „atunci când legile matematicii se referă la realitate, ele nu sunt sigure, iar când sunt sigure, ele nu se referă la realitate”, formulând prima şi cea mai subtilă definiţie a matematicii. Aceste legi induc omului iluzia că este condus de noţiuni, de idei, de concepte ( altfel spus, de lucruri abstracte! ) aflate într-un raport armonios de interdependenţă care, chipurile, ar releva prin manifestarea efectelor ( deduse matematic ) existenţa cauzelor ( alminteri inaccesibile sau inexistente ). Astfel, conchide autoarea, consecinţa directă a existenţei ar fi ( nici mai mult, nici mai puţin) adevărul ( existenţă => a fi => adevăr ), numai că adevărul, ca şi toate celelalte concepte logice, nu are o existenţă de sine stătătoare, cuantificabilă, pentru simplu motiv că nu pot exista obiecte logice ( sau matematice ) în afara limbajului şi gândirii noastre în care se oglindeşte structura esenţială a lumii şi vieţii. Pe de altă parte, punerea semnului egalităţii între adevăr şi existenţă este greşită întrucât existenţa ( ce există, ceea ce este real ) precede adevărul ( ceea ce corespunde cu ceea ce există ) sau falsul ( ceea ce nu corespunde sau corespunde într-o mică măsură cu ceea ce există ). De aici şi concluzia eronată a autoarei întâlnită şi în postularea perfecţiunii ( ca obiect logic, conceptual ). În lumea reală omul se întâlneşte cu imperfecţiunea care este caracteristica esenţială a materiei şi existenţei în general justificată de necesitatea acestora de a se autoajusta permanent ( evolua ) şi de a tinde spre un maximum ideal ( perfecţiune ), neatins de nimeni şi de nimic deocamdată spre a putea fi evaluat ştiinţific. Acele aşa-zise dezbrăcăminte ale perfecţiunii precum continuitate, infinitate, schimbare, inversare, Φ, etc., specifice sistemelor complexe, au un mare grad de relativitate, fiind dependente de ceea ce numim întâmplare sau hazard ( pierderea gravitaţiei terestre, schimbarea polilor magnetici, dispariţia speciilor, modificarea traiectoriilor planetelor de la eliptic la liniar, etc. ). Prin urmare, orice modificare a parametrilor materiali ( însemnând şi o invalidare a tuturor adevărurilor ) conduce inevitabil la dereglarea întregului sistem ( deci şi a parametrilor existenţiali ) sau, altfel spus, la imperfecţiune, iar în ultimă instanţă la dispariţie.
 
 
     Încercarea Mariei Tacino de a subordona matematica, “regina ştiinţelor”, dogmei, punând în ecuaţie ceea ce nu poate fi pus în ecuaţie ( capra şi varza ), adică “mai puţin decât nimic”, e dificilă, forţată şi, mai ales, dureroasă ( ca atunci când îţi redefineşti peste noapte existenţa ). Matematica are, desigur, logica ei, dar viaţa nu operează după această logică în care 1 + 1 = 1 ( considerând primul 1 un adevăr, celălalt 1 alt adevăr, iar suma lor Dumnezeu ). Semnificaţia numărului 1 pentru cei mai mulţi dintre noi este aceea a unui semn matematic ( a unui simbol ) care nu reprezintă nimic atâta vreme cât nu i se conferă un atribut existenţial ( casă, arbore, munte, om, cal, fluture, etc. ). El capătă  valoare de adevăr ( nefiind nicidecum adevăr ) doar alături de un substantiv, dar nu în sensul că ar releva ceva ascuns ( adevărul lucrului ), ci dimpotrivă, asociind lucrului o reprezentare care să corespundă adevărului ( a ceea ce există şi, prin urmare, este real ). Citeam dăunăzi undeva despre o “constantă” miraculoasă, “închipuită” de un matematician contemporan ( celebru ) şi pusă într-o ecuaţie complicată, care ar demonstra că lumea noastră materială ar fi copleşită de tot atâtea universuri ( imateriale ) paralele câte obiecte şi opţiuni ar există la dispoziţia noastră, ele ( universurile paralele obiectuale ) relevându-se succesiv în funcţie de alegerile noastre aleatorii, ceea ce este o absurditate ca şi încercarea Mariei Tacino, de exemplu, de a da alte conotaţii semantice textului biblic.  Expresiile “Crede şi nu cerceta”, “ Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”,Cei din urmă vor fi cei dintâi”, etc. nu necesită dezbateri colocviale, puneri în ecuaţii sau citiri în astre, fiind prin simplitatea lor dezarmantă suficient de clare şi pentru omul simplu şi pentru filosoful sofisticat, înclinat să despice firul în patru. Mai greu este atunci când subiectul presupune o analiză mai temeinică: La început a fost Cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era de la început la Dumnezeu. Toate prin El s-a făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce a fost făcut…”.  În opinia autoarei textul ar avea următorul înţeles: „ Pentru mine „Cuvântul” ( este vorba despre cuvântul lui Dumnezeu ) semnifică Sursa tuturor ( „văzutelor şi nevăzutelor” ): Adevărul…”. Lăsând la o parte faptul că la începutul începutului ( când nu exista nimic! ) cuvântul nu-şi prea avea rostul acolo (  printre toţi bolovanii aceştia care populează Universul ), textul biblic nu face nici o distincţie între Cuvânt şi Dumnezeu, dar pune rezultatul ( creaţia ) în cârca amândorura, ceea ce contravine legilor logicii. Prin urmare, cuvântul nu poate avea semnificaţia de Adevăr, cum susţine autoarea, întrucât, oricum am interpreta binomul (1+1=1) „Cuvânt – Dumnezeu”, adevărul succede întotdeauna creaţiei ( este concluzia ), îndestulându-se, mai întâi, din fructul acesteia. Şi ca să închei cu citatele biblice  ( evitând o concluzie ) mai adug unul din Evanghelia după Luca:  Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni”. Dar şi aici adevărul , „…Sursa Supremă, Unică sau Absolută …”  suportă cel puţin două, dacă nu mai multe interpretări „… Mielul blând suge la două oi! …”, ar fi jumătate de adevăr, iar „…Aut Caesar, aut nihil!...”, cealaltă jumătate.