Nicolae N. Tomoniu - Zona Tismana în primul război mondial

Zona Tismana în primul război mondial  *** Un documentar de Nicolae N. Tomoniu

Situația tactică generală înainte de declanșarea războiului.

După o expectativă îndelungată, între Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria) şi Antantă, România intră în război contra Austro-Ungariei mai ales la presiunile Rusiei - care-şi vedea ofensiva din Galiţia împotmolită – şi ale generalului Jofre, comandantul suprem francez ce avusese şi acesta un eşec în ofensiva de pe Somme care eşuase.

Armata română se prezenta astfel la război împinsă de la spate de un ultimatum al Antantei (Rusia, Franţa, Italia, Portugalia, Imperiul Britanic, Grecia, Serbia, Belgia, Muntenegru). Ea n-avea nici pe departe experienţa războiului aşa cum avea Germania, nici pregătirea tactică necesară unei acţiuni ofensive imediate şi nici pregătirea morală. Mai mult, se decisese începerea războiului taman de Sântămăria Mare, 14 aug. 1916, când o bună parte din efectiv era în permisie.

Astfel, în primele zile ale războiului, ostaşii români a căror instruire se rezumase la defilări, parade, exerciţii cu manechine, teorie, corvezi şi… bătaie, au trecut prin momente de panică, au părăsit rândurile, fugind înapoi năuciţi de frică. Existau însă şi ofiţeri care-şi obişnuiseră ostaşii în campaniile de război anterioare cu exploziile de obuz, piuitul gloanţelor, gemetele muribunzilor, atacurile surpriză. Pe aceştia s-a bazat ofensiva noastră în Transilvania dar şi pe raportul de forţe foarte bun, celor 420.000 militari români, organizaţi în 235 batalioane li se opuneau 40.000 de militari organizaţi în 50 de batalioane din care majoritatea foarte slab instruiţi, mai ales ungurii care în sunetele de asalt ale gorniştilor români, urletele de fiară ale ostaşilor noştri, scăpau cu viaţă doar rupând-o la fugă, ştiind bine că peste tranşeele lor se năpusteau vitejeşte românii cu baioneta la ţel.

Din păcate, aceste mici atacuri de poziţie de pe graniţă nu au continuat cu o ofensivă generală decât în seara zilei de 27 august 1916 când trei armate române au trecut la atac simultan. Ocupând trecătorile din Munţii Carpaţi, operaţiunile au fost încununate de succes, obligând forţele austro-ungare la o retragere generalizată dar s-a dovedit că strategia română ignorase armata bulgară din spatele ei. Operaţiile au fost oprite temporar la 10 septembrie 1916, pentru executarea operaţiei de la Flămânda. Nu numai că a fost un insucces dar pe frontul din Transilvania se mai aduc încă patru divizii germane!  Oprirea ofensivei a fost o eroare strategică care a influenţat decisiv soarta campaniei. Generalul Erich Ludendorff recunoştea în memoriile sale că o înaintare rapidă a românilor în interiorul Transilvaniei ar fi condus nu numai la învăluirea grupării de forţe a Puterilor Centrale, dar drumul ar fi devenit liber pentru a merge către inima Ungariei.

La 26 septembrie 1916 s-a luat decizia de oprire a ofensivei şi trecerea la apărarea strategică pe linia Munţilor Carpaţi.

          Situația tactică pe linia Cerna – Jiu după  oprirea ofensivei armatei române în Transilvania.

Drumul strategic Tismana, se construise pe plaiul Ungurenilor: Merişoru, Piatra Tăiată, Lespezele, Boul, Şaua „La suliţi” din masivul Oslea.

„Drumul strategic 1916”, care urca pe plai la Merişor, pornind de lângă iazul morii mânăstirii Tismana, era cuprins la 21.09.1916, între
Corpul 1 de Armată din Tg. Jiu şi Divizia 11 rezervă de la Cireşu, sub comanda  generalului Dragalina ce se remarcase în luptele de la vest şi nord de Orşova, pe Cerna.

Armata 1 însă, era sub conducerea generalului Ioan Culcer  care organizase prost planul de operaţii, avusese o atitudine defetistă sugerând retragerea armatei pe linia Oltului, fapt care l-a făcut pe regele Ferdinand să-l înlocuiască cu generalul Ioan Dragalina care stopează la 11-12 X pătrunderile germane la Boroşteni, Bâlta, Frânceşti, Peştişani, Dobriţa şi Schela. Chiar dacă la 12 X. generalul e rănit, planurile sale fac ca trupele germane infiltrate să se retragă, pe linia graniţei, până la 16 X.

Punerea lui Ioan Dragalina la comanda Armatei 1 se datorează faptului că încă din august el ocupase culmile muntoase din jurul Orşovei, eliberând oraşul. Ofensiva germano-austro-ungară va fi stopată acolo până la începutul lunii octombrie, Divizia I reuşind să-şi menţină poziţiile de la Pecinişca – Valea Cernei până la Pasul Scocu, Şaua Suliţi şi Poiana Boului din nordul Drumului strategic 1916, Tismana.

Acest drum strategic ar fi putut juca acum un rol hotărâtor dacă ar fi fost continuată construirea lui, chiar în timpul ofensivei până aproape de Câmpu lui Neag. Din nefericire, s-a preferat atacul armat doar prin Defileul Jiului şi drumul ce pleca din Tismana, n-a fost inclus de gen. Averescu în „Proiectul de operaţiune spre Transilvania”. Tabelul de mişcare al Corp. 1 Armată, prevedea direct Tg-Jiu, ziua 2, Bumbeşti, ziua 3, Lainici, ziua 4 şi Petroşani, ziua 5.

Nimeni din strategii noştri nu s-a mai gândit la prelungirea amenajării Drumului strategic 1916, Tismana,  fiind convinşi că trupele austro-ungare nu puteau face faţă copleşitorului raport de forţe al armatei române de 10/1 în tehnică de luptă şi oameni. Aşa ar fi trebuit să fie, numai că, ignorarea întăririlor şi strategiilor venite din partea germană a fost o greşeală gravă făcută de ai noştri.

Să vedem gândirea planurilor de operaţii de ambele părţi, începând cu armata germană, prin memoriile comandantului Fakenhayn[1] unul din marii comandanţi veniţi de pe frontul din vest alături de Feldmareşalul August von Mackensen ce conducea operaţiunile de la Dunăre. Înainte de aceasta, amintim că mulţi din generalii germani şi-au scris memoriile din campaniile lor din România: generalul Curt von Morgen, generalul Ernst Kabisch, dar şi generalul Konrad Krafft von Dellmensingen din trupele speciale ale vânătorilor alpini din care făcea parte un tânăr locotenent menit unui destin glorios şi tragic deopotrivă: Erwin Rommel, viitorul feldmareşal, supranumit „Vulpea deşertului” în războiul lui Hitler.

Din însemnările lor ne dăm seama că românii erau bine instalaţi pe crestele munţilor încă de la începutul primelor lupte iar în luptele corp la corp şi în acţiuni de mici unităţi, ca cele de tip comando, erau neîntrecuţi. De pildă, compania lui Rommel se întâlneşte cu câţiva soldaţi rătăciţi dintr-o unitate bavareză: „Din povestirile lor reiese că au trăit momente cumplite în timpul luptelor desfăşurate în ceaţa munţilor. Majoritatea camarazilor lor a fost măcelărită de români în lupte corp la corp. Zile în şir supravieţuitorii, puţini la număr, au rătăcit rupţi de foame prin păduri până au reuşit să treacă de partea cealaltă a versantului. Despre români spun că sunt inamici sălbatici şi foarte periculoşi”.

Supravieţuitorii pe care îi întâlnise Rommel făceau parte din trupele generalului Kneussl – cuceritorul cetăţii Przemysl în 1915 – care eşuase în încercarea lui de a cuceri pasul Vulcan, înregistrând pierderi grele. Rommel avea să afle pe pielea lui, în lupta de la Coşna, vitejia soldatului român, fiind rănit la braţ, cum va avea să simtă baioneta românească tot acolo şi comandantul de pluton din Regimentul 18 infanterie de rezervă – Rudolf Hess –, adjunctul de mai târziu al lui Hitler.

Pe lângă faptele de bravură ale Ecaterinei Teodoroiu şi ale târgujienilor, găsim printre memoriile germanilor şi referiri la luptele de pe drumul strategic 1916, Tismana.

Astfel, la  Lespezele, unde un grup de ostaşi români, deşi rămăseseră izolaţi - trupele germane ocupând deja la 8 noiembrie. Craiova - nu-şi abandonaseră poziţiile. Germanul  Hans Carossa relatează în jurnalul său: „Băgăm de seamă că mica movilă de piatră ne-a costat mai multe jertfe decât am bănuit; amânăm strângerea răniţilor pe mâine dimineaţă” (însemnare din 11 noiembrie 1916). Câteva zile mai târziu: „Tot mai cad soldaţi imprudenţi [germani] pradă ochitorilor inamici care s-au ascuns în copaci. Zile întregi stau la pândă cu nesfârşită răbdare, lovind pe aceia care ies din întărituri. Război de feline pentru care soldatul german este cel mai puţin pregătit “ (însemnare din 20 noiembrie 1916). Nu se relatează în jurnal, despre care Lespezele ar fi vorba, pot fi cele de la Lainici sau cele lângă Frumosul şi Gruiul Negru. Oricare din ele ar fi , putem vorbi de o mişcare de rezistenţă. Mânăstirea Tismana s-a mai organizat în cetate de apărare, în mai în toate conflictele armate purtate de români, domni sau boierii lui Tudor  Vladimirescu.

Drumul strategic a fost amenajat de armată în anul 1916, dar el era strategic „de când îi lumea”, vorba unor ciobani ce-şi păşteau turmele pe golurile munţilor Boul şi Oslea.

„La Suliţi” era un vechi nod de comunicaţie pastorală, încă din vremea dacilor, de unde puteai coborî în timpurile primului război mondial, în oraşele din Valea Jiului, în Domaşna şi Caransebeş, în satele din jurul oraşului Baia de Aramă sau satele de pe Valea Motrului. Apucând prin Nedeuţa şi Rostovanul se putea coborî pe plaiul Muntelui Arcanu spre Bâlta şi Frânceşti. Iar de la Lespezele, urmând plaiul Topeştenilor prin Ponor, puteai coborî în satele de pe cursul Bistriţei, spre Boroşteni şi Peştişani.  

O probă a existenţei unei rezistenţe faţă de ocupanţii vremelnici teutoni  este crucea de piatră din dealul Plopi, şoseaua Tismana-Pocruia. Acolo a fost ucis un neamţ ce se deplasa cu motocicleta. Urmând spre nord drumul de pe culmea acestui deal şi trecând dincolo de cătunul Cotul Pocruii, s-a găsit prin anii 1980 şi o staţie nemţească veche şi ruginită de comunicaţii terestre ascunsă într-o grotă. Nu se ştie mai mult, din cauza securităţii de atunci.

Revenind la memoriile comandantului Fakenhayn acesta cunoscând bine amenajările fortăreţei naturale din pasul Surduc, afirmă că, la rândul ei, conducerea supremă germană a îmbunătăţit măsurile strategice, creând un mare număr de noi formaţiuni, complet dotate. A luat măsuri, să se accelereze, prin ingineri germani, dotaţi cu toate mijloacele, construcţiile de linii ferate în Transilvania, Ungaria de Sud-Est, precum şi în Bulgaria de Nord.

Fakenhayn scrie: "S-a apreciat drept fapt cert, că România va porni acţiunea, fără a ţine seamă de necesităţile militare şi corespunzător mentalităţii de cucerire a conducătorilor ei, va face deocamdată încercarea să pună stăpânire pe preţul victoriei dorit atât de fierbinte, adică pe Transilvania. Concentrarea forţelor principale române trebuia presupusă deci în acea direcţiune; apreciam că pentru acoperirea spatelui în spre Bulgaria, vor fi lăsate în Dobrogea şi pe Dunăre forţe destul de slabe, de categoria a doua şi a treia. Am căzut repede de acord, asupra măsurilor de luat.

Imediat după declaraţia de războiu, Armata Mackensen — înzestrată cu un bogat armament, nefamiliarizat Românilor, (artilerie grea şi aruncătoare de mine) trebuia să invadeze Dobrogea, să surprindă regiunile întărite ale Românilor delà Turtucaia şi Silistra şi să pătrundă până la cea mai îngustă porţiune între Marea Neagră şi Dunăre. Acolo urma să se scoată unităţi puternice de pe front, să le expedieze spre Şiştov cu calea ferată — încă în curs de construcţie de către Germani — şi să se treacă în acel loc Dunărea cu trupe Germane, care ar fi înaintat asupra Bucureştilor.

Formaţiunile de poduri grele austro-ungare au fost deplasate în acest scop, încă de acum, în urma cererii Conducerii supreme germane, în spre braţul Dunărei, la Sud de insula Belene lângă Şiştov, deoarece după viitoarea încordare a relatiunilor ele n-ar mai fi putut fi transportate într-acolo. De sigur, ca în acel port, ele au fost în continuă primejdie. Este aproape inexplicabil cum nu li s'a cauzat acolo nicio stricăciune."  

Operaţiunile au fost conduse de partea germană exact după planul de campanie menţionat mai sus şi după pregătirile făcute cu multă vreme înainte. In istoria războaielor nu vom găsi multe campanii, în care desfăşurarea de fapt a operaţiunilor să se fi abătut atât de puţin de la planul iniţial de campanie.

---

[1] Erich O. Fakenhayn - general de inf. Comandant al Armatei a 9-a, august 1916 — mai 1917 - "Campania Armatei a 9-a împotriva Românilor şi Ruşilor, 1916/17", în româneşte de Mr. AI. BUDIŞ şi C. FRANC, BUCUREŞTI 1937