Calendar UZPR Aprilie 2019
Personalități marcante ale presei românești (aprilie 2019)
MIHAIL SADOVEANU (5
nov. 1880, Pașcani – 19 oct. 1961, București), povestitor, nuvelist, romancier,
ziarist, academician și om politic. Este unul dintre cei mai importanți și
prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea. Istoria,
satul, natura sunt temele sale fundamentale. Romane istorice celebre: Neamul
Șoimăreștilor, Frații Jderi, Zodia Cancerului, Baltagul, Creanga de aur. Activitate
politică bogată: președinte al Senatului României, președinte al Adunării
Deputaților, președinte al Parlamentului (1946), vicepreședinte al Prezidiului
Marii Adunări Naționale (din 1948), mare Maestru al Marii Loji Naționale din
România, președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1958), președinte
al Uniunii Scriitorilor din România, director al Teatrului Național din Iași
(1937). A colaborat la revistele Vieața nouă, Carmen, Pagini literare,
Opinia, Revista modernă, Sămănătorul, Luceafărul, Făt-Frumos, Viața
românească, iar mai târziu la aproape toate publicațiile din țară. A
mai colaborat la ziarul Voința națională, publicat de PNL și
condus de Vintilă Brătianu. Alături de N. Iorga și Șt. Octavian Iosif, devine
unul dintre editorii revistei Sămănătorul. În 1909, fondează
revista Cumpăna. Împreună cu Tudor Arghezi și Arthur Gorvei,
fondează revista Răvașul poporului. În 1930, preia direcția
ziarului Adevărul și a ziarului Dimineața, ziare
de stânga. Editează revista lunară Însemnări ieșene. După
1946, editează revista literară Veac nou. Distins cu numeroase
ordine și medalii.
NICOLAE IORGA ( 5
iunie 1871, Botoșani – 27 nov. 1940, Strejnic. Prahova), istoric, critic și
istoric literar, documentarist, poet, dramaturg, memorialist, ziarist, copil
minune, poliglot, studii universitare la Iași, Paris, Berlin, Leipzig, doctorat
la 23 de ani, profesor la Universitatea din București (1894), din Paris și la
alte instituții de învățământ academic, membru al Academiei Române (1910),
membru al Academiei Franceze, poloneze, iugoslave etc., doctor honoris causa al
mai multor universități, decan, rector, senator de drept, membru al
Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru,
prim-ministru, medievalism, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor,
filozof al istoriei. Cel mai mare istoric al românilor. A dat Istoria
României în zece volume, o istorie a literaturii, o istorie a armatei,
o istorie a comerțului, o istorie a presei, a comunicațiilor, a culturii, a
religiilor, a învățământului etc. Operă grandioasă. Scriitor total.
Atras de publicistică, a colaborat la numeroase reviste, printre care: Contemporanul,
Lupta, Convorbiri literare, Epoca, România jună, Sămănătorul (din
1903), din care a făcut o adevărată tribună literară. Totodată, a fondat
reviste conservatoare, ca Neamul românesc, Drum drept, Cuget clar,
Neamul românesc literar, Floarea darurilor. Adversar al PNL și al
Partidului Național Român. S-a opus grupării fasciste Garda de
Fier, fiind asasinat de un grup de comando legionar.
ION IONESCU DE LA BRAD (24
iunie, Roman, Moldova - 16 dec. 1891, Brad, jud. Bacău), revoluționar pașoptist,
membru de onoare al Academiei Române, membru al Societății de statistică din
Londra, agronom, economist, savant și scriitor, jurnalist. A studiat la
Academia Mihăileană din Iași și la Universitatea din Paris ( agronomia, științele
naturii, științele economice). A fost primul profesor de științe agricole din țară
la Academia Mihăileană din Iași (1842-1848). Participant la revoluția de la
1848, a militat pentru emanciparea politică a clăcașilor, pentru
împroprietărirea țăranilor, Exilat în Turcia, Promotor al agriculturii moderne și
susținător al . țăranilor. În 1857, la Iași, înființează Jurnalul de
agricultură, apoi, Foaia de agricultură practică și,
mai târziu, Gazeta satelor. După Unirea Principatelor, înființează
la București publicația săptămânală Țăranul român (1861-1863), în care
militează pentru drepturile țăranilor clăcași și susține înfăptuirea reformei
agrare. Inspector general al agriculturii pentru toată țara ( 1864-1869).
Deputat al țăranilor, a reprezentat țara la diverse congrese internaționale.
CONSTANTIN STERE ( 1
iunie 1865, Ciripcău, jud, Soroca, Basarabia – 26 iunie 1936, Bucov, jud.
Prahova), jurist, profesor, ideolog, gazetar, scriitor și om poliic. Un justiția
și un revoltat. A debutat ca publicist în revista Evenimentul
literar, în 1893. În 1901, a fost numit profesor suplinitor la Catedra
de drept administrativ și constituțional a FAcultății de drept din iași, iar în
1903 a devenit profesor titular. În 1913, e ales rector. A făcut parte din
Partidul Liberal, a înființat Partidul Țărănesc. A fost ales al doilea președinte
al Sfatului Țării (1918), jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu
România. Timp de 40 de ani, a desfășurat o activitate publicistică remarcabilă.
fiind fondatorul și conducătorul revistei Viața românească, apărută
la 1 martie 1906. A colaborat la Adevărul, Evenimentul, Lumina nouă,
Liberalul etc. Ziarul Lumina, condus de C. Stere (1918),
a publicat proze de Liviu Rebreanu. A lansat ideologia poporanistă. Patriot
adevărat, a avut întotdeauna o atitudine consecvent democratică. În 2010, a
fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Ca scriitor, s-a remarcat
prin romanul istoric și autobiografic În preajma revoluției (1931-1936),
în opt volume.
NICOLAE DUMITRU COCEA ( 29 nov. 1880- Bârlad – 1 februarie 1949, București), avocat, scriitor,
jurnalist, politician. A făcut studii în domeniul dreptului la Paris
(1899-1903), unde a frecventat mediile artistice înnoitoare și cercurile
muncitorești și socialiste ale vremii. Militant social-democrat, se implică în
cercul „România muncitoare” și fondează numeroase ziare și reviste.
Scoate Viața socială (1910-1911) și Facla (1910-1913),
reluată în două serii după primul război mondial, unde se remarcă printr-o
atitudine virulentă la adresa regimului social al tiimpului. În 1917, pleacă la
Petrograd, îl cunoaște pe Lenin , despre care scrie elogios în Chemarea (1918).
Scoate un ziar în limba franceză, L`entante (1917-1918).
Întemeiază ziarul Chemarea (1918), suspendat, apoi, Chemarea
roșie, Facla, Torța, Revolta, Clopotul. Critic al monarhiei, susține cauza
răscoalei din 1907. Acuzat de lezmajestate, face închisoare. Colaborează la
toată presa de stânga: Facla, Chemarea, Clopotul, Adevărul, Dimineața,
Cuvântul liber, Era nouă, Reporter, Omul liber. Maestru al pamfletului
politic, adversar al oligarhiei liberale și al monarhiei. „Părintele gazetăriei
naționale moderne” (Camil Petrescu). Ca scriitor, a publicat romanul Vinul de viață lungă (1931),
romanul Fecior de slugă (1933), Nea Nae (1935), scriere satirică. Actrițele Dina și Tantzi
Cocea, nume importante în istoria teatrului românesc, au fost fetele lui.
TUDOR ARGHEZI ( 21
mai 1880, București – 14 iulie 1967, București), poet, prozator, ziarist. Ca și
Eminescu, Tudor Arghezi a demonstrat o vocație paralelă, de poet și gazetar,
unul dintre cei mai mari ai României din toate timpurile. Își începe cariera de
jurnalist sub auspicii democratice la revistele Viața socială (1910)
și Facla (1912) ale prietenului său N.D.Cocea. Colaborează
la Viața românească și Rampa. Redactor (
1913-1914) la ziarul Seara. Din 1913 până la război, conduce
săptămânalul Cronica. Între 1918-1919, e închis un an,
împreună cu 11 ziariști și scriitori, între care și Ioan Slavici, la
penitenciarul Văcărești., acuzat de colaboraționism cu autoritățile germane de
ocupație. Colaborează la revista satirică Hiena (1919-1920).
Redactor-șef la revista Cuget românesc (1922-1923). Director
al ziarului Națiunea (1923). În 1928, editează ziarul, apoi
săptămânalul Bilete de papaggal, unde va impune tableta, ca
specie literară Publică Tablete din Țara de Kuty (1933). În
1943, sub genericul Bilete de papagal, în zirul Informația
zilei, publică pamfletul Baroane, prin care îl atacă
pe ambasadorul german von Killinger. Ziarul este confiscat, Arghezi e arestat și
închis în lagărul de la Târgu-Jiu. În 1948, e interzis, acuzat de pornografie,
se retrage din viața publică. Între 1952-1954, e reabilitat. Distins cu premii și
titluri, ales membru al Academiei Române (1955), deputat în Marea Adunare Națională,
sărbătorit ca poet național.
NICHIFOR CRAINIC (
pseudonimul lui Ion Dobre) (22 dec. 1889, Bulbucata – 20 aug. 1972, Mogoșoaia),
teolog, poet, ziarist, profesor universitar, academician, politician, editor,
filozof, ideolog. În 1940, e ales membru al Academiei Române. A studiat
teologia la Seminarul Central (1904-1912), apoi la Facultatea de teologie din
București (1912-1916).În anul universitar 1920-1921, se înscrie la Facultatea
de Filozofie a Universității din Viena. Doctorat în filozofie la Viena.
Profesor universitar la Facultatea de teologie din Chișinău și din București.
Este creatorul curentului gândirist. A debutat ca poet în 1906, când era elev
la seminar, în revista școlară Spre lumină. A condus
revista Flamura. Preia conducerea revistei Gândirea, una
dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, după
strămutarea ei de la Cluj la București. Este inițiatorul curentului gândirist,
axat pe autohtonism, neoortodoxism și naționalism. A colaborat la publicații
precum Sfarmă Piatră și Buna Vestire, oficiosul
Mișcării Legionare. În plan politic, s-a plasat în extrema dreaptă a spectrului
politic. A fost secretar general la Ministerul Cultelor, în timpul guvernării
legionare și ministru al propagandei în perioada dictaturii lui Antonescu. A
fost directorul ziarului naționalist Calendarul (1932). După
1945, încep persecuțiile împotriva lui. Trimis în judecată. Procesul lotului
ziariștilor fasciști ( alături de Radu Gyr, Pamfil Șeicaru și alții), condamnat
la detenție grea pe viață, pentru crime de război. Închis la Văcărești și
Jilava, la Aiud, unde a stat închis 15 ani. În 1962, este grațiat și eliberat.
Între 1962-1968, scrie la ziarul Glasul Patriei, editat de
M.A.I. â, destinat intelectualilor români din străinătate. În 1945, este
achitat și repus în toate drepturile . Prea târziu! Moare la 20 aug. 1972.
Activitatea jurnalistică a lui Nichifor Crainic este extrem de bogată. A
colaborat la numeroase ziare și reviste, printre care: Neamul
românesc (1916-1918), Revista ortodoxă (1913-1914), Curentul (
1928-1929), Gândirea (1923-1944), Cuget românesc (1922),
Cuvântul 1924-1926), Revista Fundațiilor Regale (1941), Telegraful
român din Sibiu ( 1944-1945) ec.
GALA GALACTION ( pseudonimul
literar al lui Grigore Pișculescu), ( 16 aprilie 1879, Didești, jud. Teleorman
– 8 martie 1961, București), scriitor, preot ortodox, profesor de teologie la
Universitatea din Chișinău (1926-1941) , decan al acesteia (1928-1930),
profesor la Facultatea de teologie din București (1941- 1947), eseist,
jurnalist, traducător în limba română al Bibliei din ebraică și greacă,
militant democratic și antifascist , deputat în Marea Adunare Națională (1946),
vicepreședinte al SSR (1946), membru al Academiei Române (1947). A desfășurat o
bogată activitate literar-publicistică, a publicat nuvele, romane, note de
călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului: Viața
socială, Literatura și arta română, Revista idealistă, Viața românească, Rampa,
Flacăra, Facla, Înfrățirea, Cronica, Socialismul, Chemarea, Cuvântul
liber. În perioada interbelică, a colaborat la Dimineața,
Adevărul literar și artistic, Revista Fundațiilor Regale. După război,
a publicat în Veac nou, Jurnalul de dimineață, Scânteia, România
liberă.
PAMFIL
ȘEICARU ( 18 aprilie 1894, Buzău – 21 oct. 1980, Munchen,
Germania), ziarist, director al ziarului Curentul, cel mai
combativ ziar român în perioada interbelică. Prozator, eseist, memorialist.
Studii juridice, licență în drept. Ofițer. Deputat în Parlamentul Românie in
1928, 1931 și 1933. Director al ziarului Bucovina (Cernăuți),
a participat la editarea revistei Gândirea. În 1928, înființează
ziarul Curentul, cu orientare de dreapta (1928-1944). În 1944,
a părăsit țara. A petrecut 30 de ani în Spania, unde, la Madrid, a publicat o
ediție trimestrială a ziarului Curentul. Ultimii ani i-a
petrecut în Germania. În 1945, a fost condamnat la moarte în contumacie. În 1966,
Ceaușescu l-a grațiat. În 1924, a fost ales președinte al Sindicatului ziariștilor.
La editura Paralela 45, a publicat lucrarea Istoria presei.
HENRIC ȘTEFAN
STREITMAN ( 1873, Piatra Neamț – 1948,
Israel), eseist, producător și publicist, poliglot. A studiat în străinătate,
la universitățile din Zurich, Berlin, Gotingen și la Politehnica din Stuttgart.
Licențiat în filozofie. Doctor în științe fizico-chimice. În 1919, participă la
constituirea UZP. La vârsta de 44 ded ani, prin propunerea lui Pamfil Șeicaru,
devine președintele UZP, primul președinte al UZP. A debutat ca ziarist în 1894
la ziarul Românul, condus de C.A.Rosetti, apoi a publicat în
ziarele La Patrie, de limbă franceză, Munca, Facla,
Contemporanul. La începutul carierei sale, a fost socialist, apoi s-a
dezis de socialism, devenind liberal, a trecut la dreapta, a fost ales în PNL
Agrarian al lui Octavian Goga. A fondat publicații proprii: Prezentul,
Cuvinte libere, Realitatea. Redactor-șef la Viitorul, publicație
liberală. În timpul războiului, ajunge la Renașterea. Intră în
politică. Ajunge în Senat. În 1930, a scos revista Observatorul politic
și social. A colaborat la majoritatea ziarelor care au apărut în
Capitală: Adevărul, Dimineața, Excelsior, Ordinea. A colaborat
la numeroase publicații: Adam, Adevărul, Contemporanul, Cuvântul liber,
Cuvântul nostru, Dreptatea, Europa, Excelsior, Familia, Flacăra, Liberalul,
Libertatea, Lumea evreie, Munca, Noua revistă română, Ordinea, Politica,
Prezentul, Revista olteană, Românul, Secolul, Țara, Viitorul, Ziua, 1907 etc.
Ion HAINEȘ / UZPR
