Alexandru Melian - Sentinţele lui Cr. T. Popescu

Alexandru Melian:

SENTINȚELE  DOMNULUI, CR.T.  POPESCU

Motto : « Vocea lui Dumnezeu  este vocea poporului, și fiindcă chipul   lui Dumnezeu este chipul poporului, dau înțeles glasului poporului, sunt eu (un geniu) vocea lui Dumnezeu »

   Mihai Eminescu,ms.2257, f.7

Deși mă aflu în fața unui om al scrisului pe care îl prețuiesc și uneori îl admir, - pentru cultura, intransigența ne-cameleonică a opiniilor  și pentru vocația lui scriitoricească (chiar dacă nu întotdeuna îi împărtășesc opiniile și-i apreciez umbrele de vulgaritate  care-i virusează uneori strălucirea discursului pamfletar) – mă văd nevoit astăzi, în numele prețuirii și al respectului pentru Eminescu și față de toți cei pentru care poetul nostru național nu este cadavrul din dulapul cioclilor culturali, să pun în discuție  două sentințe lansate de Cr.T. Popescu în transmisiunea Gândul, on line, consacrată, pe 15 ianuarie lui M. Eminescu : Eminescu a fost ateu și Eminescu n-a fost român. Am avut sentimentul, când am auzit asemenea proclamații, că acest intelectual inteligent, cu forță analitică , stăpânire solidă a proprietății termenilor și familiaritate, nu doar prin răsfoire, cu opera lui Eminescu (inclusiv publicistica), dorește din nou să provoace și să-și singularizeze în răspăr prestația. Pentru că mi-e greu să am dubii asupra bunei sale credințe.

            Opera și viața lui Eminescu, precum și exegezele fundamentale, românești ori străine, infirmă esențial aserțiunile amintite.  Ai senzația că vorbitorul a încurcat cele două verbe, punând forma afirmativă acolo unde trebuia să fie cea negative și invers. Fiindcă Eminescu  n-a fost ateu așa după cum Eminescu a fost român. Dacă ar fi să ne raportăm doar la la textul din manuscrisul 2257, reprodus în motto, și ar fi suficient ca sentințele d.lui Popescu să devină extrem de șubrede. Dar opera lui, ca și viața de altfel, sunt mult mai bogate în mărturii care fac total neconvingătoare  cele două etichete.

            In legătură cu prima, se impune mai întâi o disociere : identitatea atee a unui om nu se definește nemijlocit prin raportul acestuia cu instituția bisericească, ci cu divinitatea.  Definitorie  este credința iar nu eventualele rezerve critice față de biserică ori față de unii din reprezentanții ei. Cât despre exemplul dat  pentru a-și susține decizia identificatoare (discursul proletarului), el este unilateral și reductiv, ignorând scenografia rolurilor și noima proiecțiilor  cu care este investit eul poetic, nu doar în « Împărat și proletar », ci în multe din creațiile lui Eminescu. Dar realitatea care contrazice și mai evident calificarea amintită este opera însăși. Deși la o privire superficială s-ar părea că reprezentarea divinității și a trăirilor în raport cu aceasta n-a prea stimulat interesul poetului, realitatea operei dezvăluie cu totul altceva[i]. Fără a ne referi la proză, teatru, cugetare sau corespondență, - și ele destul de semnificative pentru subiectul în discuție – poezia lui Eminescu cuprinde peste 30 de creații inspirate de problema dumnezeirii, a bisericii, a tradițiilor creștine sau a vieții lui interioare, raportate la Dumnezeu. Prima constatare ce se impune este faptul că, din totalul poeziilor pe această temă, doar șapte au fost publicate de poet. Restul a rămas în paginile de manuscris și se poate spune, fără teama de a exagera, că cele mai interesante, cele mai bogate în semnificații și cele mai tulburătoare au rămas acolo, în intimitatea scrisului destinat în primul rând sieși.

Se poate pune întrebarea de ce ?  Din complexitatea virtuală a răspunsului, ne oprim aici doar la o componentă. In sistemul de valori al lui Eminescu,  între resorturile interioare ale viețuirii și ale creației, credința în ceva sau în cineva este o disponibilitatea fundamentală. Izvor al făptuirii, ea focalizează toate energiile eului, dând consistență și sens vieții. Într-un concept de scrisoare neexpediată către Carmen Sylva (1876, ms.2262), poetul își exprimă o astfel de convingere : « Căci a crede, a mai crede încă în ceva pe lume, este un bun al sufletului care ar trebui să rămână intangibil și sfânt ». Iar într-un alt manuscris (2264),el își nota: « Credința e ceva care zidește…numai lucruri sfinte creează idealuri și-nboldesc  pe  oameni să se încumete a lupta pentru ele ». Trebuie observat însă că pentru Eminescu, credința autentică se trăiește cu discreție în forul interior al ființei și, mai ales, se validează prin faptă. In postuma Preot și filosof, - răspuns polemic dat unor mustrări preoțești – poetul face disocierea fundamentală dintre credința afișată și necredința faptei, subliniind unde se află el (« De n-o-mbrăcăm în pilde e semn c-am înțeles/ Că-n noi este credință, ce-n alții e eres ») și mai ales sugerând ideea grației divine care se revarsă ca un har asupra poetului, asupra filiosofului (« Nu ne mustrați ! Noi suntem de cei cu-auzul fin ! / Și pricepurăm șoapta misterului divin »).

        Dacă aici perspectiva e circumstanțiată teluric, într-unul din marile poeme de tinerețe, Povestea feciorului de împărat fără de stea, Eminescu ne propune o proiecție, o hieroglifă a propriei ființe sacralizate de geniu. Feciorul face parte din categoria accidentelor cosmice născătoare de unicitate. Neavând stea și nici înger de pază ca orice muritor, asemenea zămisliri prticipă nemijlocit la manifestarea divinului  (« Dumnezeu în lume le ține loc de tată/ Si pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată »). Harul suprem al unei astfel de întrupări este însemnul aleșilor nepereche, este efigia identificatoare a lui Eminescu însuși (« Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire,/ A pus în tine Domnul nemargini de gândire »).

     Extrem de pilduitoare în discuția noastră, sunt poemele Memento mori, - acea nebuloasă a întregii creații, cum o socotea Perpessicius – sau Mureșanu, mai ales varianta din 1876. Fără a intra în detalii analitice, care pot fi găsite în studiul amintit, aș vrea să observ că în primul dintre ele, chiar în contextual răzvrătirii anti-divine, a elogiului făcut lui Satan,- nu satana biblică, ci întruchiparea romantic ă a revoltatului  existențial – apare o invocație profund definitorie: “Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii/ Adânc, demonic-rece, ce-n sufletu-mi trăiește./ Coboară-te în mine, mă fă să recunosc / C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper/ Că liber-mare-mândru prin condamnarea ta/ N-oi coborâ  în iaduri de demoni salutat/ Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân - / Stăpân geniilor pieirii !”

      Există apoi la Eminescu poezii care, chiar prin titlu, invalidează proclamația amintită ( Colinde, colinde, Preot și filosof, Învierea ), ca să nu mai vorbim de cele  care sunt structurate sub forma de rugă (Rugăciune, Răsai asupra mea, Rugăciunea unui dac). Înainte de a încheia aceată parte cu două probe  ale « ateismului » eminescian , țin să atrag atenția asupra uneia  din capodoperele creației lui lirice, revelatoare pentru subiectul în discuție. Este vorba de sonetul  Răsai asupra mea pe care îl analizez în cartea amintită și care ar lua prea mult spațiu în acest cadru.

                Prima probă promisă  este poezia Rugăciune pe care o reproduc  integral, fără nici un comentariu:  “Crăiasă alegându-te / Ingenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie /Din valul ce ne bântuie;/Fii scut de întărire / Și zid de mântuire, /Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică preacurată/ Și pururea fecioară,/ Marie !”

                Cea de a doua este o meditație amară, - dar cât de actuală și profundă ! – publicată la 16 aprilie 1878, în ziarul Timpul, cu titlul Paștele. Transcriu două fragmente din acest text[ii], propunându-l spre meditație, nu doar d.lui Cristian Tudor Popescu:

« De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim și noi ne sfâșiem. De mai multe mii de ani Buddha-Sakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniștea inimei și a minții, îndurarea și nepzmuirea, și cu toate aceste de tot atâtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pământul cu sânge și cu cenușă. În locurile unde au înflorit odinioară cetăți frumoase pasc pe risipe turmele, și ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărâmat.(….) Dar rămâne datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e demult ; și de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în ziua  învierii , când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toți  Hristos a înviat. »

                Ciudat tip de ateu va fi fost Mihai Eminescu !!!

            Cât privește cea de a doua sentință, ea nu este nici serioasă și nici decentă. Dacă ar fi să glumim, - deși numai de glumă nu ne arde când ne simțim maculați chiar de cei pe care i-am simțit sensibili la curățenie – am spune că opinia d.lui Cr.T. Popescu este una rasistă. E adevărat, nu ura pare a-i  fi sursa, ci scârba, disprețul, lehamitea față de poporul  căruia îi aparține. Dacă îi aparție… Spun asta pentru că, dacă i-am adopta raționamentul care stă la baza  ne-românismului  lui Eminescu, o întrebare elementară ar putea fi formulată : dl. Cr. T. Popescu se simte ca facând parte din « pătura superpusă » de astăzi, ca să folosesc o sintagmă emblematică a lui Eminescu ? Dacă răspunsul este da, - ceea ce mă îndoiesc  - dl. Popescu nu este român… Așa cum de altfel, multe milioane de români ar trebui socotiți ne-români. Dacă răspunsul este  nu, el este român ca și Eminescu (sper ca alăturarea de poetul nostru național să nu-l vexeze).

                Schimbând însă registrul, să observăm mai întâi că decizia identificării amintite nu se întemeiază pe criterii etnice. Spre onoarea  comentatorului, el nu se înscrie în seria sferto-docților ori a mercenarilor politici care, plecând de la numele de Eminovici (dar ignorându-l pe cel de Iurașcu) au încercat să-l plaseze pe Eminescu în categoria ne-românilor ,  adică a multora din cei care au avut de suportat intransigența lui necruțătoare. Dl. Popescu își întemeiază opinia pe criterii morale. Or, așa cum se știe, identitatea etnică a unui om nu este definită de componenta morală. Omul etnic nu e totuna cu omul etic. Bun și rău, cinstit și necinstit, credincios și necredincios, harnic și leneș, generos și zgârcit, tolerant și intolerant, - iar lista ar putea continua mult și bine – sunt coordonate morale pe care le aflăm la toate popoarele și în toate timpurile. Deci, în plan teoretic, raționamentul este fals, specualțiile derivate de aici foarte discutabile iar concluzia ca atare. Dar dincolo de aceste considerente teoretice, este decent, ca să nu spun admisibil, ca cineva să stabilească identitatea etnică a unui om, - și nu a oricui, ci a lui Eminescu – în pofida și în opoziție cu ceea ce el a declarat că este și mai ales cu viața și opera lui ?! Este investit cumva dl. Cr. T. Popescu  de vreo instanță lumească ori divină să decidă cine este și cine nu este român ?  N-am să ma opresc asupra luptei lui Eminescu pentru unitatea tuturor românilor  ( sărbătoarea de la Putna, acțiunea clandestină în Bucovina de nord,  activitatea clandestnă în societatea « Carpații »), n-am să mă opresc asupra operei lui literare, expresia sublimată a unui românism exponențial, aș vrea doar să-i invit pe toți cei care au dubii asupra identității și valorii umane a lui Eminescu să-i parcurgă cele peste 3500 de pagini de publicistică din vol. IX-XIII ale ediției critice. Stiu că e o invitație cărora puțini vor putea sau vor vrea să-i dea curs. Dar numai citindu-l pe Eminescu, - nu răsfoindu-l selectiv și în diagonală – vom putea să-l cunoaștem în chip autentic și până la urmă să ne cunoaștem pe noi înșine, ca popor și ca indivizi.

          Voi încheia aceste rânduri cu două mărturisiri ale celui care avea conștiința că Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor :

- « Nu cu fraze și măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului se iubește și se crește nația adevărată. Noi o iubim așa cum este, așa cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre [ …], o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înnădită azi la lucruri străine și la oameni străini. Și chiar  dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremurilor și s-ar șterge din memoria tuturor, tot pe aceeași cale a conservării naționalității și țării vom stărui, fără a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă ideilor veacului ». (Timpul, 12 iulie 1879)

- « Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc charte și rezbele, zugrăvesc împărății despre care lui nici prin gând nu-i trece ; iubesc acest popor, care nu servește decât de catalici acelora ce se înalță la putere, - popor nenorocit care geme sub măreția tuturor palatelor de ghiață ce i le așezăm pe umeri » (ms.2275)

                 Sărmanul Eminescu !..multe ingratidini ale posterității și-a prevăzut, dar că va fi decretat ne-român nu și-a imaginat nici în cele mai teribile coșmaruri.

                                                                                              Alexandru MELIAN

 Grafica eminesciană aparţine lui: Mihai Catruna
Vedeţi alte desene la fel de bine realizate pe blogul lui.
 

---

[i] Pentru cei interesați, a se consulta studiul « Eminescu și Divinitatea », în A. MELIAN, Polemici implicite , Ed. Universității din București, 2003, sau Editura online Samanatorul,2011   

[ii] Un comentariu pe marginea lui, intitulat Testamentul Poetului, precum și analiza poeziei Răsai asupra mea, în sub-capitolul intitulat Ruga tragică, se află în cartea  Mihai Eminescu – Poezia invocației, Ed. Atos, București, 1999

Alexandru Melian - EMINESCU

EMINESCU

( fragment din cartea în lucru « Auto-interviu »)*

            E.F.   Si totuși, în anii de după Revoluție n-au lipsit manifestările anti-eminesciene. Iubirea de Eminescu, admirația fața de Eminescu, înțelegerea profunzimilor lui creatoare și cetățenești au fost, așa cum știi foarte bine, țintele preferate ale demolatorilor de statui.

            E.M.  Uneori, ca să evaluezi opiniile cuiva, ești nevoit să vezi cine le emite.

            E.F.    Eventual, de ce și în numele cui ...

            E.M.   Bineînțeles. Uneori, acești parametri decodifică coduri și clarifică uimiri.            Îți amintesc însă că la ceastă iconoclastie am răspuns, esențial, în Argumentul cărții „Mihai Eminescu – Poezia invocației”, publicată la editura ATOS în 1999.

            E.F.    Da, numai că de atunci a mai trecut ceva timp.

            E.M.   Este adevărat, a trecut vremea,  dar nu și cei care vor s-o maculeze și s-o călărească cu orice chip.  Iar cele spuse în cartea mea de acum 13 ani, sunt valabile și astăzi. Am să răspund însă la problema pe care ai ridicat-o, având în minte un personaj bine cunoscut și bine răsplătit pentru ideosincraziile lui anti-eminesciene și anti- românești.        Cum sa-l iubească, cum să-l admire,...cum măcar să-l înțeleagă pe Eminescu o ființă clonată, un produs de însămânțare artificială pentru care uterul matern nu e decât un recipient de reacție chimică iar sânul mamei o tetină de cauciuc ?!.. Cum să iubească cineva care în loc de inimă are un organ anatomic ?!.. Cum să se nască admirația din uscăciunea negației, din suferința invidiei și din aroganța fudulă ?!.. Cât despre înțelegere... ea nu cere doar inteligență, ci și compatibilitate de cod spiritual. Iar dacă se întâmplă ca, uneori, codul să fie inaccesibil ori să reprezinte doar o parolă de mercenar, înțelegerea devine tabu sau răstălmăcire. Pentru asemenea indivizi, Eminescu formula în ziarul Timpul din 29 iulie 1881 o sentință de perpetuă actualitate: „Geniul neamului românesc este o carte cu șapte peceți pentru generația dominantă”.

     Iar poezia lui este un turbillon de culori care cântă, este o simfonie inaccesibilă surzilor și o grădină înflorită nedestinată orbilor. Este o grădină din care se înalță parfumuri niciodată perceptibile pentru bolnavii de guturai anti-românesc. Cât privește viața și opera lui, ele reprezintă povestea Feciorului de împărat fără de stea în care „a pus Domnul nemargini de gândire”  iar lumea unde i-a fost dat să trăiască, nemargini de suferință.

            E.F.   Această causticitate, această înverșunare chiar, mă fac să întrevăd în atitudinea ta ceva care seamănă a misticism, a intoleranță, a fanatism aș putea îndrăzni să spun. Nu crezi că Eminescu e și el apt de asumare critică ?  Crezi că obrăznicia haiducului NU poate fi arestată la porțile Ipoteștilor pentru a nu tulbura imnul și rugăciunea ?

            E.M.   Parcă am mai auzit asemenea întrebări retorice, chiar și fără a fi nevoie de vreo îndrăzneală deosebită...

            E.F.     Nici nu e de mirare pentru cineva care nu e surd, nici orb...

            E.M.    Nici mut... Nu cred însă că ai dreptate. Causticitatea, înverșunarea mea nu sunt fructul misticismului, cu atât mai puțin al intoleranței sau al fanatismului...Doamne ferește ! Ele sunt reflexul focalizat al credinței, al iubirii, al revoltei.

            E.F.     Păi, toate astea sunte cele mai bătătorite cărări spre misticismul și intoleranța de care am vorbit.

            E.M.    Iarăși nu cred. Ele sunt căi de neocolit pentru împlinirea umană întru bine, frumos și dreptate. Este adevărat, cărările ce se ramifică din aceste mari orizonturi pot fi multe și pot rătăci adeseori. Din drumul credinței se poate croi cărarea fanatismului,  din calea iubirii poate coti drumeagul narcisismului iar din traseul neasfaltat al revoltei este posibil să se abată poteci ale crimei.

            E.F.    Prea pui sub semnul probabilității fenomene ce nu sunt deloc probabile. Fanatismul nu e o probabilitate, ci o foarte tristă și cuprinzătoare realitate, la fel narcisismul, cum numești tu cam impropriu deviația iubirii.

            E.M.   De ce impropriu ?

            E.F.     Pentru că, în realitate, această deviație se concretizează în iubirea de sine, în egoismul devastator care pune în mișcare mai toate mecanismele relațiilor interumane. Cât despre revoltă, ce să mai vorbim ?!...Metamorfozele ei în ticăloșii de toate felurile sunt atât de frecvente încât semnul dubitației se cuvine mai curând revoltei generoase și spiritului de sacrificiu.

            E.M.    Nu ești nici prima nici ultima lansatoare de opinii  care se lasă sedusă de ispita absolutizărilor, a generalizarilor în fals. Nu e însă acum e momentul să ne referim la condiția tragică a omului, la plămada lui bivalent  antinomizată și la dinamica, niciodată precis cuantificabilă, a divinului și a demonicului din noi. O vom aborda probabil într-un alt context. Acum discuția noastră se referea la Eminescu. Încercam să-ți explic de unde provine severitatea aprecierilor față de comandourile anti-eminesciene, a acelora care nu-i supun opera și viața unui examen critic, ci unui fel de linșaj ideologic și politic. Iar demersul lor nu e făcut în numele și înteresul literaturi, al culturii, ci în numele și intersul celor porniți să neantifice identitățile naționale, în general, și ființa românească,în special. Nici măcar Eugen Ionescu în cartea lui demolatoare „Nu”, n-a găsit de cuviință și nici justificată negarea unui ziditor  întru rostire ca Mihai Eminescu.

Cât despre haiducul cel obraznic de care vorbești tu, n-are de ce sparge porțile Ipoteștilor. Ele sunt deschise, potere nu există acolo și nici atotputernici care să-și oprime supușii. Pe de altă parte, imnul și rugăciunea nu exclud exegeza critică, așa după cum nu justifică macularea și negația perfidă.

Tulburător este că vocația profetică a lui Eminescu se verifică și în privința posterității sale. El a întrezărit în negura viitorului mai toate piticismele cârtitoare, atrase mai curând de pământescul rătăcirilor decât de cerul înnobilat de luceafăr.

Iată un fragment revelatoriu din „Scrisoarea I” :

„„Ba să vezi...posteritatea este încă și mai dreaptă,
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire ?
Ei vor aplauda desigur  biografia subțire
Care s-o-ncerca s-arăte că n-ai fost vreun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt și dânșii...Măgulit e fiecare  
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostaticele nări
Si le umflă orișicine în savante adunări
Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Răle-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege...  
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -
Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Intr-un mod fatal legate de o mână de pământ;  
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage  decât tot ce ai gândit .”

                                                           Alexandru  MELIAN

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------*  Decodificarea inițialelor  care preced textul, cred că va putea fi făcută după lectura primului capitol.