„Însemnări” de Dumitru Tătăroiu
O carte la Editura "Semănătorul Tismana"
- Ediţie îngrijită de Florian Văideianu -
 |
| Carte apărută prin grija lui Florian Văideianu |
Continuându-şi studiile despre poetul şi ziaristul
gorjean Dumitru Tătăroiu (1914 – 1989), scriitorul Florian Văideianu din
Târgu-Jiu reuşeşte să publice o primă plachetă despre viaţa şi opera acestui
ilustru înaintaş al artei scrisului, intitulată „Însemnări”, o antologie
necesară.
Cartea înmănunchează o microautobiografie literară a lui
Dumitru Tătăroiu, descoperită într-un manuscris păstrat de familie, şi o suită
de articole publicate de ziarist, într-o rubrică – Însemnări – din publicaţia
„Gorjeanul”, apărute în perioada celui de-al doilea război mondial.
Lucrarea este structurată de Florian Văideianu în două
părţi, intitulate, corespunzător, I – Însemnările unui copil de
ţăran şi II – Ţara în vreme de război,
însemnări, ilustrate cu şase fotografii importante. Ambele părţi ale
cărţii sunt opere literare, creaţii de sine stătătoare, ale unui scriitor de o
deosebită pregătire intelectuală şi de o mare sensibilitate, un talent ce
foloseşte mijloacele artistice care concretizează un stil propriu şi atractiv.
În partea I a cărţii, o veritabilă memorialistică,
scriitorul Dumitru Tătăroiu ne prezintă, firesc, date despre sine şi familia
părintească, despre copilăria sa, despre şcolile urmate, despre prieteni,
colegi şi săteni, despre fapte şi acţiuni memorabile şi semnificative, despre
debutul în literatură şi alte aspecte ale vieţii trăită cu privaţiuni, în trei
texte, bijuteriile literare: „Nevinovata mea copilărie”,
„Lumină amară” şi „Vis”.
Viaţa lui Dumitru Tătăroiu este dominată de „veninul acela amar al sărăciei” şi
de sprijinul semenilor pentru a continua
studiile ca să ajungă învăţător.
Biografia tinereţei scriitorului se încarcă de noi
date necunoscute. S-a născut la 27
martie 1914, la Arcani, în familia dimierului Dumitru Tătăroiu, un om sărac,
care „umbla tot cu mintanul rupt şi nădragii sparţi”. El este urmaş al străbunicului Drăghici
Tătăroiu şi al Opriţei, care avea o foaie de zestre din 25 aprilie 1848, în
care figura şi „o sapă”, interpretată de scriitor ca „pedeapsă pentru toţi care
au urmat din sămânţa lor”.
Pe bunicul său, Constantin Tătăroiu, scriitorul nu l-a cunoscut, pentru că fusese omorât la
construcţia bisericii din sat, fiindcă lipsise „de la corvoadă”. Pe bunica a
cunoscut-o (a murit în 1937), şi o prezintă pentru „cât de amărâtă viaţă a mai
avut” şi pentru cât „tata a dezamăgit-o” şi „cum (tata) a umblat că ni s-a
vândut şi casa de pe noi, de portărei, pentru datorii. La bătrâneţe a dus şi el
zile grele, dar a fript şi viaţa altora”. Bunica, „altă biografie mai amărâtă
nu putea avea”.
Numeroase întâmplări din copilărie sunt prezentate de
Dumitru Tătăroiu, ca de un alt Ion Creangă, într-un limbaj înduioşător, de
adevărat mare scriitor. La şcoala din satul Arcani, a urmat primele patru
clase, ca premiant. Fiind în clasa a IV-a, s-a angajat „băiat de prăvălie, la
Cooperativa „Luceafărul” din sat, cu 100 lei pe lună”.
În povestirea autobiografică „Lumină amară”,
scriitorul prezintă perioada sa de elev la Şcoala normală din Oradea Mare, din
1926, unde a urmat patru ani, continuată alţi trei ani la Târgu-Jiu. Pentru
întreţinerea sa la şcoala de învăţător, tatăl său şi-a vândut pământul din
Arcani. Scriitorul spune cu dezamăgire: „Din 1926 până în 1930, ai mei au rămas
proletari. Nici casa, nici o bucată de pământ nu mai era a lor”.
Ultimele trei clase de şcoală normală au fost urmate de
Dumitru Tătăroiu la Târgu-Jiu, între 1930 – 1934, şi era mulţumit: „am obţinut
diploma de învăţător în sesiunea iunie 1934, cu media 856, fiind
clasificat al 4-lea între 47 de candidaţi reuşiţi”.
Până a ajunge învăţător, a fost un normalist cu mari
privaţiuni, datorită sărăciei familiei părinteşti. Întâmplările din acel timp
sunt descrise cu durere şi speranţe. La Târgu-Jiu l-a ajutat părintele diacon
Constantin Dănău, profesorul său de pedagogie.
Ca poet, Dumitru Tătăroiu a debutat la 15 octombrie 1930,
în nr. 2 al revistei „Rămurele”, editată la Târgu-Jiu, de Constantin D. Popescu
– Cerăt, coleg, care i-a publicat şi alte poezii: „Cad frunzele”, „Ruine”, „În
amurg” şi „Iubita mea”, precum şi o schiţă literară „Lacrimi de mamă”. De
asemenea, la aceeaşi şcoală, a mai publicat în revista „Graiul Gorjului”,
editată de alt coleg.
Scriitorul nu uită şi repetă: „Sărac eram, lipit
pământului. Exact ca în comparaţia cu praful de pe tobă, făcută de popor. Atât
mai aveam”. Îşi aminteşte: „Poet-poet, dar în primăvara acelui an, 1931,
ieşisem desculţ. Ai mei, nici un ban. Umblam prin curtea şcolii în nişte
cipici…” S-a îmbolnăvit de scarlatină, a ajuns la spital; l-a salvat dr. Eschinazzi, doctor „bătrân şi
milos”, rugat de o „baba Mărica”.
Sărăcia l-a determinat să întrerupă cursurile Şcolii de
la Târgu-Jiu: „Din sept. 1932 şi până în sept. 1933, sărăcie cruntă, orizont pierdut”.
În vara aceea, a fost şi mai sărac. Spune cu amar şi haz: „Vara, m-am trezit
gol, cum s-ar zice, puşcă. Nici ghete, nici haine, nici pălărie, nimic. Peste
săptămână desculţ şi-n cămaşă de tort, duminica ori cu cămaşa tatii, de
vărgătură, cu care se însurase, ori cu nişte pantaloni de arnici de-ai vărului
meu (…) şi ghetele strâmte ale vecinului (…)”. Servicii n-a găsit… În sat a
fost salvat de o listă de subscripţie pentru a-şi continua prezenţa la şcoală…
I-au fost favorabile şi alte împrejurări pentru a învăţa la Normală în 1933 –
1934, anul de absolvire.
Dumitru Tătăroiu îşi prezintă apoi, cu drag, foştii lui
profesori, între ei celebrul Daimaca.
Dar, amintirea cea mai dragă e amintirea „mumei”: „A
murit şi muma, care venea desculţă (din Arcani) până la mine (la Târgu-Jiu) şi
te miri ce îmi mai aducea. Câte 10 sau 20 de lei ce-i lua la lucru, la oameni,
câte-o pomoroagă (fruct) ori câte vre-un ou… economisit”.
În povestirea „Vis”, ultima
din memorialul autobiografic, Dumitru Tătăroiu face portretul unei domnişoare
din Arcani, care a fost modistă în Târgu-Jiu, la 30 de ani după ce-l ajutase pe
fostul elev normalist, „un adolescent pirpiriu şi complet dezbrăcat, nevoit să
mai fac(ă) ultima clasă de şcoală cu lista de subscripţie”. Scriitorul, ajuns la
vârsta de aproape 50 de ani, visează că o găseşte la casa ei pe bătrâna
domnişoară, singură şi bolnavă, surdă şi paralitică, dormitând într-un jilţ de
pe balcon. Întrezărindu-l, aceasta îi spune: „Ştiu la ce-ai venit. Ca să-mi
mulţumeşti că te-am ajutat când erai
necăjit. Îmi pare rău că nu te-am lăsat să-ţi faci altă viaţă mai bună decât cu
şcoala. Du-te! Nu vreau să te mai văd dezamăgit şi dezorientat. Du-te, că-mi
faci rău aşa cum arăţi!” Visul continuă, pentru ca autorul să termine portretul
acestui personaj cu sfârşit tragic.
Visul devine realitate. Frumoasa domnişoară fostă modistă
este întreţinută de o nepoată „într-o cămăruţă, singură, înfăşurată într-un
cearceaf, ca o mumie, numai cu ochii pironiţi în tavan, fără identitate, că nu
mai ştie nici cine e, nici cine a fost, atât, un trup fără vlagă, aproape un
stârv…”
Cititorul se poate întreba: oare acesta este viitorul
unui om? Scriitorul este realist când vede astfel finalitatea unei vieţi?
Acceptă deşertăciunea pentru viaţa fiecărui om?
Povestea „Visul” devine o filosofie a pierzaniei…, pe care o accepţi în
preajma vârstei de 50 de ani? Aşa gândea Dumitru Tătăroiu prin 1964, fiind sub
imperiul unei dezamăgiri. Aceeaşi stare o trăieşte poetul şi în poezia „Muma”, pe care editorul o selectează pentru sfârşitul primei
părţi a cărţii „Însemnări”. Mai optimist fusese
scriitorul în poemul în proză, „Ţăranii la târg…”, un imn închinat ţăranului
român, care „trăieşte din renunţări şi îndelungă răbdare” şi doreşte ridicarea
copiilor prin învăţătură şi bună purtare – cum îi spune mama autorului: „Să te
porţi bine, mumă, şi să-nveţi, că suntem săraci…”.
Se ştie că D. Tătăroiu a colaborat, între 1940 şi 1947 la
„Gorjeanul”, ziar independent din Tg-Jiu, al lui Jean Bărbulescu, care dorea de
la prima apariţie (15 martie 1924), „să facă cunoscute tuturor faptele frumoase
ce se săvârşesc în judeţul nostru şi aiurea şi să aducă, de asemenea, la
cunoştinţa tuturor, relele şi nedreptăţile care împovărează viaţa (…)”.
Pe linia programatică a „Gorjeanului”, Dumitru Tătăroiu
publică, în timpul celui de al II-lea război mondial, o suită de „însemnări”,
care sunt analize ale unor stări şi fapte româneşti, pe baza cărora, cu
optimism, propune unele soluţii sociale înţelepte.
Scriitorul Florian Văideianu, îngrijitorul acestei ediţii
princeps a cărţii „Însemnări”, în
partea a doua a acesteia, intitulată „Ţara în vreme de război”,
selectează 30 de astfel de creaţii, adevărate bijuterii literare ale prozei
jurnalistice gorjene. Autorul lor, Dumitru Tătăroiu, a ales mai multe teme
privind starea românilor, fiind interesat, în perioada 9 august 1942 – 29
august 1944, de viaţa ţării şi a naţiunii române, de traiul diverselor
categorii sociale din timpul războiului, de nedreptatea făcută săracilor şi
copiilor lor, de totala neatenţie faţă de satul tradiţional român, criticând
relele şi nedreptăţile, obiceiurile noi nepotrivite specificului nostru
naţional, extravaganţele, propunând totodată soluţii de îndreptare a stărilor
înfierate satiric şi cu sarcasm, uneori
cu haz pentru necaz.
Reţinem din „Însemnări”, mai întâi, concepţia despre
menirea ziaristului: „trebuie să aibă o privire dincolo de cotidian, de efemer,
de interesele profesionale ori particulare. Mag cititor în destinul istoric al
ţării, el trebuie să desprindă, din frământarea zilei, esenţialul şi
permanentul, veacul şi istoria. Profesiunea aceasta are ceva eroic şi mesianic.
Gazetarul poate arbora steaguri şi recruta contingente, dacă sesizează momente
de răscruce şi pune punct unde trebuie”. Cred că ziariştii de azi pot învăţa şi
aplica rolul ce-l au în presă, după înţelepciunea confratelui Dumitru Tătăroiu.
Să amintim aici că acest înţelept ziarist a scos la
sfârşitul războiului, în 1945, o „foaie de informaţie şi luptă socială”,
„Libertatea Gorjului”, în care a aplicat viziunea sa despre rolul ziaristului, până în 1948.
Din „Cuvinte de început” (an I, nr. 1, 1 ianuarie 1945),
redacţional pe care îl semnează, reţinem viziunea sa privind menirea acestei
publicaţii: „Un grup de tineri, legaţi de glia Gorjului, ale cărei gloade
pădureţe le-am supt în sânge din anii cei mai cruzi, am pornit la drum cu
această foaie. Foamea de dreptate şi de libertate ne-a înmănuncheat. Nu vom
coborî scrisul în mocirla polemizării care destramă fără a clădi, dar vom
înfiera şi vom lua de guler pe toţi şnapanii care exploatează nepriceperea şi
sărăcia noastră, a celor mulţi, refuzând să creadă în necesitatea transformării
lor, ce ne-o impune evoluţia societăţii. Vrem purificarea moravurilor.
Putreziciunea trebuie fără milă cauterizată de pe trupul ţării. Vom fi cei
dintâi şi la sublinierea acţiunilor prin care se întinde o mână de frate,
obştei necăjite. Numai în slujba ridicării ei punem sufletul. Pentru o lume mai
dreaptă, mai bună (…) Pentru truditorii din sat, din uzine, din ateliere, din instituţii,
din gospodării şi de oriunde, o mână şi o minte avidă pentru pâinea amară a
gurii şi a sufletului”.
Dumitru Tătăroiu, în rubrica „Însemnări” din „Gorjeanul”,
după ce face o clasificare a populaţiei, se opreşte asupra menirii tineretului
în viitorul ţării şi a nevoii educării în spirit românesc a acestuia (vezi
însemnarea „De vorbă cu a treia generaţie”).
Sublinia cele două mari probleme ale ţării: „ridicarea
standardului de viaţă a ţărănimii şi educaţia tineretului”, observând şi
faptele că „viaţa unei generaţii noi nu trebuie să înceapă cu ce se condamnă la
predecesori” şi că „trebuie ca tineretul nevârstnic de acum să crească serios,
în priviri cu rolul istoric la care e chemat”.
Toate „Însemnări(le)” lui Dumitru Tătăroiu devin un cod
moral şi juridic al generaţiilor în succesiune, în paralel cu un rechizitoriu
amplu al educării tineretului. Soluţiile problemelor dezbătute în ziarul
gorjenilor sunt de bun augur şi pot fi urmărite cu interes şi astăzi.
Mărturisea cu ardoare: „eu cred în totală schimbare la faţă a României de după
război, cred în primatul socialului şi rezolvarea tuturor problemelor impuse de
el” (vezi însemnarea „Pentru copiii ţării”). A mărturisit şi o altă convingere
a sa, „că vremile-s sub om”, respingând dictonul lui Miron Costin, după care
„bietul om (este) sub vremi” şi sub „implacabila hotărâre a destinului”.
Multe din aprecierile lui Dumitru Tătăroiu din
„Însemnări” au darul de a fi proverbe sau „cutume” de urmat în viaţa socială.
Numai citite cu răbdare îi dăm dreptate ziaristului care spunea: „Să se
revoluţioneze socialul, care este cheia vieţii”, „Prin stomac trec toate
idealurile”, „individul să-şi poată avea părticica lui de fericire, ca muritor
şi ca om”, „preotul să creadă în miraculoasa putere a sufletului”, „nimeni nu
are nevoie de milă, ci numai de niţică dreptate socială”, „ascultă decât
poruncile istoriei şi glasul pământului nostru”, „copilul este Majestatea Sa!”,
„(ţăranii sunt) trupuri de stei şi inimi de îngeri, dar cu mult pelin în
mucenicia muncii pe ogor”, „cred într-o lume mai bună” etc. etc. Numeroase
gânduri de aur şi sentinţe sunt în scrierile magnificului Dumitru Tătăroiu.
Prof. Ion MOCIOI
- dr. în filosofie -
