Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta MS Regele Mihai la Tismana. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta MS Regele Mihai la Tismana. Afișați toate postările

miercuri, 7 octombrie 2015

Dumitru Vlăduţ - A fost odată...


Dumitru Vlăduţ, profesor la Sibiu
A FOST ODATĂ O ŢARĂ BOGATĂ CU OAMENI HARNICI,
CU MULTE FABRICI ŞI UZINE

A fost odată, nu ca în poveşti dar real. A fost frumos, cu oameni harnici şi cinstiţi, cu ţăranul sănătos şi roşu la faţă, cu mâini puternice şi harnice, cu case mici cu geamuri din băşică de oaie, primitori – oferindu-ţi la vizite tot ce aveau mai bun la masă. Vizitele între rude erau obligatorii, cu zile mai multe, cu căruţe împodobite, cu cai frumoşi, cu trăsuri trase de cai cu clopoţei. Când îţi veneau în vizită – ştiai după clopoţeii cailor cine venea. Erau bâlciuri la satele româneşti cu lăutari şi cu hore frumoase. Fiecare sat avea hora lui cu fete roşii la faţă, cu costume ţesute şi cusute cu mâna lor la lampa cu gaz nr. 5 – 8 sau ii lucrate din zorii zilei şi până la apusul soarelui.
Întoarcerea de la munca câmpului se făcea cu oboseală dar şi cu bucuria zilei. Seara stăteau pe marginea şanţului fetele, băieţii, femeile şi bărbaţii, bătrâni şi femei bătrâne, care mai de care îşi povesteau munca zilei şi ce mai aveau de lucru. Fetele serioase se uitau pe sub sprâncene după băieţi harnici şi roşii ca un bujor. Fiecare avea în gândul lor un viitor. Seara târziu apărea luna. Şi luna era veselă şi frumoasă. Pe vremea copilăriei mele parcă şi serile erau frumoase. Duminicile la sate erau de odihnă. Se făceau hore în zăvoiul satului, fetele şi femeile tinere mergeau desculţe, cu pantofii în săcui, la intrarea în zăvoi trecea un pârâu cu apă limpede; fetele şi femeile se spălau pe picioare şi îşi încălţau pantofii. La hora din zăvoiul Tismenei veneau fete îmbrăcate în costume româneşti cusute de mâna lor, care mai de care mai frumoase cu catrinţe cusute cu fir argintiu sau auriu. Când jucau învârtita se fluturau cătrinţele ca nişte steaguri.
Când se făceau nunţi în sat, era sărbătoare mare, se îmbrăcau fetele cu ce  aveau mai frumos. Sâmbăta se făcea steagul şi se făcea horă în curtea miresei şi a mirelui.
Sârba gorjenească
Zestrea miresei se ducea cu căruţa trasă de doi cai frumoşi, împodobiţi cu pamblici colorate, iar în mijlocul căruţei era nelipsită lada de zestre a miresei. După cununie se făceau întreceri între călăreţi ce reprezenta garda tinerilor, care să ajungă primul la casa mirilor. Era ca în poveşti şi de fapt în zilele de azi sunt poveşti. În fiecare duminică se făcea horă în zăvoiul Tismenei, azi transformat în mormane de pământ excavat. Mergeam şi eu la hora din zăvoi, aveam 5 – 6 ani şi îl căutam pe naşul meu învăţătorul Dumitru Popescu, „sărut mâna naşule”; îmi scotea din chimir 2 – 3 bănuţi găuriţi. Mulţumeam naşului, fugeam la negustorii ambulanţi şi îmi cumpăram alviţă sau turtă dulce. Eram fericit. Priveam cum jucau fetele şi băieţii. Se vedea bucuria pe feţele privitorilor. Zăvoiul de azi este o grămadă de gunoaie şi grămezi de pământ. Interesul de ieri s-a transformat în neglijenţa celor ce conduc azi. În anii copilăriei mele în zăvoiul frumos al Tismenei întâlneai dascăli, preoţi, primari, gospodari din satele vecine şi din Tismana, bogaţi, mijlocaşi dar şi săraci.
În zilele lucrătoare săracii te căutau acasă şi te întrebau dacă ai ceva să-ţi lucreze. Astăzi în democraţia mascată nu te mai întreabă nimeni dacă ai să-i dai de lucru. Azi îi căutăm noi şi îi rugăm să vină la lucru. Te întreabă cât îi dai? Nu ce ai de lucru? Dacă îi dai de băut, cafea, prăjituri? Dacă nu-i convine nu vine. A… nu vin, stau la primărie şi mă fac că lucrez; femeile mai şterg praful prin biroul primarului, mai mătură pe la poliţie şi dispensar şi primeşte ajutor social 2 – 3 sute lei noi.
Copiii crescuţi în cămine nu învaţă să muncească, nu au loturi de pământ să cultive necesarul căminelor, îi găseşti pe bănci prin curte cu ţigările aprinse.
Îmi pare rău ce-i va aştepta: unde vor merge aceşti tineri când vor ieşi din cămine? Ce au învăţat de la dascălii lor? Ştiu ei cum îşi vor câştiga existenţa când vor ieşi din cămine?Dar când se observă aceste lipsuri ale educaţiei tinerilor crescuţi în că,ine. Am căutat doi tineri mai voinici să-i iau la muncă pe timpul vacanţei, să le dau bani şi mâncare.. Păi credeţi că am găsit tineri interesaţi să muncească? Ce faceţi domnilor ce conduceţi frâiele Revoluţiei de după 1989. Unde şi cum veţi folosi aceste tinere vlăstare crescute fără educaţie şi dragoste de muncă? Nu observă nimeni aceste lipsuri? Televiziunile, ziarele  observă imediat dacă un dascăl ia de urechi un elev şi-l face în toate felurile, ba îi cere şi plecarea din învăţământ. Cum televiziunile şi presa nu observă când un elev îi răspunde urât dascălului şi mai ales când unii elevi obraznici îşi insultă dascălul, educatorul, profesorul, sau pe un bătrân ce-şi duce anii grei, ce zice presa e corect??
Am crezut că odată cu venirea democraţiei, ne vom întâlni cu respectul, cu cinstea şi cu munca cinstită. Nu a fost să fie aşa. Autorităţile s-au înmulţit şi necazurile au crescut.
În satele noastre româneşti cu tradiţii frumoase era un primar, un notar, un contabil şi un preceptor. Era nelipsită toba prin sate ce transmitea porunca primarului. Şeful de post avea un jandarm sau doi, astăzi nu poţi să-i numeri câţi poliţişti are un şef de post şi câţi subalterni are un primar. Încearcă să ceri sau să soliciţi ceva, vei primi aroganţă şi indiferenţă.
În 1940 a venit la Tismana Regele Mihai. Era însoţit de şoferul său şi păzit de şeful de post cu doi jandarmi. A fost primit de familia învăţătorului Neferescu unde a luat masa şi a fost servit de mama mea Marioara lui Gărleanu vară primară cu soţia învăţătorului Neferescu unde a fost găzduit M.S. Regele Mihai I.
Regele a fost la hora din zăvoi. Era într-o duminică din luna lui iulie. A privit cum se distrau ţăranii, a intrat în horă şi a jucat alături de ţăranii Ungurenilor. Ce vremuri frumoase am trăit. Astăzi locul respectului, al cinstei şi omeniei a venit minciuna şi ura, lipsa de respect faţă de aproapele tău, faţă de părinţi, de dascălii tăi şi îndeosebi faţă de bătrâni !
Copiii nu mai sunt aproape de părinţi cum eram noi în vremuri de cinste şi omenie; nu trec cu anii să-şi vadă părinţii. Vremurile s-au schimbat. Plata divinităţii este prezentă şi ne afectează viaţa şi traiul zilelor ce vor urma. O ţară cu o industrie  ce rivaliza cu industria altor ţări dezvoltate – distrusă de noi. Este de ajuns că ne plătim neîmplinirile noastre, dar vor plăti şi alte generaţii. Se laudă cu creşterea economică, propagandă – prin creştere economică preţurile scad nu cresc!
Acum să călătoresc în vremurile copilăriei mele.
Era foarte frumos chiar dacă nu aveam toate bunătăţile, aveam ceea ce astăzi a dispărut bucuria unei copilării frumoase şi pentru că eram o rudă apropiată cu familia învăţătorului Neferescu şi finul învăţătorului Dumitru Popescu. Mă purtau cu ei prin locuri astăzi pline de istorie. Aveam 5 ani când împreună cu unchiul meu învăţătorul Neferescu şi mătuşa mea Tanţa – vară primară cu mama mea. Am făcut o vizită la casa înconjurată de o pădure frumoasă a fostului prim-ministru Tătărăscu. Cei mari discutau lucruri importante. Eu nu le înregistram, ieşeam în curtea casei d/lui Tătărăscu  şi mă jucam cu pisicile, apoi mâncam nişte prăjituri aşa de bune. Astăzi şi în decursul anilor vieţii mele nu am mai întâlnit vremurile de atunci când aveam 5 ani. Îmi amintesc la plecare: D-l Tătărăscu m-a luat în braţe şi mi-a zis să cresc mare, să fiu cuminte, să înveţi bine şi să ne urmezi! Astăzi nu  mai am de făcut comentarii şi mă gândesc cu dragoste la ziua când Tătărăscu m-a luat în braţe şi mi-a dat sfaturi. Le păstrez în minte ca un dar al divinităţii. Aşa a fost. Astăzi tot omul în interesul lui meschin schimbă totul, ba uneori pe ruinele altora. Voi părăsi această lume că nu există altă cale, dar plec cu amintirea întrevederii cu Majestatea Sa Regele Mihai I şi cu frumosul gest al fostului prim-ministru Tătărăscu de a mă lua în braţe şi a-mi da frumosul sfat la 5 ani ai mei deşi fraged, cuvintele mi-au rămas cimentate în memorie. Le voi transmite şi celor de dincolo de poarta necunoscutului. Dacă va exista - această poartă şi acest paradis – în care locuiesc astăzi părinţii, bunicii şi străbunicii mei. Chiar dacă nu există această lume; cred în puterea divinităţii care te poartă prin apele vii ale destinului.
Trecând prin lungul drum al destinului, trebuie să nu uit şi de frumoasa meserie de dascăl, mai ales când o încerci şi o desfăşori în mijlocul unor colegi buni şi de neuitat.
1956 - Exam. de absolvire a 8 cls. D. Vlăduţ, dreapta 
Aşa am ajuns în anul 1955 dascăl la o şcoală din inima Ardealului. Nu numai că aveam colegi buni dar şi gospodarii satului erau oameni cu mult bun simţ şi cu respect faţă de aproape sau, aici am întâlnit pe Ungureanu Vasile – directorul şcolii – un om sincer şi devotat familiei, dar mai ales învăţământului. Nu era înregimentat politic, nici nu făcea ceva rău împotriva politicului de atunci, dar nu-i plăcea să se supună unor indicaţii  date de secretarul organizaţiei comuniste. Îşi urma cu sfinţenie datoria faţă de şcoală şi familie. Această nesupunere i-a adus mari necazuri. Cetăţeanul fără şcoală, secretarul de partid în lipsa lui educativă, într-o zi l-a reclamat pe directorul şcolii Ungureanu că a fost legionar. Şi atunci ca şi acum nu se verifica dacă este adevărat sau nu. Ungureanu a fost scos din învăţământ. Greu pentru el, avea 5 copii, soţia fără serviciu. A trebuit să înfrunte această minciună a secretarului de organizaţie P.C.R. să muncească prin sat să câştige un ban să-şi întreţină familia. Aşa ajuns aşa de greu, de lucra cu ziua prin sat.
D. Vlăduţ, stânga, la şc. din Sibiu
Dar cum divinitatea ţi-a descris traseul vieţii, după doi ani s-a descoperit minciuna acestui secretar, nu-i dau numele pentru că şi numele îmi creează o repulsie urâtă scriindu-l.
A revenit în învăţământ Ungureanu ca dascăl şi s-a sfârşit lunga, frumoasa şi zbuciumata viaţă la vârsta de 96 ani – flori şi recunoştinţă pentru acest dascăl. Dar la părăsirea acestei lumi a lăsat un urmaşi de nădejde, pe fiica lui Angelica tot învăţătoare şi tot cu dragoste faţă de meseria de dascăl la aceeaşi şcoală unde a funcţionat şi tatăl său ca director. Dar nici ceilalţi copii ai lui nu au uitat dragostea faţă de muncă şi familie. Nu pot să nu admir pe fiica sa Maria, pe Otilia – două fiice harnice şi respectuoase, iar fiul său Vasile are şi el doi fii cuminţi şi harnici – Răzvan şi Ceriş – ultimul cu multă carte slujeşte ţara cu credinţă şi devotament.
Îmi aduc aminte de o întâmplare. Pe timpul colectivizării  noi dascălii eram obligaţi să lămurim ţăranii să se înscrie în colectiv.
Într-una din zilele lunii martie a anului 1956, am mers la o familie de gospodari pe lângă altele. Am intrat în curtea unui gospodar, ne-a primit cu cuvintele „Bine aţi venit domnilor în curtea mea!”. Avea 78 de ani. Ne-a poftit în casă, ne-a pus pe masă o bucată de şuncă, o pâine ardelenească făcută în cuptorul casei , pe masă ne-a pus şi un bocău de vin. A plecat şi ne-a lăsat singuri. Am aşteptat noi mult timp să revină. Am uitat să spun că pe masă nu ne-a pus nici pahare şi nici cuţit. După o aşteptare de o oră  l-am chemat în  casă şi i-am prezentat scopul venirii noastre. I-am spus ce bine e în colectiv, ce avantaje are, aşa aveam sarcina. Ne-a ascultat şi apoi ne-a răspuns: Nu mă lasă. „Surprinşi” de răspunsul lui, l-am întrebat că este cineva care nu-l lasă. Şi uite aşa câteva minute ne răspunde că nu-l lasă. În timpul discuţiei care a durat aproape o oră, am insistat să ne spună persoana care nu-l lasă să se înscrie în colectiv. Răspunsul a fost neaşteptat. Nu era vorba de vreo persoană, ci de cei 78 de ani ai lui. Am plecat de aici la alte case şi am întâlnit tot felul de răspunsuri.
Ar fi multe de spus despre aceste vremuri dar mă opresc aici în speranţa că poate divinitatea se va întoarce cu faţa şi spre ţara noastră, înzestrându-ne din nou cu oameni cinstiţi, cu un învăţământ bun, cu o sănătate supravegheată de doctor profesionist şi o justiţie dreaptă, slujind şi pe omul simplu şi poate divinitatea ne va ajuta să înflorească pe teritoriul ţării noastre fabrici, uzine, irigaţii ca românul să nu mai plece din ţara lui şi să stea slugă la cei de peste hotare, uneori în condiţii grele, lăsându-li familia şi copiii în mrejele unor greutăţi create însuşi de noi în vremuri necântărite.
Nu pot trece cu vederea că în ţara noastră – România frumoasă – cu oameni cinstiţi şi muncitori care nu primeau ajutoare sociale sau handicapuri ne reale plătite cu bani din munca oamenilor cinstiţi a luat locul – lenea, înşelăciunea şi minciuna, în locul marilor uzine, fabrici şi ateliere cu diverse meserii unde fiecare om harnic îşi găsea să muncească, au apărut tot felul de cântăreţi, trupe de veselie cântând prin baruri, nunţi şi restaurante, unde cei avuţi prin muncă cinstită sau prin înşelătorii aruncă cu bani, iar marea masă a oamenilor săraci, abia îşi mai caută câte un leu rămas rătăcit  prin buzunare să-şi poată cumpăra o pâine. În locurile unde oamenii se întorceau istoviţi de munca zilei au apărut scandaluri, bătăi şi jafurile create fie de cei înavuţiţi prin câştiguri necinstite fie de unii dintre semenii noştri cărora nu le place să muncească, crescuţi în vremuri cu educaţie sumbră. Dar ca să termin – la părerile şi constatările petrecute în 83 de ani – nu numai unii oameni şi-au schimbat caracterul, dar şi unele instituţii create de actualul sistem . În multe cazuri dau dreptate minciunii. Săracii dacă vor să-şi apere un drept de orice fel fiind el, trebuie să-şi angajeze un apărător - ani în şir – rămânând în ultimul moment şi fără succes şi fără bani, cheltuiţi în apărarea lor. Dar cine se gândeşte la aceşti oameni? Cei ce sunt puşi să facă legi le fac pentru ei cu lefuri mari, chiar foarte mari prin măriri de taxe la gaze, energie, impozite şi câte şi mai câte taxe pentru noi care am ajuns la pragul de subzistenţă.
Aceasta este România de azi condusă şi jefuită de cei ce au trecut prin guvernările 2000 – 2015. Mai speră săracul la o minune? Minciunile vor pieri definitiv din întreaga democraţie, aşa spun cei ce duc frâiele ţării. Va dispărea luându-i locul omenia, cinstea şi curajul de a înlătura minciuna instalată la putere, dar lumina nu dă semne să se întoarcă spre marea masă a sărăcimii, a oamenilor cinstiţi şi muncitori.


Oct. 2015
Vlăduţ Dumitru              

miercuri, 8 iulie 2015

MS Regele Mihai la Tismana

Dumitru Vlăduţ
MS Regele Mihai la Tismana
- Un interviu cu Dumitru Vlăduţ -

Nota redacţiei. Redacţia „Sămănătorul” conform profilului său de a promova istoria Tismanei, patrimoniul său religios şi arhitectural (Mânăstirea Tismana), meşteşugurile tradiţionale, (cu predilecţie artizanatul) turismul, valorile literare, (George Coşbuc, Serafim Duicu) participanţii la Războiul de Întregire al Neamului, (Ion Aurariu, Ion Neferescu)   nu odată a apelat la bătrânii satului şi la cei care deţin documente personale dar de importanţă a patrimoniului documentaristic local.
Printre octogenarii Tismanei se numără şi Dumitru Vlăduţ, care, fiind invitat să scrie articole în tematica noastră s-a achitat cu brio de sarcina de a dezvălui tinerei generaţii ceea ce a păstrat în memorie privind evenimentele care trebuie lăsate viitorimii.   Printre acestea se numără şi amintirile legate de vizita MS Regele Mihai la Tismana, pe care le publicăm în premieră absolută.
Urmăriţi deci interviul de mai jos, luat de preşedintele „Asociaţiei Semănătorul Tismana.

Nicu N. Tomoniu: Nene Mitică, te rog să-mi permiţi să-ţi spun aşa nu numai pentru că suntem într-un fel rude dar la vârsta dumitale tot satul te apelează în acest fel ! Mătuşa Liuţa Dragomir şi mama matale Maria Gârleanu erau nu numai verişoare dar şi prietene nedespărţite. Să fim şi noi barem apropiaţi, cât de cât, acum când aţi revenit la vatra veche din Ungureni.
Mitică Vlăduţ: Ei, nu chiar tot satul mă stimează, oamenii mai au şi duşmani din diverse motive. Dacă cineva s-a întins peste proprietatea mea şi mi-am „permis” să-l dau în judecată, fie acel cineva şi primăria, unii au zis că sunt un reclamagiu.
Nicu N. Tomoniu: Să lăsăm pentru altă dată acest subiect. Nu pentru că nu e bine să te iei cu autorităţile ci pentru că e o temă ce ţine de noua mentalitate privind respectul bătrânilor lansată pe toate canalele mass-media. Guvernele, prin propagandă politică pentru a-şi acoperi incompetenţa, au propagat teza că noi pensionarii, care am muncit în medie peste 40 de ani la stat, să fim consideraţi răul naţiei. De pildă, ei mint lumea că nu pot fi mărite salariile pentru că nu ajung banii de pensii. Ori, cât au furat găştile politice, de pildă, chiar şi jumătate din cele 10 miliarde împrumutaţi de regimul lui Băse, ar ajunge pentru pensiile „normale” decenii de-aici înainte. Bineînţeles fără să luăm în calcul pensiile „nesimţite” ale unor „aleşi” sau ale complicilor. Dar hai să nu ne băgăm în politică pentru că ratăm tot interviul! Nea Mitică te rog să clarifici un lucru. La Tismana, se află un mare număr de femei care afirmă că au jucat în horă cu MS Regele Mihai! Ba mai sunt unele de prin Vânăta sau Pocruia care au jucat în horă cu tânărul rege de atunci! Care e domnule, realitatea?
Tismana. Costume gorjeneşti la Festivalul de la 15 aug.2007
Mitică Vlăduţ: He, he, he! Păi au toate dreptate, dle Nicu! Prin „horă” la noi se înţelegea, până nu demult - când încă se mai făceau hore în zăvoi - atât „hora de mână” cât şi „sârba” iar ungurenii comandau lăutarilor „învârtita”. Cu strigăturile de rigoare. Când se pornea hora şi regele intra în ea, toate fetele puteau spune că au jucat în horă cu MS Regele Mihai, nu?
Nicu N. Tomoniu: Ba nu, nea Mitică! Se intră câte doi în horă, băiatul şi perechea lui!
Mitică Vlăduţ: Aşa e! Dar dacă se joacă învârtita, pe ansamblu, ea e tot o „horă”. În fapt, regele venind la „horă” n-a intrat în hora de mână, a jucat doar învârtita. Pentru că se strica rândul celor care deja plătiseră lăutarii să ia „hora înainte”.
Nicu N. Tomoniu: Nea Mitică, nu mă lua cu vorba! Cu ce fată s-a învârtit domnule, regele? Asta te întreb, îmi trebuie un nume, pare că ascunzi ceva!
Mitică Vlăduţ: Păi, stai s-o iau pe îndelete! Într-o duminică de pe la mijlocul lui iulie 1940, maică-mea mi-a spus şi ora, la ora 16 şi jumătate, MS Regele Mihai a venit la masă la Neferescu ca să mai stea la taifas până începe hora de duminică din zăvoiul duiculeştilor.
Nicu N. Tomoniu: De la Neferescu erau cam 2-3 sute de metri până acolo dar nu pentru că zăvoiul era aproape venise regele la Neferescu, nu?
Mitică Vlăduţ: Evident că nu! Ion Neferescu era veteran de război şi beneficiar al Ordinului Mihai Viteazul pentru luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti din 1917-1918. Din respect, MS Regele Mihai îl invita pe Neferescu şi pe alţi veterani de război, în ziua de Sf. Mihail şi Gavril la masă, în fiecare an. Trebuia ca şi căpitanul în rezervă Ion Neferescu să i-o întoarcă barem odată. Dar cine ştia ce-o să vină după al doilea război mondial? Din participarea la sindrofiile regelui i s-a tras şi lui Ion arestarea de către comuniştii de mai târziu !
Dacă pe timpul regatului a primit pentru vitejia sa în Războiul pentru Reîntregirea Neamului, terenul din Nereaz unde  i s-a construit monumentul - pentru care şi dumneata te-ai zbătut ca să obţii aprobarea în vremea lui Ceauşescu - pe timpul teroarei staliniste a anilor 1950, Neferescu a fost băgat la zdup, murind la închisoarea Văcăreşti.
Nicu N. Tomoniu: Am mai scris în „Sămănătorul” despre asta, să nu deviem de la subiect! Deci regele a venit la masă la Neferescu… Ţi-a spus mătuşa Maria cine a mai fost invitat?
Mitică Vlăduţ: Cu lux de amănunte! Pentru că pe muma, Maria Gârleanu, o desemnase Tanţa Neferescu - fiind rude şi prietene - să servească la masă. Masa se aranjase în casa lui Neferescu, în sufrageria mare de la drum. Patru persoane pe-o parte, patru pe alta. Pe o latură, MS Regele Mihai, Nicolae Mischie, deputat de Gorj, de loc din Şomăneşti, Ion Neferescu şi Tanţa Neferescu. Pe latura cealaltă, un ofiţer din garda de securitate a regelui, primarul cu soţia şi şeful postului de jandarmi. He, he, he! Post de jandarmi! Asigurau securitatea Tismanei doar doi oameni: şeful şi ajutorul său! Stăteau în casa lui Pârvulescu vizavi de moara şi gaterul mânăstirii.
Nicu N. Tomoniu: Lasă astea pe altădată! Şi s-a plecat la horăăă…
Mitică Vlăduţ: Ajunşi în zăvoi, toată lumea a făcut loc, a aplaudat, mă rog, chestiuni de protocol, dar se ţinea respectul şi bunul simţ, nu se înghesuia lumea ca în jurul lui Băsescu să bată palma cu marinarul deşi era apărat mereu de un pluton de „badigarzi”.
A început hora de mână dată de Nefereşti „de pomană”, pentru eroii căzuţi în primul război mondial.  La hora de pomană  văduvele veneau cu coşuri de flori şi lumânări legate în batiste şi le puneau în mâinile tuturor celor din horă. Copiii de pe margine primeau colaci cu o lumânare aprinsă înfiptă la mijloc. A urmat sârba, apoi învârtita.
La învârtită, MS Regele Mihai, a luat pălăria lui Ion Gârleanu, şi-a pus-o pe cap şi a jucat învârtita cu fata lui Gheorghe Bucur, Leonica.    
Nicu N. Tomoniu: Deci regele a jucat cu Leonica lui Bucur. Parcă azi nu mai sunt de-ai lui Bucur în Ungureni. Eu, de când eram mic, îl ştiu doar pe Nelu Popescu dintr-ai lui Bucur. Se ţinea drept, avea fruntea lată şi părul lins dat pe spate şi toţi şuşoteau cu admiraţie: „- Uite-l pe-al lui Bucur, e student, face poezii şi scrie cărţi !”  Se zice că pentru scrierile sale contra regimului comunist a făcut şi puşcărie. 
Mitică Vlăduţ: Am auzit şi eu de el că nu prea era uşă de biserică dar nu-l ştiu prea bine, am fost mereu plecat, ba cu facultatea, ba cu serviciul la Sibiu. Dar ştiu că Gheorghe Bucur şi Mihai Bucur erau fraţi. Iar Mihai a terminat şi el o facultate. Nu erau ei fitecine!
Nicu N. Tomoniu: Ne-a Mitică, cum era lumea îmbrăcată la horă?
Tismana centru, 2013. Fete cu marame de borangic
Mitică Vlăduţ: Îmbrăcată în cele mai scumpe ţoale ţărăneşti din „camera bună”, cum să fie ! Atunci, se ţinea tradiţia ! Femeile aveau salbe la gât, cercei de aur, ii pe roşu, galben sau albastru, tismănencele şi negre, ungurencele. Brăcirile, opregele ungureneşti şi vâlnicele gorjeneşti se asortau la culoare cu iile iar pe cap părul era prins în borangic auriu ce atârna lung în faţă şi pe la spate. Costumele populare făceau din fete zâne de poveste! Băieţii aveau ie şi vestă, pantaloni cu două şliţuri la partea anterioară, bine ţinuţi pe trup de chimire late din piele, cu zalele briceagului şi ceasului atârnând din buzunare, iar pe cap, nelipsita pălărioară de cioban ungurenii şi pălării gorjeneşti din fetru tismănenii.
Nu se mergea aşa, oricum, la horă ! N-auzişi că până şi bietul băiat, regele, a fost nevoit să împrumute pălăria lui Gârleanu pentru a juca învârtita? Cutumele ţărăneşti trebuiau respectate, cât de cât, chiar şi de Majestatea Sa! Barem pălărie să fi avut !
Nicu N. Tomoniu: Mulţumim ne-a Mitică, că ne-ai dat o idee despre lumea de altădată, o lume cu respect pentru frumuseţea artei populare, cu respect pentru celălalt, cu respect pentru regalitate, cu respect pentru nelipsita horă de duminică din zăvoi sau centrul satului !
Să trăieşti peste suta de ani pentru ca să ne mai povestești!
Mitică Vlăduţ: Mulţumesc!

A consemnat, azi duminică 5 iulie 2015,
Nicolae N. Tomoniu
Directorul revistei „Sămănătorul”

În fotografie: Clasa specială unde învăţa viitorul rege al României. La cursuri erau înscrişi în catalog copii eminenţi din toate zonele geografice ale regatului. Printre ei, se afla şi Dumitru Constantinescu, din Tismana rudă cu Ion Neferescu. Numit la Tismana ca profesor de istorie, a avut aceiaşi soartă ca şi Neferescu. A murit pe vremea prigoanei staliniste în puşcărie.

MS Regele Mihai pe când era şcolar