Colaboratorul nostru GEORGE ENE ne-a părăsit!

  

Anunţăm cu profund regret plecarea dintre noi a celui ce a fost, de-a lungul mai multor ani fructuoşi,

 GEORGE ENE (n. 25.04.1939-02.11.2014)

Preţuit ca OM şi ca scriitor, a adus veselia în publicaţiile "Semănătorul" şi nostalgia vieţii personajelor sale într-o societate comunistă dură, dar aşezată şi parcă mai morală. 

A murit cu amărăciunea că progeniturile "Lupilor" de ieri bântuie azi prin ţară, cu colţi de aur, după sfârtecarea economiei pe care o construisem cu atâtea sacrificii!

Dumnezeu să-l odihnească în ceruri!

   Va trăi în veci prin opera sa; 

PROZĂ

GEORGE ENE - poet, publicist, regizor, prozator.
         - Cinci sute grafo-clipuri.- proză blitz (flash) format  pdf,  318 Ko         - Lupii - Vol. l.- roman (martie 2010) format  pdf,  1945 Ko         - Lupii - Vol. Il.- roman (martie 2010) format  pdf,  1465 Ko

 POEZIE

GEORGE ENE - poet, publicist, regizor, prozator
         - Ciclicitate- poezii, vol. al III-lea (mai 010) format  pdf,  266 Ko         - Clipa de singuratate- poezii, vol. al II-lea  (aprilie 010) format  pdf,  244 Ko         - Strigăt până prea târziu- poezii, vol. I  (iunie 09) format  pdf,  298 Ko

TEATRU

  
GEORGE ENE - poet, publicist, regizor, prozator.
         - Grămada de prosti.- Piesă de teatru în trei acte (oct. 2010) format  pdf, 390 Ko

GEORGE ENE

 

        POET, PUBLICIST, PROZATOR

        GEORGE ENE (n. 25.04.1939-02.11.2014) – comuna Ţuţuleşti, judeţul Argeş

        STUDII, ACTIVITATEA LITERARĂ ŞI JURNALISTICĂ :

        ► Şcoala Medie Tehnică de Comerţ – S.M.T.C. „Nicolae Kretzulescu” din Bucureşti (1954-1957);
        ► Examen de admitere – cu poezii proprii – la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică - I.A.T.C. Bucureşti (1957 şi 1958);
        ► Absolvent al Şcolii Populare de Artă Ploieşti – Cursul „Arta Actorului”. Profesor: regizor Gigi Ionescu (1961);
        ► Licenţa în Filozofie; doctorat şi practică la catedră (1973-1976);
        ► Absolvent al Programului Academic de Studiere a Bibliei (2005-2006);
        ► Redactor şi redactor-şef al săptămânalului „Metalurgistul” – organ de presă al conducerii Uzinelor „1Mai” din Ploieşti (1964-1989), devenit în decembrie 1989 „Realitatea UPETROM” (1989-1990), iar din 1993 „Concordia” (1993-1996);
        ► Secretar general de redacţie la cotidianul „Prahova” (1990-1992);
        ► Publicist-comentator la cotidianul „Ploieştii” (1996-1997 şi 2004).
 

        SCRIERI

        ● Scrie poezii pentru copii, puse pe note de compozitorul şi dirijorul Nicolae Margine de la Corul de copii Radio (1954-1955);
        ● La îndemnul lui Tudor Arghezi publică în „Gazeta literară” 4 poezii pentru copii (1956);
        ● Publică în „Scânteia” pagina „Răscolitorul 1907 – 50 de ani de la marea răscoală” (1957);
        ● Scrie texte pentru două brigăzi artistice ale O.C.L. Comerţul-Mixt Giurgiu, unde fusese repartizat după absolvirea S.M.T.C. (1957-1958);
        ● Scrie texte pentru Ansamblul Artistic al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT); face parte din ansamblu – regizează şi interpretează. Deşi era militar în termen are program special şi birou pentru a crea, la Casa Armatei din Ploieşti (1959);
        ● Scrie texte pentru Spectacolul-epopee „Eroi au fost, eroi sunt încă” al Ansamblului Artistic al Ministerului Forţelor Armate (MFA); face parte din ansamblu – regizează şi interpretează (1959-1960). E citat prin Ordin de Zi pe Armată pentru merite deosebite în munca de educaţie patriotică a militarilor (9 mai 1960);
        ● Recită şi citeşte din poeziile proprii în cadrul unor şezători şi seri literare organizate la cluburile muncitoreşti ploieştene „1 Mai” şi „Constructorul”, precum şi la Palatul Culturii, Casa Corpului Didactic şi-n licee, alături de poeţii George Moroşanu, Natalia Boncu, Corneliu Şerban, Tudor Octavian, Nicolae Stanciu, Ion Vergu Dumitrescu şi alţii (1962-1963);
        ● Interpretează roluri principale şi de compoziţie în piesele de teatru „În căutarea extraordinarului” de I. D. Şerban, „Veşnic vii” („Zboară cocorii”) de Viktor Rozov, „Antigona şi ceilalţi” de Irji Zajek, „Lădiţa de campanie” de Vasile Corolenco, „Fata cu pistrui” de Uspenski, în regia lui Toma Caragiu şi Mircea Niculescu (1962-1969);
        ● Premiul I la cel de-al II-lea Festival Bienal de Teatru „I. L. Caragiale” – ediţia 1962, pentru recitarea poeziei „Politica de forţă” de Geo Dumitrescu, fiind pregătit şi asistat de poet (1962);
        ● Laureat al celui de-al III-lea Festival Bienal de Teatru „I. L. Caragiale” – ediţia 1964, pentru rolul Feodor Ivanovici Borozdin din piesa „Veşnic vii” – după care se realizase filmul „Zboară cocorii” (1964);
        ● Poezii publicate în presa de uzină, în presa prahoveană, în revistele „Luceafărul” şi „Flacăra” (1973-1985);
        ● Coautor al unor spectacole tematice fluviu, prezentate în Ploieşti, dar şi la radio şi tv (1965-1988);
        ● Proză scurtă, serialul ştiinţifico-fantastic „Pelerinul lematic” şi pagini din romanul „Iertaţi-mă, tovarăşi!” (încă în lucru), publicate în ziarul „Ploieştii” (1996-1997, 2004);
        ● Publică poezii, proze, comentarii în site-ul LoveTime – http://www.lovetime.ro/community/index.php?action=profile;u=2224;sa=showPosts         (2004-2008)
        ● Publică poezii, proză şi comentarii în site-ul de poezie Agonia –
 http://www.agonia.ro/index.php/author/0031924/index.html;

Cesare Pavese sau armonia lirică

Cesare Pavese sau armonia lirică

 Cesare Pavese(1908-1950) este un cunoscut jurnalist, eseist . critic literar, poet, romancier italian.Cunoscutul critic Michele Prisco, îl aprecia astfel  în prestigioasa revistă,,La Fiera Letteraria’’( Mândria literară), în 1974: ,,La Pavese, aproape în toate paginile, se simte natura sa autentică de scriitor. Pentru Pavese discursul riscă mereu să se mute în echivoc în sensul că proza lui are acele structuri pe care le-am întâlnit numai la americani precum Faulkner şi Hemingway.’’

VISE ÎN LAGĂR

          Erau unele dimineţi în care ne trezeam ciudat de odihniţi, atât de odihniţi, încât ni se părea că suntem frânţi de oboseală. Trupul ne atârna ca plumbul aşa cum îţi atârnă câteodată în somn. În spate şi la picioare ne curgea un sânge toropit, dar viu. Când ne uitam unii la alţii, fiecare dintre noi părea că vine de undeva, de departe. Vorbeam despre zi, despre vremea pe care nădăjduiam frumoasă, deşi până şi bucata de cer era acoperită de nori întunecaţi. Dar niciunul nu îndrăznea să spună că tocmai toropeala şi oboseala cerului ne îndemnau să stăm cu ochii închişi de mulţumire, o mulţumire ascunsă, ce ne lăsa nehotărâţi.

Nu ştiu dacă mai târziu, în timp ce ne plimbam printre barăci, se găsea printre noi vreunul care să-i povestească tovarăşului său cum îşi petrecuse noaptea. Într-o zi mă întrebară: ,,Tu  ce ai visat?’’ dar n-am ştiut să le răspund decât că dormisem ca un copil, fără vise.

Eram ca nişte copii printre barăcile acelea întunecate şi triste, şi, în aşteptarea încolonării pentru plimbarea obişnuită, unii fugeau de ici acolo, căutând câte ceva, alţii şedeau şi trândăveau pe câte o ladă sau pe o treaptă. Cu toţii trândăveam, dar erau unii care ţineau morţiş să se lase copleşiţi de căldură. Se temeau de gândul că ar fi trebuit să se deştepte apoi, la o chemare venită, de undeva, din afară, pentru a pătrunde iar în zi. Şi totuşi, toropeala aceea era în noi şi ne aducea o oboseală imensă răbdată cine ştie cât şi cine ştie unde. Aveam impresia că ne împiedecăm, în zorii zilei, la deşteptare, ca cel care iese dintr-o mare în care a înotat  până la capătul puterilor, lăsând să-i cadă drept în jos, în apă, picioarele istovite. Ceva se întâmplase cu certitudine în timpul nopţii. Visasem cu atâta convingere, încât acum orice amintire părea că-i ştearsă în noi şi stăruia în sânge, rămânea doar o stupoare lină de îndoieli; la fel ca şi zumzetul tăcerii care te face uneori să te gândeşti la un urlet, la un zgomot atât de asurzitor încât nu mai auzi nimic.

Nu-mi este ruşine să mărturisesc că-mi este teamă de întuneric, mie care m-am ţinut dârz în lagărul acela al disperării şi al mizeriei, în care fiecare zi, când răsărea senină ne copleşea de întristare, atât era de absurdă. Ne temeam nu numai de întuneric,ci şi de noi înşine.Nu însemnă neapărat că cel care e teme de întuneric, crede în minuni posibile. Este nici mai mult nici mai puţin decât un om care ştie că sângele şi gândurile lui se pot trezi din amorţeală în contact cu întunericul şi pot să spumege de minuni, cum spumegă de transpiraţie calul. Se întâmplă, câteodată, să ne trezim dimineaţa, încetul cu încetul, fără nici o zguduitură, aşa cum s-ar apropia o luntre uşoară de mal; coboram din pat amorţiţi, uitându-ne în jurul nostru surprinşi ca şi cum barăcile ar fi fost aceleaşi eterne barăci, dar ochii noştri spălaţi în marea neagră a viselor din somn, n-ar fi fost în stare să le recunoască îndată. Toţi cei care se aşezau încă din zorii zilei, ridicând ochii către neliniştiţii care îşi căutau de lucru sub cerul întunecat, pe prispa lagărului, aveau aerul de a-şi căuta printre tovarăşi pe aceia care în timpul nopţii călătoriseră cu ei, înfruntaseră spaimele viselor alături de ei, peripeţiile viselor de acum tulburi. Nimeni nu vorbea despre ele. Ne era de ajuns să ştim şi să simţim cum se topeşte uluirea în noi. Vorbeam mai tot timpul despre prezent, despre treburile noastre

obişnuite. Dar cum era cu neputinţă în lagăr să începi un lucru anume şi să-l duci la bun sfârşit, ne luam de fiecare dată după capriciile cerului, în seninătatea lui căutam cu aviditate să o regăsim pe a noastră, dar zi de zi ne luptam cu altă decepţie, căci tristele noastre barăci, dovedeau zădărnicia. Soarele şi vântul ne exasperau, cum îi exasperează bolnavii. Apoi, o dată, la sfârşitul verii, ne obişnuiserăm să fim trişti, chiar şi sub cerul splendid, asta însemna foarte mult pentru liniştea noastră, căci printre noi,tocmai cei care păreau mai calmi şi mai senini erau cei care sufereau cel mai mult.

Poate că, în timpul nopţii, ni se întâmpla să trăim ceea ce ascundeam cu atâta grijă peste zi. Noaptea trupul nostru îşi lua zborul dincolo de ultima bracă, dincolo de tăcutele coline, chiar dacă în somn mai zăream barăci şi coline în locul unui câmp negru în care lucrurile se văd într-o lumină a lor, proprie, iar spaimele, durerile, neliniştile şi regăsirile sunt acelaşi lucru cu tumultul sângelui care mugeşte în întuneric. Întâmplările trăite în somn erau uitate  încă înainte de-a se fi întâmplat, şi poate că tocmai de aici izvora nimicitoarea trudă de a le readuce la lumină. Erau unele nopţi în care, dacă ne-ar fi văzut cineva dormind, poate că nu ne-ar fi recunoscut. Murea în baraca noastră o flacără absentă; ai fi zis că ezită, ea însăşi pradă visului. Nimic din tot ce atingea lumina ei palidă şi slabă nu era adevărat.

Prezentare şi traducere de Livia Mărcan