Iuliu-Marius Morariu - Valenţele rugăciunii

Valențe didactice și pedagogice ale rugăciunii în contextul actual

Iuliu-Marius Morariu student,

 Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca

            În contextul în care învățământul contemporan caută mijloace și metode noi de învățare, pentru a-și îmbunătăți sistemul și pentru a oferi elevilor o platoformă informațională și didactică atractivă și accesibilă, se impune ca și în cadrul religiei, o disciplină aflată într-un proces de afirmare și redescoperire a propriilor valențe, să utilizeze tehnici alternative spre îmbunătățirea metodelor de predare.

Dincolo de metodele moderne, utilizate adesea atât în școli cât și în învățământul universitar (proiecțiile Power Point, platforma AEL, care, ce-i drept, la această materie, nu este suficient de bine pusă la punct, sau alte metode), este necesară și utilizarea unor elemente auxiliare învățării, prezente, din punct de vedere al utilității, în viața de zi cu zi a elevilor și profesorilor.

 Între ele, rugăciunea, care, pe lângă rolul de comunicare cu divinitatea, are, conform spuselor Sfântului Ioan Gură de Aur și unul taumaturgic[1], delimitând relațiile duhovnicești și cele interumane[2], stabilind egalitatea între voința lui Dumnezeu și cea a rugătorului,[3] și ajutându-l pe cel din urmă să realizeze și să sporească credința ca ,,necesitate ontologică”[4]. Din păcate, ea este insuficient reliefată și valorificată astăzi. Importanța ei rezidă, din punct de vedere didactic în multiplele și variatele informații pe care le oferă, ele putând fi valorificate în cadrul procesului didactic.

Astfel, din punct de vedere moral, orice rugăciune cuprinde cel puțin un concept cu aplicabilitate practică, de mare folos vieții creștine și, dacă ne raportăm și la dimensiunea socială a moralei,[5] și celei civile. Dacă ne raportăm la rugăciunile cele mai uzuale, ca de exemplu, la rugăciunea domnească (Matei 6, 9-13), vedem că Mântuitorul le arată oamenilor să ceară în rugăciunea lor câștigarea pâniii prin munca cinstită, ferirea de ispite și iertarea, care, aici, este condiționată de cea pe care noi o oferim aproapelui care ne-a greșit.[6] Avem așadar de-a face cu o pleiadă de învățături morale exprimate în cuvinte simple și pe înțelesul tuturor, ușor de pus în practică și al căror exemplu îl constituie însuși instituitorul.

La fel și psalmul 50, acel imn al pocăinței în care autorul, împăratul David imploră iertarea lui Dumnezeu[7] pentru greşeala de a se fi încurcat cu soţia lui Urie Heteul şi de a fi contribuit la dispariția lui dintre cei vii, cuprinde o mulțime de învățături de mare valoare și profunzime, izvorâte și ele dintr-o profundă trăire și dintr-o tresăltare sinceră a inimii ce regreta greșelile comise. Aceeași carte cuprinde însă și un corpus format din 5 psalmi didactici, respectiv 78, 105, 106, 137, care descriu istoria lui Israel și împlinirea făgăduințelor mântuirii cu el ca popor ales.[8]

Aceștia ar putea fi folosiți pentru a arăta că Noul Testament reprezintă împlinirea făgăduințelor celui Vechi și că în acesta Dumnezeu a călăuzit pe poporul ales. Ei ar mai putea de asemenea fi utilizați și în cadrul orelor de istorie, atunci când profesorul ar vorbi despre Israel în perioada antică, spre a argumenta anumite afirmații, având valoare de izvor istoric, la fel ca și celelalte cărți cu conținut mai mult sau mai puțin istoric din cadrul Sfintei Scripturi (ar exista și o altă modalitate: profesorul de religie ar putea realiza în perioada în care această lecție este predată de profesorul de istorie, în acord cu el, să prezinte istoria mântuirii din perspectivă biblică) .

Pe lângă psami, și alte rugăciuni au un bogat conținut istoric. De obicei troparele, condacele sau acatistele diferiților Sfinți care au murit martiri, dar nu în mod exclusiv, au în componența lor informații cu valoare istorică, ele descriind anumite evenimente deosebit de importante. De exemplu, din Acatistul Sfântului Nicolae (care nu a murit martir), aflăm informații despre tulburarea pe care a provocat-o ereticul Arie, condamnat la primul sinod ecumenic (Niceea, 325), și despre eroismul cu care a fost el combătut de Sfânt[9] , iar din troparul Sfântului Spiridon (prăznuit la 12 Decembrie), aflăm de asemenea informații privitoare la combaterea arianismului.[10]  

De asemenea, în slujba unui cvartet de Sfinți martirizați patrusprezece secole mai târziu, respectiv Martirii Năsăudeni,[11] sunt prezentate o mulțime de elemente privitoare la situația confesională a Transilvaniei la acea vreme, lucrarea abundând în enunțuri cu conținut istoric bine fundamentate și reliefate, aproape de fiecare dată în mod clar și concis (excepție fac câteva pasaje în care avem de-a face cu un discurs confesional angajat, după părerea mea corect, dar căruia i s-ar putea obiecta anumite lucruri cu privire la precizia informației istorice). Informații despre istoria bisericească se regăsesc de altfel în toate lucrările închinate Sfinților autohtoni[12], însă din dorința de a ne păstra brevilocvența, nu vom realiza acum o analiză amănunțită asupra lor. Cert este însă, că din punct de vedere al materialului istoric, rugăciunea poate constitui fără îndoială un izvor foarte valoros și un mijloc didactic prețios de care s-ar putea uza în cadrul procesului de predare și învățare.

Din punct de vedere cosmologic și cosmogonic, rugăciunile au și aici adesea un conținut bogat în informații, reliefând adesea adevăruri incontestabile din punct de vedere științific și având, în plus față de știința care le prezintă, certitudinea cunoașterii Creatorului lor prin excelență. Dacă referatul biblic al Creației (Facere 1, 1-27), prezentat și explicat foarte frumos în opera Sfântului Vasile cel Mare[13], dar și în alte opere patristice[14] nu reprezintă o rugăciune, fiind însă totuși foarte cunoscut și întrebuințat în mediile științifice, ,,Cartea Psalmilor”,  pe care am pomenit-o mai sus, reprezintă totuși o antologie cultică în care avem de-a face cu informații cu conținut cosmologic sau de astronomie (,,Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”; Ps. 18, 1 – o perspectivă creștină și revelată), la fel ca și cea a lui Iov, în care îi prezintă acestuia referatul cosmologic (Iov, cap. 38).

Mai regăsim în rugăciune și elemente prețioase de ordin liturgic, adevăruri dogmatice[15], adevăruri cu privire la perspectiva creștină a antropologiei, dar și elemente de demografie[16], cu rol de izvor istoric și ele, de genealogie[17], de onomastică[18] și toponimie  și multe altele.

Având în vedere multiplele elemente de ordin moral, dogmatic, istoric și liturgic pe care le regăsim în conținuturile rugăciunii, dar și mulțimea altor elemente aparținând disciplinelor laice, cu preponderență celor umaniste, vom conchide afirmând că rugăciunea reprezintă, apodictic, un mijloc didactic indispensabil religiei și deosebit de util celorlalte materii, care este însă insuficient folosit și reliefat în învățământul contemporan.

BIBLIOGRAFIE

1.                  ***, Biblia sau Sfânta Scriptură,  Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

2.                  ***, Aghiasmatar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

3.                  Andreicuț, Andrei, Spovedanie și comuniune, Ediția a II-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011.

4.                  Ciudin, Nicolae, Studiul Vechiului Testament,  Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.

5.                  ***, Creaţia, col. ,,Sfinţii părinţi pe înţelesul tuturor” vol. 1, trad. Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003.

6.                  ***, Dictionnaire de Spiritualite Ascetique et Mistique Doctrine ei Histoire,  Tome XXI, Deuxieme Partie, Beauchesne, Paris, 1986.

7.                  Iloaie, Ștefan, Morala creștină și etica postmodernă, o întâlnire necesară, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009.

8.                   Mantzaridis,  Georgios I., Morala creștină, vol. II, traducere diac. drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006.

9.                  Man, Serafim, Rugăciunea Tatăl nostru – tâlcuire,  Editura Proema, Baia Mare, 2007.

10.              ***, Micul Ceaslov cu sinaxarul de peste an,  Editura  Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2010.

11.              Păcurariu, Mircea, Sfinţi daco-romani și români,  Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994.

12.              Prelipcean, Vladimir, Neaga, Nicolae, Barna, Gheorghe, Chialda, Mircea, Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice,  Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, București, 1985.

13.               Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necunoașterea lui Dumnezeu, traducere Walther Alexander Prager, Editura Herald, București, 2007.

14.              Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, traducere pr. prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.

15.              Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întîia, col. ,,Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17 ,trad., pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.

16.              ***, Slujbele, viața și canonizarea Sfinților Martiri și Mărturisitori Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (12 noiembrie), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2008.

---

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necunoașterea lui Dumnezeu, traducere Walther Alexander Prager, Editura Herald, București, 2007, p. 36.

[2] Cf. Andrei Andreicuț, Spovedanie și comuniune, Ediția a II-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 238. Cf. ***, Dictionnaire de Spiritualite Ascetique et Mistique Doctrine ei Histoire,  Tome XXI, Deuxieme Partie, Beauchesne, Paris, 1986, pp. 2270-2300, unde avem o prezentare pe larg a rugăciunii și a semnificațiilor ei, precum și a felului în care este ea percepută în cadrul diferitelor perioade și curente filosofice (n.n.).

[3] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, traducere pr. prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009, p. 244.

[4] Prof. dr. Georgios I. Mantzaridis, Morala creștină, vol. II, traducere diac. drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006, p. 183.

[5] Despre raporturile dintre cele două și despre necesitatea existenței unei interacțiuni a lor, a se vedea: Ștefan Iloaie, Morala creștină și etica postmodernă, o întâlnire necesară, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009.

[6] Arhim. Serafim Man, Rugăciunea Tatăl nostru – tâlcuire,  Editura Proema, Baia Mare, 2007, p. 34.

[7] Pr. prof. dr. Nicoale Ciudin, Studiul Vechiului Testament,  Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 261.

[8] Ibidem,  p. 261. Pr. prof. Vladimir Prelipcean, Pr. prof. Nicolae Neaga, pr. prof. Gheorghe Barna, Pr. prof. Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice,  Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, București, 1985, p. pp. 334-335.

[9] ,,Pe pământ, al doilea Înaintemergător te-ai arătat, Nicolae, spre mustrarea fărădelegilor; că acela a mustrat pe Irod, făcătorul fărădelegii, iar tu ai rușinat pe Arie cel orbit cu eresul; și toată lumea ai voit să o curățești de învățăturile lui cele nedrepte, și să luminezi turma ta, ca un părinte și învățător. Pentru aceea strigăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Condacul al 2-lea): ***, Micul Ceaslov cu sinaxarul de peste an,  Editura  Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2010, p. 307.

[10],,Soborului celui dintâi te-ai arătat apărător și de minuni făcător, de Dumnezeu purtătorule  Spiridoane, Părintele nostru” (Tropar):  Ibidem,  p. 512.

[11] **, Slujbele, viața și canonizarea Sfinților Martiri și Mărturisitori Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (12 noiembrie), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2008.

[12] Pentru succinte prezentări ale vieții și activității lor, a se vedea: Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani și români,  Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994.

[13] Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întîia, col. ,,Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17 ,trad., pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pp.69-181.

[14] Pentru o prezentare complexă și analitică a exegezelor referatului biblic al Creației, a se vedea: ***, Creaţia, col. ,,Sfinţii părinţi pe înţelesul tuturor” vol. 1, trad. Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003.

[15] Cu preponderență în rugăciunile cultice, fapt pentru care troparele închinate Maicii Domnului de la finalul stihurilor Psalmului 140 de la Vecernie au fost numite ,,Dogmatici” (n.n.).

[16] Istoria Vechiului Testament cuprinde în acest sens o sumedenie de recensăminte. A se vedea în acest sens cărțile ,,Leviticul” și cele 4 cărți ale ,Regilor” (n.n.).

[17] Astfel de elemente întâlnim în mai multe rânduri, cea mai celebră fiind cea de la Matei 1, 1-14, a Mântuitorului, parte a cultului, constituind o foarte importantă pericopă evanghelică (n.n.).

[18] Un astfel de exemplu, ce-i drept mai ciudat, îl constituie molitvele Sfântului Vasile cel Mare, în cadrul cărora sunt prezentate o serie de denumiri ale diavolului. A se vedea: ***, Aghiasmatar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Nicolae N. Tomoniu - LUNA MARTIE SAU ÎMPLETIREA ROŞULUI CU ALBUL

Cu ocazia zilei de 8 martie!

Vă oferim de la „Semănătorul”, un buchet de brândușe pentru dragele noastre colaboratoare,

împreună cu urările de fericire, sănătate și bucurii !

„Cică Baba Dochia cu gerul ei ăl mare, înfofolea fetile în tri cojoace, de nu mai putẻ să facă nimica….

Una care era  mai mititică, să pusă a plânge dar Dumnezău o văzu…

 Şi cum scăpa o lacrimă pe zăpadă, Dumnezău o făcẻ ghiocel!

 Şi de atuncea să şcie că dacă să fac ghioceii vine şi primăvara!”

LUNA MARTIE SAU ÎMPLETIREA ROŞULUI CU ALBUL

La Schela Cladovei, lucrările hidroenergetice de la Porţile de Fier au dus şi la descoperirea celor mai vechi mărţişoare din spaţiul trac! Estimate la o vechime de peste 8000 de ani, ele reprezintă încă o dovadă că în spaţiile marilor civilizaţii ale lumii, obiceiurile legate de anotimpurile anului, erau pentru strămoşii noştri un mijloc de educaţie şi cultură în lipsa altor mijloace de perpetuare a experienţelor legate de mediul înconjurător!

Mărţişorul, ca obiect cercetare pentru arheologi, era un şireag de pietre de râu vopsite roşu şi alb, trecute printr-un fir, care se înnoda formând un colier în jurul gâtului. Culoarea roşului era legată de soare, foc, sânge, femeie, viaţă, iar a albului, de apa limpede, nori, aer, bărbat şi cuminţenie.

 Împletirea roşului cu albul semnifica  tot atâtea coeziuni inseparabile, pornite mai de timpuriu sau mai recent. Soarele şi apa, un ax în jurul căruia se mişcă permanent viaţa, ca luptă periodică între două forţe vitale. Focul şi norii, eterna împletire între cauză şi efect în natură.  Sângele şi aerul,  motorul vieţii, femeia şi bărbatul, perpetuarea acestei vieţi iar cuminţenia, împlinirea menirii vieţii pe pământ.

La  începutul incidenţelor dintre planul cosmic şi cel uman, când se emanau forme sacralizate pentru explicarea fenomenelor şi evenimentelor, din perspectiva semnificaţiilor amintite, este de înţeles de ce începutul anului se presupune că era considerat primăvara când se declanşau toate.

Dar ceea ce la traci şi implicit deci la geto-daci, este o supoziţie, la romani este certitudine, rămânându-ne ca relicve ale vechiului calendar roman, numele lunilor Quintilis, Sextilis, September iar astăzi numele acestor luni are sens doar dacă numărul unu este Martie, Mars fiind noua denumire a acestei luni în anul civil şi bisericesc.

Mars, provenea la romani dintr-o fuziune a mai multor divinităţi arhaice, agrare şi războinice. Marsyas era satirul frigian din mitologia greacă! Dar şi păstorul care cântă admirabil din fluierul pierdut de zeiţa Atena.

La noi, cum bine se ştie e Mărţişor, care face să răsară prin zăpadă ghioceii care-i fac de hac Babei Dochia cea rea.

Baba Dochia reprezentând o semidivinitate „responsabilă cu vremea”, este anihilată în mitologia românească tradiţională în tot atâtea moduri câte insule de triburi tracice vor fi existat în spaţiul mioritic românesc.

Să rememorăm şi noi, acum de „Zilele Babelor”, trei poveşti!

Eva şi primul ghiocel.

„După ce Dumnezău făcu pe Adam şi Eva, aceştia priviră împrejur şi era tare urât. Erau numai nori, zăpadă şi ceaţă şi era frig de-ţi îngheţa inima. Eva începu să plângă. Dar Mărţişor, zbură câţiva fulgi de nea direct în mâna plină de lacrimi a Evei. Şi cum de cădea un fulg pe o lacrimă, de îndată se şi  prefăcea în ghiocel! Până se făcu un buchet mare şi frumos! Iar Eva începu a râde pentru că era un semn de la Dumnezău care-i spunea că venea primăvara.” (Povestită de Doda Bălaşa, Vălcele, Tismana, 1975)

Baba Dochia îşi leapădă cojoacele.

„Cică era odată o babă tare rea căreia-i plăcea doar iarna când umbla cu nouă cojoace. Şi ave o noră tare cuminte dar căreia mereu îi căta pricină ca s-o umilească şi să-şi bată joc de ea. Şi ce gândi zgripţuroaica? Luă un cojoc cu lână neagră şi trimise nora la râu să-l spele ca să-l facă alb ca laptele. Spălă nora o zi, dar lâna tot neagră rămânea! Spălă şi a doua zi dar degeaba. A treia zi cum spăla ea plângând, i s-arătă Dumnezău cu Sfântul Pătru. Sfântul Pătru luă toiagul atinsă cojocul cel negru şi pe loc se înălbi.

Baba Dochia, când văzu ca nora se întoarce cu cojocul alb ca spuma laptelui, în loc să se minuneze de vrednicia fetii, se mânie şi mai tare. Luă cojoacele albe şi o trimisă pe noră să le înnegrească.  Dar Dumnezău şi Sfântul Pătru nu mai făcură minunea cu cojoacele ci-i dădură fetii un buchet de ghiocei să-l ducă babii. Când văzu baba ghioceii, pe loc pusă merinde-n traistă şi plecă cu oile să caute iarbă bună pentru păscut.

Şi merse ea o zi. Cum se cam încălzise mergând, lepădă un cojoc de pe ea. Mai merse şi a doua zi şi mai lepădă unul! A treia zi la fel. În a noua zi, aruncă ultimul cojoc de cum porni la drum cu oile. Dar când ajunsese în vârful muntelui ce să vezi? Baba era doar în cămeşoi iar acolo, numai zăpadă. Şi unde mai şi porni Dumnezău o fioare de crivăţ rece peste munţi, de se făcu baba sloi mare de gheaţă iar oile sloiuri mai mici, de se văd şi acum din depărtare pe crestele de munte!

De aia se zice că a noua babă este a mai rea de frig!

Cine-şi alege în martie o babă şi nimereşte pe baba Dochia o să tremure de frig tot anul!” (Culeasă de la Alexandrina Manoniu, Vălcele, Tismana, 1975)

Cum s-o făcut lumea.

„După ce i-o fugărit Dumnezău pe Adam şi pe Eva din rai, le-o dat o palmă de pământ s-o lucre, să poată trăi.

Vine diavolul şi zîce:

- Da' voi ce vreţ să faceţi cu palma asta de pământ? Eu v-aş da palma asta de pământ dacă mi-oţi da ce aveţi mai sfânt pe lume: copiii, o zîs diavolul!

N-o avut ce face şi i-o dat copiii. Diavolul i-o luat şi i-o dus în împărăţia lui.

Dumnezău s-o supărat când o auzât!

L-o trimes pe Sf Vasile să slujască pentru copiii la diavol şi să-i dea copiii înapoi.

Sf. Vasile o luat sapa şi o slujit un an. Pe atunci un an ave tri zâle! O mai slujit şi pe al doilea, diavolul nu l-o întrebat pentru ce slujeaşce, când o împlinit al treilea an, l-o întrebat şi i-o spus!

Doavolul când o auzât, i-o tras o mamă de bătaie lu' Sf Vasile, dar n-o avut ce face! O trăbuit să dee copiii!

Sf. Vasile i-o luat şi i-o adus pe pământ şi de la copiii ăia s-o înmulţât lumea!”  (Povestită de Grigore Leşe)

Dacă în mitologia românească lumea de pe planetă începe de la nişte copiii atât de curaţi sufleteşte, dacă există întotdeauna un  Mărţişor plin de iubire de oameni, dacă există un Dumnezeu care veghează mereu asupra poporului nostru, cum de s-a instalat atâta dezbinare şi ură prin aceste mijloace drăceşti care se cheamă astăzi "Posturi de Televiziune" ale lui Vântu, ale lui Voiculescu, ale lui Prigoană sau a mai ştiu eu cui, secondate de tone de jurnale anti cultură şi bun simţ?

Cum se face că astăzi, în loc de poveştile neamului nostru, în ziare şi televiziuni spurcate, privim uluiţi cum se perindă pe ecrane, cucoane vopsite slinos dezvelindu-şi silicoanele prin bluze crăpate până la buric?

Până când fac moda poporului român vip-urile şi progeniturile lor cu belciuge-n nas şi sprâncene?

Până când ne mai trimit aceşti noi ciocoi, la braţ cu Dochiile lor inculte şi rele,  ca să le spălăm cojoacele pentru a le face din negre, albe?

Va mai reveni vreodată  primăvara şi în ghiveciul României plin de gunoaie străine de adevăratul neam românesc? 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revista Epoca, în martie 2008
Televiziunile de care vorbesc? Parcă-ar fi azi... 

Florian Văideianu - Binele şi răul

Schitul Cioclovina de Sus - Tismana

 

Binele şi răul

Drumul Schitului Cioclovina  de Jos era anevoios. Două urcuşuri grele pe care trebuia să le parcurgem încărcaţi cu merinde: orez, zahăr, ulei, mălai, făină şi douăzeci de pâini proaspete. Soţia mea, Lucica, mai ducea o plasă cu peşte prăjit. Cumpărasem un crap proaspăt – de zece kg din Bucureşti, de la Hala Obor pe care îl pregătise acasă. Mergeam la măicuţele de la schit. Erau patru: maica Paraschiva, maica Maximilia, maica Nicolaida şi cea mică, Gabriela, care mai târziu va deveni maica Melania.

Fiind „Floriile”, duminica înaintea Sf. Paşti, pădurea de fagi şi stejari începuse să se trezească din lungul somn al iernii. Soarele încălzea binişor, făcând păsările să se simtă vioaie printre ramurile copacilor. Numai un ciripit, cred că am auzit şi cucul.

Spre schit

Urcam agale, în tăcere, având în gând numai bucuria întâlnirii cu maicile izolate în munte. Nu erau singure, erau cu Dumnezeu. Ştiam că ne aşteaptă, o făceau în fiecare an.

Binele ne însoţea mereu în călătoria noastră. Ştiam că răul pătrunde prin spaţiul dintre noi şi Dumnezeu, aşa că eliminam mereu acest „spaţiu”. Dacă Dumnezeu ar fi creat o lume în care era numai binele, îngrădea libertatea. Orice lucru trebuie să aibă o dualitate, să îţi dea posibilitatea să alegi. Trupul nu poate opta, doar spiritul. Existenţa demonilor dau omului libertatea de a alege  binele. Ştiam că răul este un efect al îndepărtării de Dumnezeu.

Multitudinea gândurilor ne-au ajutat să nu mai simţim oboseala drumului. Parcurgeam ultima „alee”, care se apropia de mica bisericuţă a schitului. În dreapta micului pârâiaş, care îşi rostogolea apa limpede şi rece ca gheaţa se vedea grădina de legume, unde măicuţele semănau bucatele cu greu. Fiind în pantă, aşezau lemne şi scânduri de-a curmezişul să nu o ia pământul la vale. Munceau cu osârdie, dar şi cu drag, rugându-se Domnului să le înmulţească roadele.

Am ajuns. Maicile ne întâmpinau în poartă bucuroase.

Maica Paraschiva

        - Doamne ajută şi bine aţi venit sănătoşi! Maica Paraschiva – „administratora”, cum o numeam eu, ne-a poftit în bucătărie. Pe plita încălzită cu lemne, trona ceaunul în care fierbea o mămăligă mare şi galbenă ca soarele. După rugăciune, ne-am aşezat la masă. Peşte prăjit cu mămăliguţă caldă.

La un moment dat, maica Paraschiva aude voci omeneşti, afară.

       - Ia vezi soro, cred că sunt drumeţi care merg la Schitul de Sus. Pune repede câteva bucăţi de peşte, de pomană.

După ce umple un castron mare de lut cu peşte şi o bucată de mămăligă, iese afară grăbită să prindă drumeţii din urmă. S-a reîntors mulţumită de milostenie.

Măicuțe întâmpinând pelerinii

Eu… mă gândeam că adusesem peştele pentru ele, să aibă ce mânca, în vârful muntelui, dar nu am scos o vorbă despre acest lucru. Recunosc, aveam aşa ceva, o răutate în mine.

După masa de prânz am intrat în biserică, ne-am rugat,   ne-am luat rămas bun şi am coborât spre casă.

Remuşcările gândului rău m-au determinat ca, după vreo două luni, venind iarăşi la schit să îi spun maicii Paraschiva despre păcatul pe care îl înfăptuisem cu gândul. Îl purtam în suflet. Spre uimirea mea, maica îmi zice cu glas scăzut:

     - Ştiu maică, am ştiut de-atunci ! Dar din dar a făcut Dumnezeu Raiul.

Maica Paraschiva - Stareţa Schitului

Dumnezeu să o odihnească în pace ! A trecut la Domnul, căruia i s-a rugat toată viaţa.

Florian Văideianu

jurist

 

 Foto (colecţia 2005-2008): Nicu Tomoniu

                                                  

Nicu Tomoniu - REÎNVIEREA ROMÂNIEI!

Imagine din Târşolţ, jud. Satu Mare

 Dorinţă postdecembristă tardivă

a lui Artur Silvestri:

REÎNVIEREA ROMÂNIEI!

Editorialul din luna februarie

al Revistei Sămănătorul

Am primit luna acesta semnale concludente că “România tainică şi profundă” a lui Artur Silvestri nu mai stă - cum ziceam - modestă şi sfioasă la porţile literaturii şi n-are curaj să intre. Lumea s-a săturat şi de ziarele vândute politic şi de bandiţii din economie şi bănci. S-a săturat de lălăiala de precupeţe de la televiziuni unde “moderatorii” pun întrebări fără să asculte pe cel întrebat, întrerupându-l imediat ce acesta scoate două vorbe din gură. S-a săturat şi de justiţia băsistă pe care n-o mai pot suporta nici măcar cei care lucrează în acest sistem putred.

I s-a făcut lehamite românului să şi mai citească! O cloacă de scriitori “cazoni”, care au pus mâna pe editurile lui Ceauşescu, scot tiraje de mii de exemplare pe care nu le mai citeşte nimeni. Ştiind bine încotro bat. Ştiind bine că dacă sunt arătate la televiziuni cărţile lor, nu-i lucru curat cu subvenţionarea apariţiei acestor “opere”: devin maculatură imediat ce ele ies pe poarta tipografiei. Şi ştiind bine că vorbe bune primesc doar din partea celor din “cloaca literară” din care fac parte. Sistemul propagandistic format din scriitori a căror pană se îndreaptă după cum bate vântul politic şi economic, critici literari ce-i proslăvesc şi emisiuni “de cultură” bine aranjate în televiziuni, este un mucegai căruia i-a venit rândul ca românul să facă pişu pe el.

S-a săturat omul cinstit şi modest ca să facă Patapievici pişu pe el. A venit şi rândul nostru să facem pişu pe Patapievici, Pleşu, Tismăneanu, Liiceanu şi alţii care se dau mari doar între ei. Jurnalişti noi, scriitori noi apar pe firmamentul adevăratei literaturi şi a publicisticii nou apărute. Domnul Alexandru Melian, redactorul nostru permanent, distins doctor în filologie şi vechi disident anticeauşist este bucuros să-i remarce la rubrica “În numele speranţei”. Iată, azi răsare unul, mâine altul, revistele scrise cu inima curată sunt tot mai citite şi ne-am învăţat şi noi să ne susţinem reciproc aidoma şacalior literari ce sug de la buget şi din fondurile europene sume inimaginabile. Spre deosebire însă de “cazonii” înregimentaţi de-o parte sau alta a spectrului politic sau al interesului economic, noi nu ne susţinem disimulat. Noi susţinem pe cei care ne plac cum scriu, e atât de simplu şi de normal încât ni se pare o minune!

Inserăm în acest număr al revistei şi pe bloguri, articole din revista “La drum”. Nu-i cunosc pe jurnaliştii de acolo şi nu am făcut cu ei un “clan literar” potrivnic altui clan cum e regula printre “scriitorii de curte” de pe malurile Dâmboviţei. Revista “La drum” este o soră ne-a noastră: redactorul ei Dan Arhire priveşte o hartă dintr-un atlas istoric şi se apucă să scrie. Peter Hurley, venind taman din Irlanda, vizitează România, îi place viaţa ţăranului şi obiceiurile lui şi nu mai pleacă acasă de vreo 18 ani! Şi se apucă să scrie: “De la SAT egal TRECUT la SAT egal VIITOR!”.

“- Ce frumos! exclamă amicul meu Florin Vădeianu” şi de bună seamă că vor remarca şi alţii pentru că omul acela a văzut în România, ceea ce prin capitală nu se mai vede demult. Dar să-l lăsăm pe el să ne spună: “Astăzi trăiesc în România ca să fiu aici, ca să vă rog din suflet: mobilizaţi-vă pentru a vă salva civilizaţia voastră rurală! Îmi pare rău că trebui sa vă zic, dar ea moare acum de foame. Desigur, într-un mod mai elegant decât civilizaţia mea rurală. Dar până la urmă care e diferenţa? Mă iertaţi că folosesc cuvinte grele, dar sunteţi ca Adam şi Eva în grădina Edenului. Nu aveţi cum să înţelegeţi cum va fi fără această civilizaţie, pentru că face parte din voi. A rezistat mii de ani, la toate schimbările si conspiraţiile imaginabile, dar are şi o slăbiciune: odată rupt lanţul, nu se mai repară!”

Iată iniţiative şi vorbe adevărate. Unde-i astăzi românul acela vechi care din sărăcia lui dădea copiilor haine noi de pomană la Paşti? Aşa primeam eu prin clasa întâi şi mai ţin minte şi acum, după o viaţă de om! Ei bine, uite că mai sunt români respectând vechea pravilă strămoşească neparafată de niciun hrisov dar care se întindea din sat în sat! Am rămas perplex constatând că în conturile Asociaţiei “Semănătorul Tismana” ne-a achitat cotizaţia pe un an de zile, o firmă aflată la 300 km depărtare şi de care nici măcar nu auzisem: DIMI EXPO SRL, din Târşolţ, judeţul Satu Mare.

O firmă cu 8 oameni care are ca domeniu de activitate principal “servicii suport pentru întreprinderi din ţară”. Firmă bine cotată în domeniu, cu rezultate notabile, director fiind TRIFON DUMITRU. Atât am putut să aflu, nici măcar n-am adresa e-mail! Adică, nişte oameni de omenie care-şi văd treabă şi care citind revista noastră, le-a plăcut şi au zis simplu: “- Hai să-i ajutăm!”

Vălvătaia de românism şi patriotism, dorinţa de a ne recâştiga obiceiurile strămăşeşi pierdute s-a aprins! Azi un foc, mâine altul. De aceia am dat titlul pe care-l vedeţi editorialului.

Bucuraţi-vă oameni buni! După atâta chin sub ticăloşii care l-au omorât pe Ceauşescu însuşindu-şi toată averea acestui popor, va avea loc RENAŞTEREA ROMÂNIEI! E doar o chestiune de timp!