„PRIN VREMURI DE RĂZBOI” un memorial dramatic 1916-1918

Sub sigla Editurii “Semănătorul Tismana”:

            „PRIN VREMURI DE RĂZBOI” un memorial dramatic scris de înv. Ion Aurariu la intrarea României în Războiul pentru Reîntregirea Neamului 1916-1918

    SERIA I        

O PREFAŢĂ de Nicolae N. Tomoniu (Membru UZP - Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România)

Cartea de faţă este o inedită şi spectaculoasă reîntoarcere  în timp, cu 100 de ani, graţie carnetelor scrise pe timp de război de proaspătul absolvent al şcolii normale, seria 1916, învăţătorul de mai târziu, Ion I. Aurariu.

  Intrat, la 19 ani, din şcoală direct în atmosfera tragică, apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul trăieşte întâmplări de un dramatism de neînchipuit pentru noi muritorii civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea cutremurătoarelor evenimente din primul război mondial pe un carneţel de buzunar, nu este văzută, totuşi, de autor a fi „o lucrare cu pretenţie literară”. Din punct de vedere al mobilului acestei iniţiative aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la literatură când clopotul bisericii cimitirului Târgu Jiu, cimitir vecin cu cazarma lui, nu încetează în a bate anunţând cât e ziua de lungă, moartea „încă a unui erou căzut în luptă în Defileul Jiului” ? Nici timpul, nici starea sufletească nu i-ar permite aşa ceva când printre cei îngropaţi sunt unchi sau chiar verişori căzuţi în prima linie a frontului! Asta, pe lângă colegii de primară de la Tismana ce luptau în Reg. 18 Gorj ce va fi decimat în defileu, la câteva zeci de km de cazarma lui. Unde aşteaptă să fie recrutat, apoi, poate, trimis şi el pe front să-şi dea viaţa .

Dar carneţelele vor fi o mărturie a faptului că normalistului Ion Aurariu, treptat, nu-i mai e frică de moarte! El nu se va da înapoi de la luptă iar cei apropiaţi – părinţi, rude, prieteni – să ştie că i-a iubit şi preţuit şi că a meritat să lupte pentru ca ei să nu se gândească niciodată că i-a dezamăgit!

În febra războiului dar şi a modestiei unui băiat bine crescut, Ion Aurariu nu-şi dă seama că relatările din carneţelele sale vor fi peste un secol, adevărate documente de patrimoniu.

 Unele paragrafe pot fi folosite azi în lucrări multiple:  un  manual de istorie, un studiu ştiinţific al dezvoltării speciei umane, ba chiar şi un bun exemplu de strategie de dezvoltare a unei naţiuni ce fusese pe trei sferturi analfabetă în urmă cu doar câteva zeci de ani, dar care, introdusese învăţământul de stat obligatoriu cu patru decenii înaintea Franţei.

Datorăm acest memorial [1]  al patrimoniului cultural al neamului românesc graţie acestui normalist de excepţie care ştie să extragă din cotidian exact esenţialul faptelor, fapte  învelite în sentimentele omeneşti ale momentului. Să nu ne mire că marii noştri scriitori, academicieni şi oameni de stat pe care România i-a avut de-a lungul istoriei sale şi pe a căror operă s-a bazat patrimoniul cultural interbelic şi chiar cel actual, au trăit la sfârşitul sec. al XIX –lea şi începutul sec. XX.

Nivelul de cultură a unul normalist se ridica în primul război mondial la nivelul unui absolvent de universitate de astăzi, deşi, cu modestia băiatului crescut la ţară, el declară:

„Cele ce am scris n’au vreo valoare literară, nici ca formă, nici ca fond. Forma în unele părţi e chiar caraghioasă, iar fondul obişnuit: păţanii de-ale mele, reflecţii simple.”

Produs al unui învăţământ performant şi al unei societăţi cu un înalt nivel de cultură, civilizaţie şi performanţă economică, Ion Aurariu se dovedeşte la 19 ani un băiat matur, care n-are nevoie ca să se deplaseze de la Tismana la cazarmă decât de căruţa mamei. La nevoie, Ion Aurariu o apucă pe jos până la Tg. Cărbuneşti pentru a lua trenul spre Filiaşi. De unde este retrimis acasă!  Iar când războiul îi rechiziţionează mijlocul de transport, mersul pe jos la Tg. Jiu printre tunurile ce băteau din Peştişani în dealurile Dobriţei, nu-i creează nicio spaimă. El are ţinta lui de a participa la stoparea „invaziei teutonilor” oricare ar fi greutăţile. Nu dă înapoi nici când e nevoit să meargă din nou la Filiaşi pentru recrutare, de astă dată pe jos trecând prin noroaiele din Ciuperceni, Fărcăşeşti, Valea cu Apă, Peşteana, Broşteni, Brăneşti, Ţânţăreni, Filiaşi.

Cu trupele „invadatoare germane” pe urma sa, printre puhoaiele de lume refugiată, sărind dintr-un tren în altul, uneori pe scara trenului, alteori pe acoperişul vagoanelor, nu-i lucru uşor să ajungi în Iaşi când însăşi guvernul şi ministerele sale se refugiază acolo.

Apoi, în degringolada Statului Major al armatei, să te adaptezi rigorilor de cazarmă, dezafectată şi plină de păduchi  până când armata noastră va intra în reorganizare. Cât de matur trebuie să fii ca să accepţi ca armata din care faci parte să fie înlocuită pe linia frontului de armata rusă ? (!!!) Cât patriotism şi cutezanţă trebuie să ai la 19 ani pentru ca să nu pierzi speranţa unei reveniri a ţării tale în luptă, speranţa revenirii în satul natal lăsat la 700 km distanţă ?

Ce forţă lăuntrică trebuie să ai pentru a continua cu sentimentul că poţi muri oricând în acest război ciudat pe care nu popoarele Europei l-au declanşat ci jocurile strategice gândite de monarhii avizi de noi teritorii, care-şi conduc ţările ca pe nişte cirezi ? Într-o lume unde criteriile etnice  creează superiorităţi cum poţi gândi la o stabilitate pe termen lung ?

Proaspătul absolvent de şcoală normală, deşi burduf de carte intră debusolat în vâltoarea războiului. El a fost educat şi instruit să ţină la ţara lui, să o apere şi să acţioneze pentru propăşirea sa. El, ca şi ţara întreagă, nu ştiu însă tot adevărul ci doar acel adevăr pe care trebuie să-l ştie. Astfel, în primul său carnet cu relatările de la începutul războiului, el foloseşte sintagma „invazia Austro-Ungară” sau după caz, „invazia Austriecilor” sau „invazia Nemţilor”.

Ori, după doi ani de expectativă şi tatonări, la 14 august 1916, România a fost cea care a declarat război Austro – Ungariei, alăturându-se Antantei şi nu Puterile Centrale! Acestea n-au atacat România, având mereu speranţa că o să fim de partea lor !

Germania a sărit în ajutorul austriecilor după trei zile.

Cu alte cuvinte, absolventul şcolii normale Ion Aurariu plonjează într-o Românie insuficient hotărâtă până la 4 august 1916 de ce parte va fi în război, insuficient pregătită strategic pentru un război pe două fronturi, o Românie cu resursele de aprovizionare epuizate la 13 aug. 1916, cu data de recrutare a normaliştilor mereu amânată, cu data de începere a cursurilor şcolii de ofiţeri de rezervă mereu amânată şi ea.

Deziluzia şi frustrările lui Ion Aurariu vor fi tot atât de mari pe cât degringolada din România, generată de decizii discutabile ale generalilor [2] . 

Cel mai mult îl mâhnesc suferinţele părinţilor tocmai când aceştia se aşteptau la un ajutor din partea lui şi plimbarea fără rost de la un centru de recrutare la altul. Apoi, la vârsta lui ar fi avut nevoie de o relaţie cu vreo fată. Este emblematic faptul că fiind atât de fidel acţiunilor legate de recrutare, abia la centrul militar a observat că Chiţiba, consătean cu el, scria în fiecare zi câte o carte poştală iubitei lui. Rămăsese deci în urmă cu sentimentele adolescentine  şi în consecinţă se hotărăşte să scrie şi el o adevărată „carte”, pe care o înmânează timid „persoanei” doar cu sprijinul eternului lui prieten Costică.

Mai pudic, ca toţi tinerii din aceea vreme de altfel, preludiul acestei relaţii de prietenie consta din mici copilării, descrise în carneţel, care, din păcate vor fi şterse la terminarea şcolii de ofiţeri şi încadrarea lui în trupele combatante.

Cei care tehnoredactăm această carte, nu ne-am obosit să refacem acele paragrafe şi nici să identificăm „persoana” deşi bănuim cine e.  Respectăm această opţiune, cauzele ei fiind detaliate printr-o notă la sfârşitul primului carneţel.

--------- NOTE ---------

   [1] Specie literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie şi cu memoriile, care consemnează observaţii ştiinţifice, amintiri ori impresii personale asupra faptelor sau evenimentelor la care a participat cineva sau care s-au petrecut în timpul vieţii cuiva.

    [2] Agravarea situaţiei pe frontul din Transilvania a făcut ca la 20 sept./3 oct. 1916, trupele de pe frontul din sud să fie trimise în Carpaţi. În 1918, Mackensen i-a spus lui Averescu: „Ştii d-ta că, dacă continuai eram pierdut?”. Averescu a explicat ofensiva gen E. von Falkenhayn în munţi. „Aţi fi avut vreme, după ce m-aţi fi nimicit”, i-a replicat Mackensen.

Precizări privind  regulile ortografice folosite

            În cuprinsul carnetului găsim de mai multe ori nota "2.V. 1917 În tranşee pe Valea Şuşiţei." Ea nu are legătură cu vreo relatare din război ci cum spune la finalul carnetului său Ion Aurariu: "Astăzi îmi cetii notiţele zilnice şi suprim mai multe părţi care – după părerea mea – nu trebuie să fie ştiute de oricine."

În consecinţă, carnetul conţine mai multe ştersături de cuvinte sau chiar fraze întregi pe care la tehnoredactare le-am marcat cu (in) uneori intercalate şi cu litere care pot sugera cuvântul care s-a şters.

Dar cel mai vizibil lucru în textul cărţii este păstrarea ortografiei originale a autorului. Este o ortografie de tranziţie observabilă în mai multe lucrări apărute cu puţin înainte de 1900.

Ca şi acum când unii autori scriu în vechea ortografie cu î din i şi nu cu â din a, şi atunci normalistul Ion Aurariu a considerat necesar păstrarea unor cuvinte în ortografia veche pentru a le da valoarea de înţeles din acele vremuri. De exemplu, răsboiu în loc de război, voiu pleca în loc de voi pleca.

De asemenea am păstrat vechile regionalisme olteneşti din zona Tismanei: detei în loc de dădui, isbutesc în loc de izbutesc şi altele asemenea din vremea când încă se folosea s franţuzesc în loc de z românesc.

In privinţa ortografiei cu greu am putut păstra apostroful în loc de linioară din cauza corectorului automat Word care înlocuia spre exemplu, s’ar cu s-au, mi’au cu mi-au  în mod automat. Cu alte cuvinte în cuprinsul cărţii găsim ambele forme, unele provenind de la autor altele accidental. Alte forme în scrierea 1900: „Pe la” e folosit de Aurariu împreunat „Pela”.

La fel împreunat sunt scrise, Dela, depe, dece

Multe alte norme gramaticale nu se respectă dar am considerat că folosirea normelor gramaticale şi ortografice de atunci, nu ne familiarizează numai cu scrierea anilor 1900 dar şi cu vocabularul folosit la aceea vreme, care este destul de interesant şi concis fără adăugiri inutile în descrierea unei acţiuni reale sau relatarea unui fapt petrecut în timpul unei situaţii ivite spontan.

Am respectat şi prescurtările:

c. – anul curent; c.p. – carte poştală;

com. – comunicat, comuna

comp.  – compania; contig. - contingent

p.m. – post meridian

reg. 19 G – Regimentul nr. 18 Gorj

subl. - sublocotenent

şc sau şc . - şcoala

Tg. – Târg (Tg. Jiu)

(şters), ---sters--- , – o ştersătură indescifrabilă

Cuvintelor indescifrabile le sunt adăugate (in)

Profesorul de mai târziu sub alias C. Popescu Tismana, coautor împreună cu istoricul Ion Conea la extrasul din Bul. S.R.R. de Geografie, Tomul LI, „Tismana şi împrejurimile ei”, Bucureşti, 1933. Fotografie de Sfântul Constantin, 3 mai 1923 cu dedicaţia: „Celui, al cărui suflet a fost o continuare a sufletului meu, din vârsta neuitată a copilăriei”. Costică 

Învăţătorul Ion Aurariu şi prietenul lui Costică[1]

Carnetul meu

Aurariu I Ion absolvent al  şc. Normale din Craiova promoţia 1915-916.

În caz că voi muri, rog să mi se împlinească ultima dorinţă:acest carnet să se dea în mâna părinţilor mei: Ion C. Aurariu şi Floarea F. Aurariu, iar ei îl vor da prietenului meu Costică pentru a copia cele ce sunt însemnate aici şi a păstra câte un exemplar ca amintire.

Scris dela gara Tg. Jiu până la gara Preajba. 5 Sept. Luni ora 7 dimineaţa

Părinţii mei: com. Tismana-Gorj.

  

Fetele din familia lui Ion şi Olimpia Aurariu:

Elena, Domnica şi Floarea

            Iuliu-Marius (Pr. Maxim) Morariu - Recenzie Ion Aurariu – „Prin vremuri de război” 

Ion Aurariu, Prin vremuri de război, prefaţă de Nicolae Tomoniu, Editura Semănătorul, Tismana, 2015, 112 p.

Recenzie de Iuliu-Marius Morariu

Vedeți: http://samanatorul.blogspot.com/2015/07/iuliu-marius-morariu-recenzie-ion.html 

---

Recenzie dr. Dan Jumara - RESTITUTIO GRIGORE PLETOSU

IULIU MARIUS-MORARIU, ”RESTITUTIO GRIGORE PLETOSU”, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2014

Dacă vom deschide Dicționarul Teologilor Români, lucrare consistentă, de peste cinci sute pagini, publicată de preot prof. univ. dr. Mircea Păcurariu la Editura Univers Enciclopedic , în 1996, vom găsi un scurt articol bio-bibliografic despre preotul și pedagogul Grigorie Pletosu. Articolul, bine documentat, te face să cugeți că informațiile furnizate ar fi suficiente pentru cercetătorul interesat. Iată însă  că un lector atent și aplicat a avut curiozitatea de a merge mai departe. Preotul Iuliu-Marius Morariu, căci despre domnia-sa este vorba, cercetând izvoarele privitoare la P C Grigore Pletosu, a avut surpriza să constate că, deși există suficiente izvoare, o lucrare monografică despre preotul și profesorul acesta nu a fost încă scrisă.

Volumul de față prezintă rezultatele unei cercetări asidue în varii fonduri documentare, precum Arhivele Naționale, documentele autorităților religioase din zonele Bistrița - Năsăud și Sibiu, documente provenite de la familia Jarda, Anuarul Universității din Budapesta, arhiva Gimnaziului Grăniceresc din Năsăud, scrieri ale lui George Coșbuc, ale Patriarhului Miron Cristea, ale Mitropolitului Nicolae Balan, ale episcopului Nechita Duma, ale lui Victor Moldovan ori Dionisie Longin. Remarcăm totodată bogăția și consistența notelor de subsol, ele însele constituind o lectură utilă.

De-a lungul anilor Grigore Pletosu a fost adesea subiect al unor studii aplicate, publicate fie în reviste de specialitate, fie în culegeri de studii sau în lucrări de tip enciclopedic. Ca preot, protopopul Ortodox de Bistrița a propovăduit cu dăruire tainele dumnezeiești, militând pentru emanciparea prin cultură a conaționalilor săi. În același timp, ca profesor a influențat profund destinele multor generații de elevi și studenți. Lucrarea de față are și meritul de a inventaria toate articolele pe care preotul le-a publicat în diferite reviste și  ziare. Preotul a fost dăruit și cu harul de a descoperi talentul autentic și inteligența și cu dorința de a le pune în valoare. Este deja de notorietate faptul că el a fost cel dintâi care a descoperit și promovat talentul literar al lui George Coșbuc, poetul ardelean nefiind singurul care s-a bucurat de sprijinul personajului nostru.

Născut la 9 iunie 1848, în Chintelnic, jud.  Bistriţa-Năsăud, P C  Pletosu a murit la 4 noiembrie 1934, la Bistriţa. A beneficiat de o pregătire școlară de excepție, studiind la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, apoi  la Institutul Teologic din Sibiu și continuând  cu studii de filozofie la Leipzig  şi Budapesta. Încă din tinerețe ierarhul a dovedit vocație pedagogică. Hirotonisit preot în 1892, a parcurs un traseu ecleziastic meritoriu. Grigore Pletosu a avut aplecare  către scris, publicând cărți și articole cu subiecte religioase și didactice, în reviste de specialitate, abordarea sa fiind una foarte interesantă și profundă – mereu influențată de filozofie.

Autorul restituirii de față se încumetă să realizeze profilul spiritual al celui căruia îi este dedicată lucrarea. Putem aprecia, fără rezerve, că demersul său este unul reușit, la care a ajuns, după cum singur afirmă,  ”pe baza analizei activității didactico-pedagogice, pastorale, catehetice  și a celei național-bisericești a părintelui (Grigore Pletosu)”.

Pe parcursul întregului său demers, autorul lucrării de față se dovedește a fi un cercetător serios, atent și profund, abordându-și subiectul cu acribie.

Teolog și istoric Iuliu-Marius Morariu nu se află la prima sa valorificare a cercetărilor întreprinse de-a lungul anilor. P C Morariu este licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Tânărul Morariu a fost atras, încă din timpul studenţiei, de activitatea de cercetare. Valorificarea cercetărilor sale s-a concretizat în câteva cărți, dintre care amintim: Istoria Mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” Salva, 2013; Stări, momente și personalități ale Ortodoxiei transilvane, 2013, Habet sua fata libelli! Antologie de invitaţii la lectură, 2014. Se adaugă acestora volumul de față, de o incontestabilă ținută științifică.

Dr. Dan Jumara

Lectură plăcută.

Dr. Dan Jumara

Sursa imaginii: www.bzi.ro 

Brâncuși își face trei cruci mari și în mormânt

La Coloana Recunoștinței fără de sfârșit

A cioplit mult nea Costache Brâncuși în atelierul său de la Paris, pe care-l numea „Mânăstirea Tismana”. Era o dovadă de respect pentru marea valoare de patrimoniu național a bătrânei mânăstiri, unde se închinase de mic copil, străbătând pe jos potecile de la Hobița, apoi cele din Dealul Manilor, Dumbrava și Șarșorii „Tismenii” ca să ajungă la locul sfânt de pe Valea Tismanei.  Dar când a lăsat vremelnic atelierul din Paris și a venit la Târgu Jiu ca să ridice aici Ansamblul Monumental ce-i poartă numele, marele nostru sculptor s-a închinat făcându-și o cruce mare.

Nu s-a închinat pentru a fi el mântuit ci pentru ca Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care erau ostili contra ideii ridicării pe axa principală a orașului a unor opere monumentale. Constantin Brâncuși constatase, cu mâhnire, că erau puțini cei care înțelegeau la vremea aceea sensul și valoarea sculpturilor sale. „V-am lăsat aici proști și vă găsesc acum și mai proști”, se zice că spusese el, cu năduf.

Iată că a venit și ziua vizitei președintelui României Klaus Iohannis și a premierului Cioloș la Târgu Jiu, vineri, 21 oct. 2016, prilej pentru a se constata că proștii s-au înmulțit iar Nea Costache se răsucește acum în mormânt ca să-și mai facă încă trei cruci mari, a mirare și supărare.

 Scriam într-un articol precedent, că pericolul secolului din perspectiva psihologilor, îl reprezintă rețeaua de socializare Facebook care tinde să facă mai mult rău decât bine. Nu neapărat datorită celor care-și manifestă în rețea, în mod vulgar și impertinent, dorința de afirmare. Ci, datorită și presei online care alimentează și dă tonul, în inconștiența sa, unor monumente de prostie publicistică, arătând o imagine considerată că s-ar aduce impietate operelor brâncușiene prin simplul fapt că președintele s-a așezat pe un scaun la Masa Apostolilor Neamului numită în perioada comunistă și Masa Tăcerii.

Ca niște elevi ce scot limba la dascălul ce scrie la tablă, imaginea a fost preluată din ziare și pusă ca mare bravură pe Facebook, spre deliciul „p…rostimii”, cum zice limbutul CVT în „Gândul” său care se complace în incultură și derizoriu cotidian. Ca la comandă, au sărit și cei de pe Facebook: iată-l pe președintele Iohannis, în imagini trucate, nu cu fundul pe Masa Tăcerii, ci, pe Poarta Sărutului sau pe Coloana Recunoștinței fără Sfârșit, taman la împlinirea a 100 de ani de la declanșarea Războiului de Reîntregire a Neamului, când Regimentul 18 Gorj ținea piept hoardelor germane ce invadau Regatul României, creat chiar de un german.

Parcă aliniate la acest monument de prostie, puține ziare au relatat ce s-a discutat la nivelul autorităților gorjene din Târgu Jiu. Vom scrie mai jos despre acest lucru, nu înainte de a face câteva considerente asupra „ocrotirii” operelor monumentale ale lui Brâncuși, înșirate de la râul Jiu până în dealul fostului târg de vite al Târgu-Jiului.

Mai întâi, că pe scaunul unde s-a așezat președintele Iohannis, sau pe celelalte din jurul mesei, – scaune cu bucluc azi - ne-am așezat cu toții și ne-am fotografiat de-a lungul vieții noastre. Chiar cei care azi scriu, cu ură și venin, contra gestului cu pricina al președintelui, este sigur că au pe acasă vreo poză veche cu familia sau prietenii la masa de granit a lui Brâncuși. „Scânteia” lui Ceaușescu și milițienii păzitori din Parcul Central de pe vremea comunismului, considerau un gest firesc ca românii să se așeze pe scaunele cioplite de Brâncuși, pe cele două bănci de la Poarta Sărutului sau pe scăunelele  din jurul Mesei Tăcerii. Tocmai de aceea le și plasase nea Costache în parc: să șadă lumea pe ele.

Dar și pentru românii care luptaseră, în 1916, la Defileul Jiului sau la Podul Jiului cizelase nea Costache Brâncuși cu dalta în granit acele piese de odihnă și reculegere! Pentru memoria eroilor din Războiul de Reîntregire a Neamului (sintagmă abandonată postdecembrist, fiind considerată pe timpul comunismului, ca și acum, „slogan regesc”!) se întorsese marele nostru sculptor la Târgu Jiu și nu pentru ca niște „profitori” postdecembriști ca să pretindă mai târziu drepturi imaginare asupra operelor Ansamblului Monumental „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu.

Se răsucește Brâncuși în mormânt, își face cruci și blestemă pe cei care au fost în stare să le interzică românilor de rând odihna pe granitul, anume adus de Brâncuși la Târgu Jiu, pentru a rezista milenii de ședere.

Dar care azi,  nici măcar nu mai poate fi fotografiat! În anul 2011 m-am înscris la proiectul „Wiki Loves Monuments 2011 în Romania” cu aproape 500 de imagini, câteva fiind pe primele poziții din miile de imagini trimise din toate colțurile țării.

Ei bine, s-au găsit acei pretinși „deținători de drepturi asupra operelor brâncușiene” care probabil m-au reclamat la administratorii wikimedia.

Spre exemplu, imaginea cu titlul „O bancă de piatră” aflată lângă Poarta Sărutului
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:O_banc%C4%83_de_piatr%C4%83_din_T%C3%A2rgu_Jiu_img-0008.jpg s-a păstrat dar administratorii wikimedia mi-au șters multe imagini, invocând faptul că există hotărâri ale autorităților orașului Târgu Jiu care interzic fotografiatul. Le-am trimis și aprobare din partea „Centrului Cultural „Constantin Brâncuși” dar degeaba, imaginile scaunelor au dispărut, împreună cu alte fotografii făcute de la distanță mai mică de 60 m.

 Ce a mai rămas din imaginile operelor brâncușiene după contestația mea ca utilizator wikimedia , găsiți aici :

http://www.tomoniu.ro/imagini/monumente-istorice/img_51-100.htm    

Dacă președintele Klaus Iohannis s-a așezat pe un scaun brâncușian - lucru neinterzis au scăldat-o pe urmă autoritățile - o întrebare se pune: dar pentru fotograful care a luat aceea imagine, de la 5 m depărtare de „opera brâncușiană protejată” nu e valabilă interdicția celor 60 m? Iar dacă a avut o „aprobare” a „nu știu cui” de la „nu știu cine” de ce nu a invocat acel fotograf  Copyrightul  pentru a da în judecată pe cei care au distribuit pe nedrept imaginea pe Facebook? Sau chiar a incrimina, pentru această faptă, trustul Facebook însuși!

Se răsucește Brâncuși în mormânt și-și face cruci mari văzând halul în care sunt tratate operele sale din România. S-a restaurat Coloana Recunoștinței fără Sfârșit (Coloana infinitului în comunism) și îi întreb pe restauratori: italienii au restaurat „Colosseum” din Roma? Sau grecii vestitul lor templu din Acropole? Să vedem dacă acum coloana mai poate fi înscrisă pe lista Patrimoniului Mondial existent în România dacă a fost demontată complet!

Iată, așa se face că până acum, județul Gorj n-are nici un obiect de patrimoniu înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO din România. E plină lista UNESCO de biserici de lemn din Maramureș, de biserici pictate din Moldova dar pictura unora ca Iosif Keber din Târgu Jiu sau Ghiță Barbu Bărbulescu din Tismana,  renumiți pictori ai Olteniei, a fost „restaurată” de un zugrav care a mânjit cu bidineaua bisericile noastre și s-a iscălit inconștient „Băran” peste valoroasele picturi originale.  

Presa noastră se ocupă de scandaluri politice, accidente rutiere, furturi, bătăile din cârciumi și violurile din parcuri.

Așa se face că scopul principal al vizitei președintelui și premierului la Târgu Jiu a fost relatat în presă, cu informații sumare. Dar despre ce s-a întâmplat la dezbaterea din primăria urbei, în rândurile următoare.

Președintele Klaus Iohannis la Târgu Jiu

„Mixul” de industrie şi cultură în viziunea președintelui României

La dezbaterea "România puternică: viziune politică şi servicii publice în slujba cetăţeanului", organizată la Târgu-Jiu a fost invitat și reprezentantul Asociației Sămănătorul Tismana, ing. Antonio Tomoniu, expert-manager al asociației noastre și al Asociației Dorna Tismana, pe lângă alte ONG-uri gorjene. Așa am aflat ce s-a discutat acolo, pe lângă vizionarea videoclipurilor aflate pe YouTube.

Mircea Badea dă tonul vulgarității de mahala

Două mici paranteze: cele 5 videoclipuri găsite de noi pe YouTube cu vizita președintelui Klaus Iohannis, au fost vizionate astfel: doar unul de 25 de ori, 2 de 3 ori, unul de 4 ori iar unul niciodată. Spre deosebire de mizeriile de pe Facebook unde doar „Mircea Badea chiar el” are în dimineața zilei de 1 noiembrie a. c., 2600 de vizionări, 417 comentarii (credem trucate, prea au sărit într-o oră de la 271 la 417) și 320 distribuiri! Și ce mai comentarii! Mergând de la „crima” lui Iohannis de a sta pe un scaun la Masa Tăcerii, până la binecunoscutele înjurături și cuvinte vulgare, de mahala, de care însuși Mircea Badea se vaită mereu dar...  nu le șterge ! (măriți cu clic imaginea ca să vedeți ce limbaj admite „Guralivul presei”, anti-guvern și anti-președine!) Iar ca mămăliga să aibă și sare, s-au grăbit și condeierii anti-PSD să împroaște în fițuicile lor, cu moare de varză pe primarul urbei Florin Cârciumaru. Cică acesta l-ar fi întrebat pe președintele Iohannis: „- Domnule președinte, ne puteți spune și nouă cum ați reușit, când ați fost primar al Sibiului, să ridicați acel oraș la faima sa de astăzi ?” Dar clevetitorii, unii chiar din PSD, zic că acesta a întrebat nu ca om cinstit interesat de problemă, ci, ca o lingușire aidoma vechilor fanarioți la picioarele trimișilor sultanilor Imperiului Otoman pentru a-și păstra funcțiile. Halal !

Din relatările trimisului nostru la dezbaterea de la Târgu Jiu am aflat însă că președintele Iohannis a luat întrebarea în mod serios. Dânsul a declarat vineri că municipiul Sibiu "s-a dezvoltat pentru că a ştiut producă un mix[1] de industrie şi cultură" şi a afirmat că trebuie găsite soluţii astfel încât şi Târgu-Jiul să cunoască o astfel de dezvoltare, menţionând că "Oraşul lui Brâncuşi e aur".

"Am pornit de la ceva ce nu a crezut nimeni, că din cultură se pot face bani şi cultura poate să ducă la dezvoltarea sustenabilă a întregii comunităţi. Nici în ziua de astăzi majoritatea nu crede că se poate şi în continuare sunt suficienţi şi între cei care ţopăie acum, care povestesc că de fapt Sibiul s-a dezvoltat cu bani de la Guvern şi europeni şi aşa mai departe. Nu, Sibiul s-a dezvoltat pentru că a ştiut producă un mix de industrie şi cultură. Dacă acest model este bun şi pentru alte comunităţi, mi-e greu să apreciez, dar cred că este şi am rămas foarte optimist după plimbarea cu domnul primar, fiindcă am găsit un om care vede lucrurile tot aşa. Credeţi-mă, oraşul lui Brâncuşi, asta e aur. Trebuie să găsiţi soluţiile să transformaţi nu numai oraşul, ci întreaga zonă să beneficieze. Cum se face asta? Evident ţine de soluţii locale, nu poate să vină nimeni să vă spună cum să faceţi treaba asta", a spus Iohannis la dezbatere.

Și lucrurile chiar așa stau și la Tismana. Și „Tismana e aur” iar Asociația Semănătorul Tismana a spus demult în revista „Sămănătorul” că avem un patrimoniu antropic și natural de invidiat. Tocmai de aceea, prin adresa asociației noastre nr.14/18 iul. 2016, Consiliul Local al Orașului Tismana a aprobat „Propunerea privind sprijinirea de către Consiliul Local și Primăria orașului Tismana a Proiectului PILOT “Dezvoltarea  patrimoniului național din Tismana” - având ca țintă protejarea și conservarea monumentului istoric, cod LMI, GJ-I-s-B-09152, „Aşezarea din epoca bronzului de la Topeşti - Cetate” prin amenajări adiacente sitului arheologic în scop turistic și promovarea acestui monument istoric la nivel național și internațional”.

Și iar au sărit clevetitorii la anunțul făcut în ziarul Pandurul. Citez din memorie comentariile unui deștept de nu mai poate: „După ce PSD-ul s-a apucat de construit biserici acum aflăm că trece la construit de muzee”. Omul acesta vede numai politică în orice s-ar face, ce contează pentru el bunele intenții? Mai ales că vin din partea unui ONG care n-are a face cu politica: produce revista culturală și de patrimoniu local „Sămănătorul” și tipărește cărți vizând personalități ca George Coșbuc, Traian Burtea sau Ion Aurariu și Ion Neferescu decorați în primul război mondial.

Mulți eroi din Tismana o cunoșteau foarte bine

Preşedintele Joannis a afirmat la dezbaterea amintită că este nevoie de implicarea firmelor, atât de stat, cât şi cele private, respectiv ONG-urile, în dezvoltarea economiei, prin construirea unei relaţii de încredere între autorităţi şi toate aceste entități care pot să inițieze proiecte capabile să atragă fondurile europene pentru construirea unor  programe de dezvoltare.

"Nu se poate realiza primul, al doilea, al treilea pas fără implicarea economiei locale. Atâta vreme cât patronii stau cu punga strânsă şi aşteaptă să producă cultura bani şi cultura aşteaptă să producă ei banii, nu funcţionează. Întreaga comunitate trebuie să fie foarte dinamică, să participe la acest efort, inclusiv firmele şi de stat şi private, dar într-o modalitate inteligentă, nu la modul să dăm banii la un eveniment şi pe urmă îi împărţim între noi şi vedem noi cum facem mai departe, aşa nu merge. Nici asta nu-i uşor. (...) Experienţa mea este că la început oamenii de afaceri sunt foarte sceptici, dacă mergeţi la ei şi să le spuneţi: 'Haideţi, veniţi lângă noi', zic: 'Lasă că ştiu eu că vă băgaţi banii în buzunar'. Trebuie să îi convingeţi că nu ajung acolo, ci banii aceia ajung să producă efectiv dezvoltare, să producă o calitate superioară în teatru, în orchestra filarmonică, fiecare ce are acolo. Şi atunci încet, încet se creează ceva ce se numeşte încredere reciprocă şi pe baza încrederii atunci se pot construi foarte multe programe", a spunea Klaus Iohannis.

Așa s-a întâmplat și la Tismana cu proiectul nostru “Dezvoltarea  patrimoniului național din Tismana” expus în Consiliul Local încă din luna iulie de către ing. Antonio Tomoniu, expert-manager, proiectant Marius Bonculescu și arhitect Alexandru Hortopan, profesor la Facultatea de Arhitectură.

La început a fost o unanimitate (cu entuziasm!) din partea tuturor. Pentru că era un proiect care aducea la Tismana fonduri europene în valoare de milioane de euro. Apoi, au început scepticii să clevetească că nu se poate să avem noi norocul acesta atât de ușor. Așa e, nu e ușor să pui la treabă un aparat birocratic care ne-a făcut să batem la ușa primăriei zile întregi, din luna iulie și până în luna octombrie !

E drept, am greșit cu toții. Primăria ne-a făcut formalitățile pentru construirea „Muzeului bronzului” în curtea vechii școli primare, pentru reabilitarea clădirii care ajunsese grajd de cai. Era minunat să afli despre construirea deasupra ei a unui cinematograf HD și alte clădiri accesorii în viziunea arhitectului Alex Hortopan, ales de asociație, arhitect care a obținut multe diplome și premii naționale în proiectele sale de arhitectură.

S-a bucurat și primăria că scapă de o clădire în ruină, m-am bucurat și eu că pot să învii școala unde am fost profesor și director mulți ani. Dar n-a fost pe voia noastră! Ghidul solicitatorului apărut după HCL Tismana, a constrâns echipa de implementare a proiectului ca locațiile construcțiilor noi, să fie amplasate chiar în situl arheologic Cetățui. Am depus o nouă adresă în data de 24 oct. a.c. alături de un pachet de documente care arătau schema noului amplasament al clădirilor din site și Ordinul ministrului culturii.

Apoi lucrurile au început să se complice prin inerția care caracterizează aparatul funcționăresc al primăriilor. De pildă, adresa noastră și pachetul de documente anexat, n-au fost incluse în mapele de ședințe ale consilierilor, motivul invocat fiind timpul scurt, „de doar trei zile”, pentru xeroxarea celor circa 10 foi. Nu s-a citit în ședință nici măcar adresa asociației iar expunerea mea verbală, în calitate de președinte al asociației, a fost întreruptă de nenumărate ori. Mai mult, Ordinul ministrului culturii nr. 2.828/2015 având anexă listele LMI în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 113 bis, 15.02.2016, a fost ignorat.  MO are un caracter oficial şi legal, prin care orice drept de proprietate individuală avut anterior în aria sitului arheologic se pierde. Dar la Tismana, ordinele și legile din MO nu prea contează, decât dacă nu aduni un braț de alte documente probatoare.  

Treptat, discuțiile au degenerat când am aflat că Asociația Semănătorul Tismana, care concesionase terenul și școala veche va fi pusă în situația de a plăti în timp, milioane de lei taxa pe teren și pe clădirea școlii ajunsă ruină, al cărui preț nu a fost reevaluat, ea fiind înscrisă în actele primăriei ca imobil pe deplin funcțional, gata să primească niște elevi ipotetici. Deja inspectorul responsabil de achitarea taxelor la primărie, ne ceruse primii bani cu două zile în urmă.

Totuși, Consiliul Local a hotărât ca întregul pachet de documente să fie înmânat responsabililor din satele Topești și Vălcele, domnii Constantin Mujescu și Constantin Semen, pentru a identifica dacă există proprietari în Cetățui cu acte vechi de posesie, nu cu acte pe bază de martori, acte imposibil de luat în seamă intr-un site arheologic. Lor li se vor da teren în altă parte sau vor fi despăgubiți dacă nu cedează singuri acele terenuri pentru un obiectiv care va aduce satelor mult mai multe beneficii, inclusiv locuri de muncă și posibilitatea de a-și vinde anumite produse turiștilor care vor veni la muzeu. 

A doua zi, Asociația Semănătorul Tismana a reziliat contractul de concesiune nr. 8067/09.08.2016. Nu suntem dispuși să fim trași pe sfoară plătind taxe pentru o ruină de școală, evaluată ca deplin funcțională. Dacă suntem parteneri serioși, să se țină seamă că proiectul pilot din Cetățui va fi finanțat cu circa 4 milioane de euro din fonduri europene, adică, circa 18 milioane de lei noi. Iar dacă proiectul se va pune în aplicare, școala veche urmează să fie consolidată ca anexă a muzeului din Cetățui. Ca parteneri de proiect cu primăria, ni s-a spus totuși că va reveni clădirea în grija asociației noastre dar printr-un Act de Comodat, nu prin contract de concesiune.

 Ce urmează? Azi, 2 nov., am luat legătura din nou cu primarul Marian Slivilescu, care a contactat pe dl Constantin Mujescu să găsească o după amiază pentru o întâlnire cu locuitorii din cele trei sate, Topești, Vălcele și Gornovița, care au teren în Cetățui.

O precizare de final este absolut necesară. Asociația Semănătorul Tismana nu mai face politică chiar de la înființare. Noi colaborăm cu toți aleșii locali sau județeni, cu prefectura sau echipele tehnice din ministere, pentru a duce la punerea în practică a proiectelor noastre. Întreaga noastră echipă formată din experți-manageri în proiecte ale asociațiilor, profesioniști în construcții, arhitecți, ș.a., facem, unii de peste 10 ani, proiecte sub toate guvernele politice și cu toți secretarii de stat din ministere (îndeosebi cei ai culturii, ai tineretului și sporturilor, ai fondurilor europene ș.a.). Deci ne interesează strict aprobarea proiectelor și aplicarea lor în practică.

Muzeul bronzului în viziunea prof. Alex Hotopan

Deocamdată, asociația noastră face public pentru locuitorii celor trei sate, aici pe Internet, întregul pachet de acte care s-a înaintat Consilului Local Tismana dar care n-au ajuns în mapa consilierilor, timpul fiind scurt.

Dacă până la urmă vom reuși va fi bine pentru cele trei sate dar și pentru întregul oraș, dacă nu, iubitorul de Tismana, Constantin Brâncuși, își va mai face acolo în mormântul său de la Paris, încă trei cruci mari.

Citiți:

Documentele depuse de Asociația Semănătorul Tismana la ședința Consiliului Local Tismana - 27 oct. 2016, la acest link

PROIECTUL cod LMI GJ-l-s-B-09152 Topesti-Cetate

Sau pe site-ul personal, www.tomoniu.ro

A consemnat Nicolae N. Tomoniu

Tismana, 2 nov. 2016

---

[1] MIX-1(O)- elem. „mucus, mucozitate”. (< fr. myx/o/-, cf. gr. myxa), Sursa: MDN '00 (2000)

MIX-2(O)- elem. „amestec”, „mixt”. (< fr. mix/o/-, cf. gr. mixis), Sursa: MDN '00 (2000)