Faceți căutări pe acest blog

duminică, 29 iulie 2018

„PRIN VREMURI DE RĂZBOI” un memorial dramatic 1916-1918




Sub sigla Editurii “Semănătorul Tismana”:

            „PRIN VREMURI DE RĂZBOI” un memorial dramatic scris de înv. Ion Aurariu la intrarea României în Războiul pentru Reîntregirea Neamului 1916-1918

    SERIA I        


O PREFAŢĂ de Nicolae N. Tomoniu (Membru UZP - Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România)

Cartea de faţă este o inedită şi spectaculoasă reîntoarcere  în timp, cu 100 de ani, graţie carnetelor scrise pe timp de război de proaspătul absolvent al şcolii normale, seria 1916, învăţătorul de mai târziu, Ion I. Aurariu.
  Intrat, la 19 ani, din şcoală direct în atmosfera tragică, apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul trăieşte întâmplări de un dramatism de neînchipuit pentru noi muritorii civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea cutremurătoarelor evenimente din primul război mondial pe un carneţel de buzunar, nu este văzută, totuşi, de autor a fi „o lucrare cu pretenţie literară”. Din punct de vedere al mobilului acestei iniţiative aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la literatură când clopotul bisericii cimitirului Târgu Jiu, cimitir vecin cu cazarma lui, nu încetează în a bate anunţând cât e ziua de lungă, moartea „încă a unui erou căzut în luptă în Defileul Jiului” ? Nici timpul, nici starea sufletească nu i-ar permite aşa ceva când printre cei îngropaţi sunt unchi sau chiar verişori căzuţi în prima linie a frontului! Asta, pe lângă colegii de primară de la Tismana ce luptau în Reg. 18 Gorj ce va fi decimat în defileu, la câteva zeci de km de cazarma lui. Unde aşteaptă să fie recrutat, apoi, poate, trimis şi el pe front să-şi dea viaţa .
Dar carneţelele vor fi o mărturie a faptului că normalistului Ion Aurariu, treptat, nu-i mai e frică de moarte! El nu se va da înapoi de la luptă iar cei apropiaţi – părinţi, rude, prieteni – să ştie că i-a iubit şi preţuit şi că a meritat să lupte pentru ca ei să nu se gândească niciodată că i-a dezamăgit!
În febra războiului dar şi a modestiei unui băiat bine crescut, Ion Aurariu nu-şi dă seama că relatările din carneţelele sale vor fi peste un secol, adevărate documente de patrimoniu.
 Unele paragrafe pot fi folosite azi în lucrări multiple:  un  manual de istorie, un studiu ştiinţific al dezvoltării speciei umane, ba chiar şi un bun exemplu de strategie de dezvoltare a unei naţiuni ce fusese pe trei sferturi analfabetă în urmă cu doar câteva zeci de ani, dar care, introdusese învăţământul de stat obligatoriu cu patru decenii înaintea Franţei.
Datorăm acest memorial [1]  al patrimoniului cultural al neamului românesc graţie acestui normalist de excepţie care ştie să extragă din cotidian exact esenţialul faptelor, fapte  învelite în sentimentele omeneşti ale momentului. Să nu ne mire că marii noştri scriitori, academicieni şi oameni de stat pe care România i-a avut de-a lungul istoriei sale şi pe a căror operă s-a bazat patrimoniul cultural interbelic şi chiar cel actual, au trăit la sfârşitul sec. al XIX –lea şi începutul sec. XX.
Nivelul de cultură a unul normalist se ridica în primul război mondial la nivelul unui absolvent de universitate de astăzi, deşi, cu modestia băiatului crescut la ţară, el declară:
„Cele ce am scris n’au vreo valoare literară, nici ca formă, nici ca fond. Forma în unele părţi e chiar caraghioasă, iar fondul obişnuit: păţanii de-ale mele, reflecţii simple.”
Produs al unui învăţământ performant şi al unei societăţi cu un înalt nivel de cultură, civilizaţie şi performanţă economică, Ion Aurariu se dovedeşte la 19 ani un băiat matur, care n-are nevoie ca să se deplaseze de la Tismana la cazarmă decât de căruţa mamei. La nevoie, Ion Aurariu o apucă pe jos până la Tg. Cărbuneşti pentru a lua trenul spre Filiaşi. De unde este retrimis acasă!  Iar când războiul îi rechiziţionează mijlocul de transport, mersul pe jos la Tg. Jiu printre tunurile ce băteau din Peştişani în dealurile Dobriţei, nu-i creează nicio spaimă. El are ţinta lui de a participa la stoparea „invaziei teutonilor” oricare ar fi greutăţile. Nu dă înapoi nici când e nevoit să meargă din nou la Filiaşi pentru recrutare, de astă dată pe jos trecând prin noroaiele din Ciuperceni, Fărcăşeşti, Valea cu Apă, Peşteana, Broşteni, Brăneşti, Ţânţăreni, Filiaşi.
Cu trupele „invadatoare germane” pe urma sa, printre puhoaiele de lume refugiată, sărind dintr-un tren în altul, uneori pe scara trenului, alteori pe acoperişul vagoanelor, nu-i lucru uşor să ajungi în Iaşi când însăşi guvernul şi ministerele sale se refugiază acolo.
Apoi, în degringolada Statului Major al armatei, să te adaptezi rigorilor de cazarmă, dezafectată şi plină de păduchi  până când armata noastră va intra în reorganizare. Cât de matur trebuie să fii ca să accepţi ca armata din care faci parte să fie înlocuită pe linia frontului de armata rusă ? (!!!) Cât patriotism şi cutezanţă trebuie să ai la 19 ani pentru ca să nu pierzi speranţa unei reveniri a ţării tale în luptă, speranţa revenirii în satul natal lăsat la 700 km distanţă ?
Ce forţă lăuntrică trebuie să ai pentru a continua cu sentimentul că poţi muri oricând în acest război ciudat pe care nu popoarele Europei l-au declanşat ci jocurile strategice gândite de monarhii avizi de noi teritorii, care-şi conduc ţările ca pe nişte cirezi ? Într-o lume unde criteriile etnice  creează superiorităţi cum poţi gândi la o stabilitate pe termen lung ?
Proaspătul absolvent de şcoală normală, deşi burduf de carte intră debusolat în vâltoarea războiului. El a fost educat şi instruit să ţină la ţara lui, să o apere şi să acţioneze pentru propăşirea sa. El, ca şi ţara întreagă, nu ştiu însă tot adevărul ci doar acel adevăr pe care trebuie să-l ştie. Astfel, în primul său carnet cu relatările de la începutul războiului, el foloseşte sintagma „invazia Austro-Ungară” sau după caz, „invazia Austriecilor” sau „invazia Nemţilor”.
Ori, după doi ani de expectativă şi tatonări, la 14 august 1916, România a fost cea care a declarat război Austro – Ungariei, alăturându-se Antantei şi nu Puterile Centrale! Acestea n-au atacat România, având mereu speranţa că o să fim de partea lor !
Germania a sărit în ajutorul austriecilor după trei zile.
Cu alte cuvinte, absolventul şcolii normale Ion Aurariu plonjează într-o Românie insuficient hotărâtă până la 4 august 1916 de ce parte va fi în război, insuficient pregătită strategic pentru un război pe două fronturi, o Românie cu resursele de aprovizionare epuizate la 13 aug. 1916, cu data de recrutare a normaliştilor mereu amânată, cu data de începere a cursurilor şcolii de ofiţeri de rezervă mereu amânată şi ea.
Deziluzia şi frustrările lui Ion Aurariu vor fi tot atât de mari pe cât degringolada din România, generată de decizii discutabile ale generalilor [2] . 
Cel mai mult îl mâhnesc suferinţele părinţilor tocmai când aceştia se aşteptau la un ajutor din partea lui şi plimbarea fără rost de la un centru de recrutare la altul. Apoi, la vârsta lui ar fi avut nevoie de o relaţie cu vreo fată. Este emblematic faptul că fiind atât de fidel acţiunilor legate de recrutare, abia la centrul militar a observat că Chiţiba, consătean cu el, scria în fiecare zi câte o carte poştală iubitei lui. Rămăsese deci în urmă cu sentimentele adolescentine  şi în consecinţă se hotărăşte să scrie şi el o adevărată „carte”, pe care o înmânează timid „persoanei” doar cu sprijinul eternului lui prieten Costică.
Mai pudic, ca toţi tinerii din aceea vreme de altfel, preludiul acestei relaţii de prietenie consta din mici copilării, descrise în carneţel, care, din păcate vor fi şterse la terminarea şcolii de ofiţeri şi încadrarea lui în trupele combatante.
Cei care tehnoredactăm această carte, nu ne-am obosit să refacem acele paragrafe şi nici să identificăm „persoana” deşi bănuim cine e.  Respectăm această opţiune, cauzele ei fiind detaliate printr-o notă la sfârşitul primului carneţel.
--------- NOTE ---------
   [1] Specie literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie şi cu memoriile, care consemnează observaţii ştiinţifice, amintiri ori impresii personale asupra faptelor sau evenimentelor la care a participat cineva sau care s-au petrecut în timpul vieţii cuiva.
    [2] Agravarea situaţiei pe frontul din Transilvania a făcut ca la 20 sept./3 oct. 1916, trupele de pe frontul din sud să fie trimise în Carpaţi. În 1918, Mackensen i-a spus lui Averescu: „Ştii d-ta că, dacă continuai eram pierdut?”. Averescu a explicat ofensiva gen E. von Falkenhayn în munţi. „Aţi fi avut vreme, după ce m-aţi fi nimicit”, i-a replicat Mackensen.


            În cuprinsul carnetului găsim de mai multe ori nota "2.V. 1917 În tranşee pe Valea Şuşiţei." Ea nu are legătură cu vreo relatare din război ci cum spune la finalul carnetului său Ion Aurariu: "Astăzi îmi cetii notiţele zilnice şi suprim mai multe părţi care – după părerea mea – nu trebuie să fie ştiute de oricine."
În consecinţă, carnetul conţine mai multe ştersături de cuvinte sau chiar fraze întregi pe care la tehnoredactare le-am marcat cu (in) uneori intercalate şi cu litere care pot sugera cuvântul care s-a şters.
Dar cel mai vizibil lucru în textul cărţii este păstrarea ortografiei originale a autorului. Este o ortografie de tranziţie observabilă în mai multe lucrări apărute cu puţin înainte de 1900.
Ca şi acum când unii autori scriu în vechea ortografie cu î din i şi nu cu â din a, şi atunci normalistul Ion Aurariu a considerat necesar păstrarea unor cuvinte în ortografia veche pentru a le da valoarea de înţeles din acele vremuri. De exemplu, răsboiu în loc de război, voiu pleca în loc de voi pleca.
De asemenea am păstrat vechile regionalisme olteneşti din zona Tismanei: detei în loc de dădui, isbutesc în loc de izbutesc şi altele asemenea din vremea când încă se folosea s franţuzesc în loc de z românesc.
In privinţa ortografiei cu greu am putut păstra apostroful în loc de linioară din cauza corectorului automat Word care înlocuia spre exemplu, s’ar cu s-au, mi’au cu mi-au  în mod automat. Cu alte cuvinte în cuprinsul cărţii găsim ambele forme, unele provenind de la autor altele accidental. Alte forme în scrierea 1900: „Pe la” e folosit de Aurariu împreunat „Pela”.
La fel împreunat sunt scrise, Dela, depe, dece
Multe alte norme gramaticale nu se respectă dar am considerat că folosirea normelor gramaticale şi ortografice de atunci, nu ne familiarizează numai cu scrierea anilor 1900 dar şi cu vocabularul folosit la aceea vreme, care este destul de interesant şi concis fără adăugiri inutile în descrierea unei acţiuni reale sau relatarea unui fapt petrecut în timpul unei situaţii ivite spontan.
Am respectat şi prescurtările:
c. – anul curent; c.p. – carte poştală;
com. – comunicat, comuna
comp.  – compania; contig. - contingent
p.m. – post meridian
reg. 19 G – Regimentul nr. 18 Gorj
subl. - sublocotenent
şc sau şc . - şcoala
Tg. – Târg (Tg. Jiu)
(şters), ---sters--- , – o ştersătură indescifrabilă
Cuvintelor indescifrabile le sunt adăugate (in)

Profesorul de mai târziu sub alias C. Popescu Tismana, coautor împreună cu istoricul Ion Conea la extrasul din Bul. S.R.R. de Geografie, Tomul LI, „Tismana şi împrejurimile ei”, Bucureşti, 1933. Fotografie de Sfântul Constantin, 3 mai 1923 cu dedicaţia: „Celui, al cărui suflet a fost o continuare a sufletului meu, din vârsta neuitată a copilăriei”. Costică 


Învăţătorul Ion Aurariu şi prietenul lui Costică[1]

Carnetul meu

Aurariu I Ion absolvent al  şc. Normale din Craiova promoţia 1915-916.
În caz că voi muri, rog să mi se împlinească ultima dorinţă:acest carnet să se dea în mâna părinţilor mei: Ion C. Aurariu şi Floarea F. Aurariu, iar ei îl vor da prietenului meu Costică pentru a copia cele ce sunt însemnate aici şi a păstra câte un exemplar ca amintire.
Scris dela gara Tg. Jiu până la gara Preajba. 5 Sept. Luni ora 7 dimineaţa
Părinţii mei: com. Tismana-Gorj.
  



Fetele din familia lui Ion şi Olimpia Aurariu:
Elena, Domnica şi Floarea


            Iuliu-Marius (Pr. Maxim) Morariu - Recenzie Ion Aurariu – „Prin vremuri de război 


Ion Aurariu, Prin vremuri de război, prefaţă de Nicolae Tomoniu, Editura Semănătorul, Tismana, 2015, 112 p.
Recenzie de Iuliu-Marius Morariu