Sub sigla Editurii
“Semănătorul Tismana”:
„PRIN
VREMURI DE RĂZBOI” un memorial dramatic scris de înv. Ion
Aurariu la
intrarea României în Războiul pentru Reîntregirea Neamului 1916-1918
SERIA I
O PREFAŢĂ de Nicolae N. Tomoniu (Membru UZP - Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România)
Cartea de faţă este o inedită şi spectaculoasă reîntoarcere în timp, cu 100 de ani, graţie carnetelor
scrise pe timp de război de proaspătul absolvent al şcolii normale, seria 1916,
învăţătorul de mai târziu, Ion I. Aurariu.
Intrat, la 19 ani, din şcoală direct în
atmosfera tragică, apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul
trăieşte întâmplări de un dramatism de neînchipuit pentru noi muritorii
civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea cutremurătoarelor evenimente din primul
război mondial pe un carneţel de buzunar, nu este văzută, totuşi, de autor a fi
„o lucrare cu pretenţie literară”. Din punct de vedere al mobilului acestei
iniţiative aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la literatură când
clopotul bisericii cimitirului Târgu Jiu, cimitir vecin cu cazarma lui, nu încetează în a bate anunţând cât e
ziua de lungă, moartea „încă a unui erou căzut în luptă în Defileul Jiului” ?
Nici timpul, nici starea sufletească nu i-ar permite aşa ceva când printre cei
îngropaţi sunt unchi sau chiar verişori căzuţi în prima linie a frontului!
Asta, pe lângă colegii de primară de la Tismana ce luptau în Reg. 18 Gorj ce va
fi decimat în defileu, la câteva zeci de km de cazarma lui. Unde aşteaptă să
fie recrutat, apoi, poate, trimis şi el pe front să-şi dea viaţa .
Dar carneţelele vor fi o mărturie a faptului că normalistului Ion Aurariu, treptat, nu-i mai e frică de moarte! El nu se va da înapoi de la luptă
iar cei apropiaţi – părinţi, rude, prieteni – să ştie că i-a iubit şi preţuit
şi că a meritat să lupte pentru ca ei să nu se gândească niciodată că i-a
dezamăgit!
În febra războiului dar şi a modestiei unui băiat bine crescut, Ion
Aurariu nu-şi dă seama că relatările din
carneţelele sale vor fi peste un secol, adevărate documente de patrimoniu.
Unele paragrafe pot fi folosite
azi în lucrări multiple: un manual de istorie, un studiu ştiinţific al
dezvoltării speciei umane, ba chiar şi un bun exemplu de strategie de dezvoltare
a unei naţiuni ce fusese pe trei sferturi analfabetă în urmă cu doar câteva
zeci de ani, dar care, introdusese învăţământul de stat obligatoriu cu patru
decenii înaintea Franţei.
Datorăm acest memorial [1] al
patrimoniului cultural al neamului românesc graţie acestui normalist de
excepţie care ştie să extragă din cotidian exact esenţialul faptelor,
fapte învelite în sentimentele omeneşti
ale momentului. Să nu ne mire că marii noştri scriitori, academicieni şi oameni
de stat pe care România i-a avut de-a lungul istoriei sale
şi pe a căror operă s-a bazat patrimoniul cultural interbelic şi chiar cel
actual, au trăit la sfârşitul sec. al XIX –lea şi începutul sec. XX.
Nivelul de cultură a unul normalist se ridica în primul război mondial la
nivelul unui absolvent de universitate de astăzi, deşi, cu modestia băiatului
crescut la ţară, el declară:
„Cele ce am scris n’au vreo valoare literară, nici ca
formă, nici ca fond. Forma în unele părţi e chiar caraghioasă, iar fondul
obişnuit: păţanii de-ale mele, reflecţii simple.”
Produs al unui învăţământ performant şi al unei societăţi cu un înalt
nivel de cultură, civilizaţie şi performanţă economică, Ion Aurariu se dovedeşte la 19 ani un băiat
matur, care n-are nevoie ca să se deplaseze de la Tismana la cazarmă decât de
căruţa mamei. La nevoie, Ion Aurariu o apucă pe jos până la Tg. Cărbuneşti
pentru a lua trenul spre Filiaşi. De unde este retrimis acasă! Iar când războiul îi rechiziţionează mijlocul
de transport, mersul pe jos la Tg. Jiu printre tunurile ce băteau din Peştişani
în dealurile Dobriţei, nu-i creează nicio spaimă. El are ţinta lui de a
participa la stoparea „invaziei teutonilor” oricare ar fi greutăţile. Nu dă
înapoi nici când e nevoit să meargă din nou la Filiaşi pentru recrutare, de
astă dată pe jos trecând prin noroaiele din Ciuperceni, Fărcăşeşti, Valea cu Apă, Peşteana, Broşteni, Brăneşti, Ţânţăreni,
Filiaşi.
Cu trupele „invadatoare germane” pe urma sa, printre puhoaiele de lume
refugiată, sărind dintr-un tren în altul, uneori pe scara trenului, alteori pe
acoperişul vagoanelor, nu-i lucru uşor să ajungi în Iaşi când însăşi guvernul
şi ministerele sale se refugiază acolo.
Apoi, în degringolada Statului Major al armatei, să te adaptezi rigorilor
de cazarmă, dezafectată şi plină de păduchi
până când armata noastră va intra în reorganizare. Cât de matur trebuie
să fii ca să accepţi ca armata din care faci parte să fie înlocuită pe linia
frontului de armata rusă ? (!!!) Cât patriotism şi cutezanţă trebuie să ai la
19 ani pentru ca să nu pierzi speranţa unei reveniri a ţării tale în luptă,
speranţa revenirii în satul natal lăsat la 700 km distanţă ?
Ce forţă lăuntrică trebuie să ai pentru a continua cu sentimentul că poţi
muri oricând în acest război ciudat pe care nu popoarele Europei l-au declanşat
ci jocurile strategice gândite de monarhii avizi de noi teritorii, care-şi
conduc ţările ca pe nişte cirezi ? Într-o lume unde criteriile etnice creează superiorităţi cum poţi gândi la o
stabilitate pe termen lung ?
Proaspătul absolvent de şcoală normală, deşi burduf de carte intră
debusolat în vâltoarea războiului. El a fost educat şi instruit să ţină la ţara
lui, să o apere şi să acţioneze pentru propăşirea sa. El, ca şi ţara întreagă,
nu ştiu însă tot adevărul ci doar acel adevăr pe care trebuie să-l ştie.
Astfel, în primul său carnet cu relatările de la începutul războiului, el
foloseşte sintagma „invazia Austro-Ungară” sau după caz, „invazia Austriecilor”
sau „invazia Nemţilor”.
Ori, după doi ani de expectativă şi tatonări, la 14 august 1916, România a fost cea care a declarat război
Austro – Ungariei, alăturându-se Antantei şi nu Puterile Centrale! Acestea n-au
atacat România, având mereu speranţa că o să fim de partea lor !
Germania a sărit în ajutorul austriecilor
după trei zile.
Cu alte cuvinte, absolventul şcolii normale Ion Aurariu plonjează într-o Românie
insuficient hotărâtă până la 4 august 1916 de ce parte va fi în război,
insuficient pregătită strategic pentru un război pe două fronturi, o Românie cu
resursele de aprovizionare epuizate la 13 aug. 1916, cu data de recrutare a
normaliştilor mereu amânată, cu data de începere a cursurilor şcolii de ofiţeri
de rezervă mereu amânată şi ea.
Deziluzia şi frustrările lui Ion Aurariu vor fi tot atât de mari pe cât
degringolada din România, generată de decizii discutabile ale generalilor [2] .
Cel mai mult îl mâhnesc suferinţele părinţilor tocmai când aceştia se
aşteptau la un ajutor din partea lui şi plimbarea fără rost de la un centru de
recrutare la altul. Apoi, la vârsta lui ar fi avut nevoie de o relaţie cu vreo
fată. Este emblematic faptul că fiind atât de fidel acţiunilor legate de
recrutare, abia la centrul militar a observat că Chiţiba, consătean cu el,
scria în fiecare zi câte o carte poştală iubitei lui. Rămăsese deci în urmă cu
sentimentele adolescentine şi în
consecinţă se hotărăşte să scrie şi el o adevărată „carte”, pe care o înmânează
timid „persoanei” doar cu sprijinul eternului lui prieten Costică.
Mai pudic, ca toţi tinerii din aceea vreme de altfel, preludiul acestei
relaţii de prietenie consta din mici copilării, descrise în carneţel, care, din
păcate vor fi şterse la terminarea şcolii de ofiţeri şi încadrarea lui în
trupele combatante.
Cei care tehnoredactăm această carte, nu ne-am obosit să refacem acele
paragrafe şi nici să identificăm „persoana” deşi bănuim cine e. Respectăm această opţiune, cauzele ei fiind
detaliate printr-o notă la sfârşitul primului carneţel.
--------- NOTE ---------
[1] Specie
literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie şi cu memoriile, care
consemnează observaţii ştiinţifice, amintiri ori impresii personale asupra
faptelor sau evenimentelor la care a participat cineva sau care s-au petrecut
în timpul vieţii cuiva.
[2] Agravarea situaţiei pe frontul din Transilvania a
făcut ca la 20 sept./3 oct. 1916, trupele de pe frontul din sud să fie trimise
în Carpaţi. În 1918, Mackensen i-a spus lui Averescu: „Ştii d-ta că, dacă
continuai eram pierdut?”. Averescu a explicat ofensiva gen E. von Falkenhayn în
munţi. „Aţi fi avut vreme, după ce m-aţi fi nimicit”, i-a replicat Mackensen.
În cuprinsul carnetului găsim de mai multe ori nota "2.V. 1917 În tranşee pe Valea
Şuşiţei." Ea nu are legătură cu vreo relatare din război ci cum
spune la finalul carnetului său Ion Aurariu:
"Astăzi îmi cetii notiţele zilnice şi suprim mai multe părţi care – după
părerea mea – nu trebuie să fie ştiute de oricine."
În consecinţă, carnetul conţine mai multe ştersături
de cuvinte sau chiar fraze întregi pe care la tehnoredactare le-am marcat cu (in) uneori intercalate şi cu litere care pot sugera
cuvântul care s-a şters.
Dar cel mai vizibil lucru în textul cărţii este păstrarea
ortografiei originale a autorului. Este o ortografie de tranziţie
observabilă în mai multe lucrări apărute cu puţin înainte de 1900.
Ca şi acum când unii autori scriu în vechea
ortografie cu î din i şi nu cu â din a, şi atunci
normalistul Ion Aurariu a considerat necesar păstrarea unor cuvinte în
ortografia veche pentru a le da valoarea de înţeles din acele vremuri. De
exemplu, răsboiu în loc de război,
voiu pleca în loc de voi pleca.
De asemenea am păstrat vechile regionalisme
olteneşti din zona Tismanei: detei în loc de dădui, isbutesc în loc de izbutesc şi altele
asemenea din vremea când încă se folosea s franţuzesc în loc de z românesc.
In privinţa ortografiei cu greu am putut păstra apostroful în loc de linioară
din cauza corectorului automat Word care înlocuia spre exemplu, s’ar cu s-au, mi’au cu mi-au
în mod automat. Cu alte cuvinte în cuprinsul cărţii găsim ambele forme,
unele provenind de la autor altele accidental. Alte forme în scrierea 1900: „Pe
la” e folosit de Aurariu împreunat „Pela”.
La fel împreunat sunt scrise, Dela, depe, dece
Multe alte norme gramaticale nu se respectă dar am considerat că
folosirea normelor gramaticale şi ortografice de atunci, nu ne familiarizează
numai cu scrierea anilor 1900 dar şi cu vocabularul folosit la aceea vreme,
care este destul de interesant şi concis fără adăugiri inutile în descrierea
unei acţiuni reale sau relatarea unui fapt petrecut în timpul unei situaţii
ivite spontan.
Am respectat şi prescurtările:
c. – anul curent; c.p. – carte poştală;
com. – comunicat, comuna
comp. – compania; contig. -
contingent
p.m. – post meridian
reg. 19 G – Regimentul nr. 18 Gorj
subl. - sublocotenent
şc sau şc . - şcoala
Tg. – Târg (Tg. Jiu)
(şters), ---sters--- , – o ştersătură indescifrabilă
Cuvintelor indescifrabile le sunt adăugate (in)
Învăţătorul
Ion Aurariu şi prietenul lui Costică[1]
Carnetul
meu
Aurariu I Ion absolvent al şc. Normale din Craiova promoţia 1915-916.
În caz că voi muri, rog să mi se împlinească ultima
dorinţă:acest carnet să se dea în mâna părinţilor mei: Ion C. Aurariu şi
Floarea F. Aurariu, iar ei îl vor da prietenului meu Costică pentru a copia
cele ce sunt însemnate aici şi a păstra câte un exemplar ca amintire.
Scris dela gara Tg. Jiu până la gara Preajba. 5
Sept. Luni ora 7 dimineaţa
Părinţii mei: com. Tismana-Gorj.
Fetele din familia lui Ion şi Olimpia Aurariu:
Elena, Domnica şi Floarea
Iuliu-Marius (Pr. Maxim) Morariu - Recenzie Ion Aurariu –
„Prin vremuri de război”
Ion Aurariu, Prin
vremuri de război, prefaţă de Nicolae Tomoniu,
Editura Semănătorul, Tismana,
2015, 112 p.
Recenzie de
Iuliu-Marius Morariu
