Un roman de Florian Vădeianu: PUTERE ȘI LIBERTATE

Un roman de Florian Vădeianu: PUTERE ȘI LIBERTATE

Vă prezentăm din această nouă carte „Cuvânt înainte” și un fragment din paginile 11-14. La Tismana, acest roman poate fi consultat la Centrul Național de Informare și Promovare Turistică Tismana.

Cuvânt înainte

Sub egida „Asociaţiei Cercetătorilor şi Autorilor de Carte Gorjeni «Alexandru Dorn Şerban»", preşedinte ec. dr Victor Troacă, şi cu ajutorul celor care au contribuit cu informaţii inedite despre activitatea neobositului inginer Titu Pânişoară (2016), a apărut această carte: „PUTERE ŞI LIBERTATE", fereastră deschisă spre viitorul celor interesaţi.

Tipărirea acestei cărţi a devenit posibilă cu sprijinul Editurii „MĂIASTRĂ", Tărgu-Jiu, al Tipografiei S.C. PROD COM SRL. şi personal al domnului economist Dumitru Cinciulescu, administratorul acestora.

Mulţumesc tuturor!

Autorul

Florian Văideianu

Sevastiţa Filip, femeie săracă, din Câinenii Curtişoarei, sat dispărut, uitat de Dumnezeu la poalele munţilor, locuia într-o căsuţă mică, cu două „hodăi", una în care dormea, iar cealaltă, de la drum, era destinată musafirilor ce nu prea îi călcau casa. Mai mult stătea plecată la oraş. la Târgu-Jiu, pe la diferite familii de boiernaşi, care o foloseau la treburi gospodăreşti. Toată viaţa ei a fost slugă. Făcea curăţenie, spăla şi călca rufele, gătea... O plăteau cu te miri ce, dar ea era mândră că găsea de lucru, avea ce mânca şi unde dormi. La căsuţa ei din sat venea mai rar, mai mult vara, câteva zile.

Ion Ovidiu Pânișoară

Trăia singură, nemăritată, aşa că într-o zi, fiind acasă, trecu drumul, alături, la vecina ei Tudoriţa, măritată cu Ion M. Pânişoară, cu care avea şapte copii şi unul, al optulea, în burtă.

- Bună zâua, fă, Tudoriţo, ce zici că mai faci? Mi se făcuse dor de tine, că dacă stau mai mult la oraş... aşa că uite... să mai stăm şi noi de vorbă...

- Hai, intră în bătătură, că n-am câine, că e plecat cu Ion al meu la lemne, cu căruţa, la pădure. Ce să facem şi noi, că de... şapte copii, care trebuie hrăniţi, şi cu noi doi... destui.

Tudoriţa Pânişoară, născută Motorga, din

Ion Mocioi

Bumbeşti-Jiu, nu ştia carte, că nu mersese la şcoală. Era analfabetă, dar, fiind înzestrată cu o inteligenţă nativă, mereu era consultată de către săteni, în diferite aspecte legate de pământ, de animale, de sărbători sau alte sfaturi pe care le dădea cu înţelepciunea omului simplu, care îşi cântăreşte mereu cuvintele.

Stăteau afară, în curte, la umbra unui dud, pe o băncuţă din lemn, cioplită de omul ei, de Ion. Bunicul lui, Marin, fusese preot în sat. De la el moştenise Ion (nepotul) darul de a se ruga Domnului şi de a merge duminica la biserică, împreună cu nevasta şi cu droaia de copii. Atunci, fiecare familie avea câte zece-doisprezece. Pământul trebuia muncit, bolile erau tot mai prezente, serviciile medicale lipseau, aşa că era obligatoriu să ai mulţi copii.

Ion Popescu Brădiceni

- Tu ce zici, fă, Sevastiţo, ce să fac eu acum cu cel din burtă, că m-am gândit să-l lepăd, că şi aşa am destui, de nu ne mai ajungem. M-a învăţat una de la noi din sat să beau fiertură de tutun, ca să scap de el, dar mie îmi e cam frică. Dacă mor. Doamne fereşte, rămân copiii orfani!

- Lui Ion al tău i-ai spus ce ai de gând?

- I-am spus şi el a zis să mergem totuşi la un doctor, la oraş. să vedem ce ne spune.

Femeile mai vorbiră, ba de una, ba de alta, până într-un final Sevastiţa se ridică şi zise la plecare:

- Vezi că mâine mai trec pe la tine, după ce vii de la oraş. dacă zici că te duci la doctor, să-mi spui şi mie ce şi cum...

- Bine, fă!

A doua zi, în cântatul cocoşilor, Ion Pânişoară îşi urcă nevasta în căruţă şi plecară la oraş, la Târgu-Jiu, să consulte un doctor. în problema lor. Drumul a fost greu şi destul de departe. Roţile se loveau de câte o piatră mai mare, făcându-i să se ţină bine de chilimii, să nu cadă din căruţă. Asta le mai trebuia!

Ajunşi la spital, se aşezară la rând, la uşa doctorului Nicolae Hasnaş. Era aglomeraţie mare; oameni din toate părţile judeţului Gorj. Fiecare avea câte un „păs", iar Hasnaş era cel mai renumit medic. El era şi internist, şi chirurg, şi mamoş, de toate. Lipsa cadrelor medicale l-a determinat să se pregătească în mai multe specializări.

Într-un târziu, intrară în cabinet Ion şi Tudoriţa Pânişoară.

- Să trăiţi, don' doctor!

- Bună ziua. oameni buni. aşa... ia zii, care-i baiul?

- Muierea mea, don' doctor, e grea şi ar vrea să-l lepede...

Doctorul o privi cu blândeţe pe femeie şi o întrebă:

- Mai ai copii?

- Şapte, don' doctor...

Nicolae Hasnaş se ridică de pe scaun, se apropie încet de Tudoriţa şi îi şopti uşor la ureche:

- Fă-l şi pe al optulea!

Întorşi în sat, nici nu apucă Ion să scoată hamurile de pe cai, că Sevastiţa (vecina) se şi înfăţişă înaintea Tudoriţei.

- Fă, ştii ce m-am gândit tot timpul, când voi aţi fost plecaţi? Eu zic să-I faci!

Copilul s-a născut şi a fost botezat Titu, iar vecina lor Sevastiţa Filip, venind pe la ai Iu' Pânişoară şi văzându-l pe copil aşa de vioi şi isteţ, i-a prezis:

- Să ştii de la mine, Tudoriţo, că acest copil va ajunge primarul Târgu-Jiului!

Aspect de la lansarea romanului „Putere și libertate”

NICOLAE BĂCIUŢ - „Sunt suflet în sufletul neamului meu....”

NICOLAE BĂCIUŢ

„Sunt suflet în sufletul neamului meu....”

Există numeroase nedreptăţi ale istoriei literare după decembrie 1989, cu ierarhii bulversate, cu excluderi încrâncenate, cu omisiuni flagrante.

Lista este prea lungă şi nu constituie obiectul acestor însemnări, care vizează doar un caz, cel al lui George Coşbuc, autor canonic de notorietate, scos din manuale în cel mai pur registru stalinist.

Probabil că îngropată fiind agricultura românească, trebuia îngropat şi „poetul ţărănimii”, falsă etichetă aplicată unui autor de calibru academic, traducător din opere celebre, om al veacului său, având nu doar sentimentul istoriei, ci căutând şi sensurile mitologice ale acesteia.

Anul 2016 marchează împlinirea a 150 de ani de la naşterea sa. Centenarul naşterii sale a fost sărbătorit fabulos la Hordou, de o amploare cum nu s-a mai întâlnit până la acea dată, 1966, poate cea mai fastuoasă manifestare omagială dedicată vreunui scriitor român.

La o jumătate de veac de la centenar, după o prezenţă consistentă în manuale şi în bibliografia şcolară, această nouă aniversare îl găseşte pe autor aruncat în debaraua literaturii, cum i-ar plăcea unui măcelar de istorie literară să spună/facă, cel care l-a aruncat acolo până şi pe Eminescu.

Revista Vatra veche se simte legată o dată în plus de destinul lui George Coşbuc, prin însăşi destinul ei, conectat la una din strălucitele opere publicistice a lui Coşbuc, revista Vatra, apărută în 1894, reuşind ca în doar 44 de numere apărute până în august 1896 să scrie o pagină memorabilă a presei literare româneşti.

Prin revista Vatra, seria 1971, Vatra veche se leagă de revista celor trei – Caragiale, Slavici şi Coşbuc – asumându-şi în bună măsură programul celor două publicaţii, adaptat, fireşte, la condiţiile secolului XXI.

Timp de mai bine de un an, tocmai pentru a nu ne sufoca pe ultimii o sută cincizeci de metri, revista Vatra veche a găzduit un serial dedicat vieţii şi operei lui George Coşbuc, din perspectiva istoriei literare, dar şi prin prisma orizontului de veac XXI.

Gestul nostru de a publica această antologie, s-ar vrea măcar o reverenţă la ceas aniversar, pentru că o aniversare nu e un scop în sine, ci oportunitatea fericită de a reveni asupra unei opere, cu instrumente noi de lectură şi cu alţi cititori, din succesiunea generaţiilor ultime, mai puţin dedate la aromele clasice ale poeziei româneşti.

Am trecut în revistă destinul editorial al cărţilor lui George Coşbuc şi, cu siguranţă, el este un privilegiat al sorţii, fiind publicat în sute de mii de exemplare, în ediţii de cele mai diverse calibre şi destinaţii, de la ediţiile pentru copii, la ediţiile de factură academică.

Aceasta decenii la rând, atât în antumitatea cât şi în postumitatea operei sale.

În ultima vreme însă, după o logică didactică greu de înţeles, opera lui George Coşbuc a fost pusă pe linie moartă, fiind lipsită de mijlocul cel mai sănătos de menţinere a unei opere în actualitate, existenţa în manualele şcolare.

Un astfel de tratament îngustează interesul pentru opera coşbuciană, pe termen lung, pentru că s-a rupt o verigă din lanţul destinului acesteia.

Vor avea de suferit şi reeditările, pentru că scade piaţa cărţii coşbuciene.

Deşi, la aproape o sută de ani de la moartea poetului de la Hordou, opera acestuia mai are un cuvânt de spus despre noi, despre locul şi rostul nostru în lume, rămânând o piesă de bază a memoriei noastre culturale şi nu numai!

Ne susţine în convingerile noastre, prin vocea sa autoritară, un alt scriitor important al literaturii române, Liviu Rebreanu, cel care scria la câteva zile de la moartea poetului, în 14 mai 1918, în ziarul bucureştean Lumina:  „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară, dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”

Nu putem să nu-l invocăm și pe Nicolae Iorga, cel care afirma că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”. Iar George Călinescu vine să pecetluiască o operă: „Coşbuc nu este numai un desăvârşit tehnician, dar nu rareori şi un poet mare, profund original (…)”.

La relectură, poezia lui George Coşbuc, oricât de grea este povara timpului care a generat-o, are suficiente virtuţi care să o impună în continuare în conştiinţa unui public care va şti să ia din această poezie ceea ce e pulbere de aur, lăsând deoparte zgura vremurilor.

Interesant e că preocupările din ultima perioadă pentru opera lui Coşbuc capătă relief mai ales prin contribuţiile unor ardeleni, de la Gavril Istrate la Petru Poantă, de la profesorii Marin Iancu la Maria-Daniela Pănăzan, şi nu în ultimul rând, de la academicianul Ioan-Aurel Pop, la eleva Alina Camelia Stanciu, parcă vrând să argumenteze cei doi din urmă că redescoperirea lui Coşbuc nu ţine nici de vârstă şi nici de calificarea profesională.

E acesta un semn bun, e certitudinea că filonul de poezie coşbuciană se poate şi este exploatat, dincolo de încrâncenări administrative sau lene a receptării, cu acuze de vetusteţe.

Ca în cazul marilor poeţi, şi opera lui George Coşbuc cu identitate stilistică vădită, are substanţă şi unitate.

În rotundul ei de puţin peste trei decenii, opera lui Coşbuc are relief. Simpla trecere în revistă acum, la ceas aniversar, este de evidenţă irefutabilă: poezie, proză, publicistică, traduceri. Înfocat gazetar, contribuitor la diverse publicaţii literare, de la Tribuna la Vatra, de la Foaie ilustrată la Sămănătorul...., George Coşbuc se constituie în figura cea mai proeminentă a spaţiului transilvan de la sfârşit de secol al XIX-lea şi început al secolului al XX-lea, fiind, alături de Rebreanu, Slavici, mai apoi Blaga, temelia pe care se aşează o întreagă literatură a acestui neam.

Coşbuc nu este nici “poetul ţărănimii”, nici al satului transilvan, el e poetului sentimentului românesc al fiinţei. E poetul imortalizării unei lumi care se pierde în neantul lumii, trecând-o indirect în mit. E poezia unei arhaicităţi care s-a pierdut treptat, s-a degradat sau s-a transformat în altceva, lipsit de identitate şi vigoare. E poezia unei spiritualităţi care-şi trăi momentele ei de sublim şi irepetabil.

Sentimentul românesc al fiinţei nu va putea fi priceput şi perceput fără opera lui Coşbuc.

Racordarea literaturii româneşti la marea literatură a lumii a găsit în poetul din Hordou pe cel care a înţeles complementaritatea devenirii umane.

Şi de aceea, opera lui Coşbuc merită un nou început, o nouă lectură.

Această antologie este doar o parte din ceea ce speram să fie atunci când mi-a venit ideea acestui proiect.

Am făcut ceea ce s-a putut. Poate că vor reuşi alţii mai mult. Dacă nu acum, mâine, pentru că pentru opera poetică, epică, publicistică, pentru traducerile lui Coşbuc, există un mâine, care aşteaptă să-şi intre în drepturi.

Sursa: BĂCIUŢ, NICOLAE - ,,Sunt suflet în sufletul neamului meu....”. George Coşbuc - 150. Târgu-Mureş: Editura Vatra veche, 2016,

Cartea a fost prezentată în 18 septembrie la Casa Memorială „George  Coşbuc”, iar în 20 septembrie 2016, la Gimnaziul „George Coşbuc” din Târgu-Mureş, şi la Biblioteca orăşenească „Liviu Rusu” din Sărmaşu.

Cu voia autorului, redacția revistei Sămănătorul   va prelua din această antologie detalii despre marea manifestare omagială dedicată împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului și câteva articole care interesează elevii și cadrele didactice de la Tismana.

Imagini preluate din revista Vatra Veche, nr.9, 2016 .

Voichița Pălăcean-Vereș - 10 ani de existență a LSR

La Cenaclul literar „Artur Silvestriˮ s-au sărbătorit 10 ani de existență a LSR

Ședința inaugurală de toamnă a Cenaclului literar „Artur Silvestriˮ al LSR a fost una cu totul deosebită. În „Sala Armelorˮ de la Cercul Militar Cluj, joi 29 septembrie, s-a celebrat împlinirea unui deceniu de existență a Ligii Scriitorilor Români, în prezența unui public numeros.

Cuvântul de deschidere i-a aparținut prof. Antonia Bodea, preşedinta cenaclului, care a salutat cenacliștii și oaspeții veniți din țară: Ana Munteanu Drăghici (Sighișoara), Gina Moldovan (jud. Mureş), Vasile Cocarcea şi Andrei Calcea (Orhei – Rep. Moldova), Viorica Popescu (Brașov), Mihaela Antonesei (Târgu Secuiesc), Petru Lechințan (Târnăveni), Doina Drăguț (Craiova), Marinela Proeteasa (Slatina), Cristian Harnău (Iași), Mircea Dorin Istrate (Târgu Mureş).

Al. Florin Țene, președintele național al LSR, a prezentat un succint raport de activitate a deceniului scurs de la înființarea organizației, vorbind despre cele 34 de filiale (și 2 în curs de constituire) din țară și diaspora, despre activitățile organizate de LSR și realizările membrilor săi. Au fost numiți apostolii lunii septembrie: Michaela Bocu (graţie căreia cronicile cenaclurilor clujene sunt publicate în ziarul local „Făcliaˮ), Doina Drăgan, Doina Drăguț, M.D. Istrate, G. Roca, P. Din, I. Velica, Carmena Băințan, M. Ganea, Viorica Popescu, Ligya Diaconescu, I. Nălbitoru, Mariana Vârtosu, M. Știrbu, A. Calcea.

A preluat ștafeta Iulian Patca, președintele Filialei Cluj a LSR, care i-a oferit Clementinei Mireșan, cea mai nouă membră, legitimația. Ioan Hentea (85 ani), Ana-Aneta Certera-Katona (80 ani) și Floarea Rarău (70 ani) au primit Diplome aniversare.

La 10 ani de existență a LSR, Al.F. Țene și I. Patca au acordat Medalia „Virtutea literarăˮ, cea mai înaltă distincție acordată de această asociație profesională, scriitorilor: Antonia Bodea, Vasile Cocarcea (preş. Fil. Orhei), Doina Drăguț (preş. Fil. Olt, red.şef. al revistei „Constelaţii diamantineˮ), Mircea Dorin Istrate (preş. Fil. Mureş), Voichița Pălăcean-Vereș (purtător de cuvânt şi ofiţer de presă al LSR), Viorica Popescu (preş. Fil. Braşov), Marinela Preoteasa (preş. Fil. Slatina), Mariana Vârtosu (preş. Fil. Vrancea), Ana Zbiluț (vicepreş. Fil. Banat). Vicepreședintele LSR, Ion Constantinescu, a vorbit despre ce înseamnă Liga, felicitându-l pe cel aflat în fruntea ei. A intervenit Viorica Popescu, președinta Filialei Brașov, care a răsplătit activitatea culturală a domnilor Al.F. Țene și Iulian Patca oferindu-le Medalia „Nicolae Titulescuˮ, după care a dăruit revista „Ritmuri brașoveneˮ și a prezentat-o pe poeta Mihaela Antonesei, premiată a LSR.

Au urmat lansarea volumelor dedicate împlinirii a 10 ani de existență a Ligii Scriitorilor. Gavril Moisa a prezentat cartea „Liga Scriitorilor Români 10 ani în slujba culturii româneˮ (de G. Moisa și Voichița Pălăcean-Vereș), o monografie-carte de vizită, iar Voichița Vereș a prezentat ampla lucrare în două părți „Oglinda Ligii Scriitorilor Români la 10 ani. O altfel de istorie a literaturii româneˮ (de V.P.V., Al.F. Țene și G. Moisa), mulțumindu-le tuturor celor ce şi-au adus aportul la realizarea lor, în special scriitorilor incluși în volume prezenți în sală. Lucia-Elena Locusteanu a omagiat LSR și cărțile ce i-au fost închinate recitând propria creație „La ceas aniversarˮ. Intervenţii au avut şi Mihaela Aionesei şi Vasile Puiu Sfârlea.

Iulian Patca, redactor-șef al „Agorei literarăˮ, aflată în al nouălea an de existență, a oferit în dar publicului cel mai nou număr al revistei trimestriale. Emoția a atins cote maxime în momentul când a dat citire ultimei creații a poetului Ioan Cărășel, recent dispărut, „Mai am un visˮ. După aceasta, a prezentat cele mai recente reviste și cărți ale membrilor LSR: „Acidavaˮ, „Ritmuri brașoveneˮ, Viorica Popescu, „Ecou de azurˮ, Ana Munteanu Drăghici, „Nirvanaˮ, Gina Moldovan, „Orizontul iubiriiˮ și „Destin sau viață adevăratăˮ, Mihaela Aionesei, „Anotimp sihastruˮ şi „Cămaşa de sareˮ, Iagan Ameih (dr. Mihai Ganea), „Năluca nopțiiˮ, Cristian Harnău, „Armata luminiiˮ, „Lumini în cascada timpuluiˮ (antologia Fil. Brașov), Doina Drăguț, „Timpul dintre valuri de luminăˮ, Vasile Cocarcea, „Ciuma roșieˮ, V. Crișan (V. Umbreanu), ultimele trei cărți (cu care a ajuns la 100 de titluri!), Elena Buică, „Pe cărările viețiiˮ, Cezarina Adamescu, „E. Buică, o ambasadoare a sufletului românescˮ, Teofil Mândruțiu, „Rădăcini de ploiˮ și „Pui de țărânăˮ, Aurel-Lucian Chira, „Concert de toamnăˮ, Vasile B. Gădălin, „Bonțida, inima Transilvanieiˮ, Pușa-Lia Popan, „Mai plouă floare din castaniˮ, Ovidiu Jucan, „Remedii bibliceˮ. Barbu I. Bălan, președintele FNRPE „Pro Memoriaˮ, a oferit participanților cel mai recent număr (51) al revistei trimestriale, aflate în al treisprezecelea an de existență.

Artistul gherlean multipremiat Constantin Istici a executat cu măiestrie un emoționant recital la nai, răsplătit cu îndelungi aplauze, care l-au rechemat pe scenă în finalul întâlnirii. Conducerii LSR i-a oferit cel mai nou material discografic al său, „Jocul la șurăˮ.

Prof.univ.dr.acad. Ștefania Kory Calomfirescu a venit înaintea publicului cu cea mai recentă carte a sa, „Despre Marele Profesor Iuliu Hațieganuˮ. Au vorbit despre activitatea autoarei și despre volum: Al.F. Țene, dr. I. Ciurtea, care a subliniat importanța demersurilor făcute de doamna Kory pentru a păstra vie memoria corifeilor Școlii Medicale Clujene, Ion Constantinescu, Gavril Moisa, Voichița Pălăcean-Vereș, Antonia Bodea.

Ca de obicei, cuvântul din urmă în ședința de cenaclu l-a avut Eugen Albu, președintele Cenaclului umoriștilor clujeni, „Satiriconˮ. De data aceasta, a renunțat la regalul epigramistic și, spre a marca momentul, a oferit din partea „Satiriconuluiˮ câte o Diplomă aniversară conducerii LSR: Al.F.Țene, G. Moisa, I. Constantinescu, I. Patca, Antonia Bodea și Voichița Pălăcean-Vereș.

Întâlnirea iubitorilor cuvântului scris s-a încheiat cu o agapă prietenească.

Următoarea ședință a Cenaclului „A. Silvestriˮ al LSR va avea loc în 27 octombrie, când se va lansa a 12-a Antologie Napoca Nova.

Voichița Pălăcean-Vereș

Sursa: http://confluente.ro/voichita_palacean_veres_1475221632.html
Vedeți și  

http://www.napocanews.ro/2016/09/la-cenaclul-literar-artur-silvestri%CB%AE-s-au-sarbatorit-10-ani-de-existenta-a-lsr.html

Maxim (Iuliu-Marius) Morariu - Recenzie „Aristotel C. Pârvulescu, Eseuri”

Aristotel C. Pârvulescu, Eseuri. Reflecţii din perspectiva vieţii cotidiene. O recuperare literară a fiului autorului, Mihail Berbinaru, Editura Semănătorul, Tismana, 2016.

Recenzie de Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

          Domnul Aristotel C. Pârvulescu, a fost, în mod cert, nu doar un magistrat erudit, cu o bogată cultură generală, ci şi un scriitor înzestrat şi prolific. O dovedeşte volumul de faţă, o recuperare, ce-i drept, cam tardivă, a fiului dânsului, care ne pune în faţă un scriitor talentat ce ştie să îmbine cu măiestrie umorul şi cultura, dispunând de o remarcabilă capacitate de a fi concis în exprimare, după cum remarcă prefaţatoarea lucrării, doamna profesoară Mihaela Botezatu[1]. De altfel, tot dânsa ne arată complexitatea personalităţii lui, caracterizându-l, în caracterizarea din debutul lucrării. Cităm:

,,De profesie magistrat, dar nu unul oarecare, ci cu mare vocaţie, Aristotel Pârvulescu a fost, în egală măsură, autor de eseuri, aforisme şi butade. Fiind înzestrat cu harul scrisului, creaţiile sale sunt mărturii grăitoare ale unul talent incontestabil.

A fost – îl putem numi aşa – un scriitor prolific, deoarece scrierile ce-i aparţin depăşesc cu mult, ca număr, pe cele aflate în volumul de faţă.

A intrat în contact cu personalităţi literare şi a publicat la revistele vremii, iar acest fapt confirmă cu tărie capacitatea sa creatoare"[2].

      Volumul se deschide cu o scurtă autobiografie semnată de autor (pp. 7-13), în paginile căreia, acesta descrie, într-o notă ludică pe alocuri, pasaje din copilăria şi mai apoi, din viaţa sa. Relaţiile cu părinţii sau bunicii sunt frumos surprinse aici, autorul fiind un adevărat maestru al descrierilor, deşi nu face abuz de ele. Iată, de exemplu, cum îşi descrie el bunicul:

,,Tata-moşu era înalt, uscăţiv, drept şi sprinten în mişcări, în ciuda celor 75 de ani pe care îi înşcherbase. Avea trăsăturile feţei ascuţite, pielea pigmentată, fruntea lată şi întinsă, nasul acvilin, marcat de mustaţa albă pe care o mângâia cu degetul arătător în dreapta şi stânga. Ducea o viaţă de sihastru. Era taciturn, întunecat, aspru, dar respectuos şi sobru. Se bucura de multă stimă din partea sătenilor. Deosebit de cumpătat în vorbă şi în purtări, ţinea la demnitatea personală până la orgoliu. Nu existase dată în care să nu mă atenţioneze în faţa musafirilor: Aristică, fii modest şi rezervat! Expresia devenise proverbială. La orice mişcare eram zeflemisit în special de ai mei: Aristică, fii modest şi rezervat!" (pp. 8-9).

      Urmează apoi adevărate pastile, în cadrul cărora, autorul vorbeşte despre anumite momente ale vieţii cotidiene, dă sfaturi, sau scrie texte cu o bogată tentă umoristică. Foarte interesant este modul în care autorul reuşeşte să pătrundă în profunzimea lucrurilor, chiar şi atunci când vorbeşte despre lucruri ce compun banalul cotidianului. Un astfel de exemplu îl constituie pastila dânsului despre răs  şi ilaritate. Aici, după ce se scuză în faţa cititorului pentru îndrăzneala de a aborda un asemenea subiect, în condiţiile în care nu poate fi clasificat drept un specialist al său, vorbeşte despre originile comportamentului şi relaţia lui cu vorbirea şi inteligenţa:

,,Ştiu în mod sigur (nu vă pot indica sursa), că râsul a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale şi va dispărea odată cu acea cauză care l-a generat: contrastul. ,,Râsul a apărut din contrast", ne spunea profesorul de psihologie, cu ceva ani în urmă. Şi, cum opoziţia dintre două situaţii surprinzătoare nu va dispărea niciodată, râsul va subzista totdeauna.

          Omul, mai întâi a râs şi apoi a vorbit. Gestul, şi nu vorba a stârnit pentru prima dată râsul. Când omul s-a întrebat de ce râde, a apărut umorul. Râsul este legat de umor aşa cum ginerele este lipit de mireasă la Oficiul stării civile. Ca să provoci râsul, trebuie să ai umor; ca să guşti umorul, trebuie să ai simţul umorului. Mai bine haz, fără umorişti, decât umorişti fără haz; mai bine umor din tristeţe, decât tristeţe din umor. Seriozitate nu înseamnă tristeţe. Dumnezeu ajută pe cei veseli pntru că El Însuşi are simţul umorului. Este motivul pentru care l-a lăsat pe Adam fără o coastă.

          Râsul ţine de inteligenţă; este măsura seriozităţii omului: ,,spune-mi de ce râzi, ca să îţi spun cât de serios eşti!" Pe cel care, în mod inteligent mă face să râd, nu-l întreb ce studi are. În Jurnalul său, Jules Renard remarca, pe bună dreptate: ,,O vorbă de duh bine găsită, face mai mult decât o carte prost scrisă" (pp. 25-26).

      Cu astfel de pastile scurte, dar bine scrise, abordând teme de actualitate şi împletind seriozitatea textului literar bine încropit cu umorul, acel dat ontologic al românului, reuşeşte Aristotel Pârvulescu să-şi coopteze cititorii. Lucrarea lui se constituie într-o adevărată antologie literară, cu pasaje umoristice şi cu un conţinut ce-l califică între scriitorii contemporani importanţi. E meritul fiului său acela de a-l fi restituit circuitului literar şi cititorilor şi cel al domnului profesor Nicolae Tomoniu, artizanul amplei mişcări culturale cunoscute sub numele de Semănătorul, de a-i fi oferit publicului cititor posibilitatea de a se delecta lecturându-i pastilele şi eseurile.

Având în vedere valoarea literară a operei domnului Pârvulescu, nu putem decât să felicităm editorii pentur iniţiativa avută şi să recomandăm cititorilor dornici de o carte bine scrisă, să poposească asupra însemnărilor sale.

Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

---

[1] Dânsa spune: ,,Autorul dispune de un uriaş potenţial de a concentra, de a exprima foarte multe în cât mai puţine cuvinte, reuşind, totuşi, să se facă perfect înţeles". Mihaela Botezatu, ,,Prefaţă", în Aristotel C. Pârvulescu, Eseuri. Reflecţii din perspectiva vieţii cotidiene. O recuperare literară a fiului autorului, Mihail Berbinaru, Editura Semănătorul, Tismana, 2016, pp. 3-4.

[2] Ibidem, p. 3.