NICOLAE
BĂCIUŢ
„Sunt suflet
în sufletul neamului meu....”
Există numeroase nedreptăţi ale istoriei literare după
decembrie 1989, cu ierarhii bulversate, cu excluderi încrâncenate, cu omisiuni
flagrante.
Lista este prea lungă şi nu constituie obiectul
acestor însemnări, care vizează doar un caz, cel al lui George Coşbuc, autor
canonic de notorietate, scos din manuale în cel mai pur registru stalinist.
Probabil că îngropată fiind agricultura românească,
trebuia îngropat şi „poetul ţărănimii”, falsă etichetă aplicată unui autor de
calibru academic, traducător din opere celebre, om al veacului său, având nu
doar sentimentul istoriei, ci căutând şi sensurile mitologice ale acesteia.
Anul 2016 marchează împlinirea a 150 de ani de la
naşterea sa. Centenarul naşterii sale a fost sărbătorit fabulos la Hordou, de o
amploare cum nu s-a mai întâlnit până la acea dată, 1966, poate cea mai
fastuoasă manifestare omagială dedicată vreunui scriitor român.
La o jumătate de veac de la centenar, după o prezenţă
consistentă în manuale şi în bibliografia şcolară, această nouă aniversare îl
găseşte pe autor aruncat în debaraua literaturii, cum i-ar plăcea unui măcelar
de istorie literară să spună/facă, cel care l-a aruncat acolo până şi pe
Eminescu.
Revista Vatra
veche se simte legată o dată în plus de destinul lui George Coşbuc, prin
însăşi destinul ei, conectat la una din strălucitele opere publicistice a lui
Coşbuc, revista Vatra, apărută în
1894, reuşind ca în doar 44 de numere apărute până în august 1896 să scrie o
pagină memorabilă a presei literare româneşti.
Prin revista Vatra,
seria 1971, Vatra veche se leagă de
revista celor trei – Caragiale, Slavici şi Coşbuc – asumându-şi în bună măsură
programul celor două publicaţii, adaptat, fireşte, la condiţiile secolului XXI.
Timp de mai bine de un an, tocmai pentru a nu ne
sufoca pe ultimii o sută cincizeci de metri, revista Vatra veche a găzduit un serial dedicat vieţii şi operei lui George
Coşbuc, din perspectiva istoriei literare, dar şi prin prisma orizontului de
veac XXI.
Gestul nostru de a publica această antologie, s-ar
vrea măcar o reverenţă la ceas aniversar, pentru că o aniversare nu e un scop
în sine, ci oportunitatea fericită de a reveni asupra unei opere, cu
instrumente noi de lectură şi cu alţi cititori, din succesiunea generaţiilor
ultime, mai puţin dedate la aromele clasice ale poeziei româneşti.
Am trecut în revistă destinul editorial al cărţilor
lui George Coşbuc şi, cu siguranţă, el este un privilegiat al sorţii, fiind
publicat în sute de mii de exemplare, în ediţii de cele mai diverse calibre şi
destinaţii, de la ediţiile pentru copii, la ediţiile de factură academică.
Aceasta decenii la rând, atât în antumitatea cât şi în
postumitatea operei sale.
În ultima vreme însă, după o logică didactică greu de
înţeles, opera lui George Coşbuc a fost pusă pe linie moartă, fiind lipsită de
mijlocul cel mai sănătos de menţinere a unei opere în actualitate, existenţa în
manualele şcolare.
Un astfel de tratament îngustează interesul pentru
opera coşbuciană, pe termen lung, pentru că s-a rupt o verigă din lanţul
destinului acesteia.
Vor avea de suferit şi reeditările, pentru că scade
piaţa cărţii coşbuciene.
Deşi, la aproape o sută de ani de la moartea poetului
de la Hordou, opera acestuia mai are un cuvânt de spus despre noi, despre locul
şi rostul nostru în lume, rămânând o piesă de bază a memoriei noastre culturale
şi nu numai!
Ne susţine în convingerile noastre, prin vocea sa
autoritară, un alt scriitor important al literaturii române, Liviu Rebreanu,
cel care scria la câteva zile de la moartea poetului, în 14 mai 1918, în ziarul
bucureştean Lumina: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul
literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu
păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară,
dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate
profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă
ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva
tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate,
voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”
Nu putem
să nu-l invocăm și pe Nicolae Iorga, cel care afirma că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate
extraordinară”. Iar George Călinescu vine să pecetluiască o operă: „Coşbuc nu este numai un desăvârşit tehnician,
dar nu rareori şi un poet mare, profund original (…)”.
La
relectură, poezia lui George Coşbuc, oricât de grea este povara timpului care a
generat-o, are suficiente virtuţi care să o impună în continuare în conştiinţa
unui public care va şti să ia din această poezie ceea ce e pulbere de aur,
lăsând deoparte zgura vremurilor.
Interesant
e că preocupările din ultima perioadă pentru opera lui Coşbuc capătă relief mai
ales prin contribuţiile unor ardeleni, de la Gavril Istrate la Petru Poantă, de
la profesorii Marin Iancu la Maria-Daniela Pănăzan, şi nu în ultimul rând, de
la academicianul Ioan-Aurel Pop, la eleva Alina Camelia Stanciu, parcă vrând să
argumenteze cei doi din urmă că redescoperirea lui Coşbuc nu ţine nici de
vârstă şi nici de calificarea profesională.
E acesta
un semn bun, e certitudinea că filonul de poezie coşbuciană se poate şi este
exploatat, dincolo de încrâncenări administrative sau lene a receptării, cu
acuze de vetusteţe.
Ca în
cazul marilor poeţi, şi opera lui George Coşbuc cu identitate stilistică
vădită, are substanţă şi unitate.
În rotundul ei de puţin peste trei decenii, opera lui Coşbuc are
relief. Simpla trecere în revistă acum, la ceas aniversar, este de evidenţă
irefutabilă: poezie, proză, publicistică, traduceri. Înfocat gazetar, contribuitor
la diverse publicaţii literare, de la Tribuna
la Vatra, de la Foaie ilustrată la
Sămănătorul...., George Coşbuc se constituie în figura cea mai proeminentă
a spaţiului transilvan de la sfârşit de secol al XIX-lea şi început al
secolului al XX-lea, fiind, alături de Rebreanu, Slavici, mai apoi Blaga,
temelia pe care se aşează o întreagă literatură a acestui neam.
Coşbuc nu este nici
“poetul ţărănimii”, nici al satului transilvan, el e poetului sentimentului
românesc al fiinţei. E poetul imortalizării unei lumi care se pierde în neantul
lumii, trecând-o indirect în mit. E poezia unei arhaicităţi care s-a pierdut
treptat, s-a degradat sau s-a transformat în altceva, lipsit de identitate şi
vigoare. E poezia unei spiritualităţi care-şi trăi momentele ei de sublim şi
irepetabil.
Sentimentul românesc al
fiinţei nu va putea fi priceput şi perceput fără opera lui Coşbuc.
Racordarea literaturii
româneşti la marea literatură a lumii a găsit în poetul din Hordou pe cel care
a înţeles complementaritatea devenirii umane.
Şi de aceea, opera lui
Coşbuc merită un nou început, o nouă lectură.
Această antologie este
doar o parte din ceea ce speram să fie atunci când mi-a venit ideea acestui
proiect.
Am făcut ceea ce s-a putut. Poate că vor reuşi alţii mai mult.
Dacă nu acum, mâine, pentru că pentru opera poetică, epică, publicistică,
pentru traducerile lui Coşbuc, există un mâine, care aşteaptă să-şi intre în
drepturi.
Sursa: BĂCIUŢ,
NICOLAE - ,,Sunt suflet în sufletul
neamului meu....”. George Coşbuc - 150. Târgu-Mureş: Editura Vatra veche,
2016,
Cartea
a fost prezentată în 18 septembrie la Casa Memorială „George Coşbuc”, iar în 20 septembrie 2016, la Gimnaziul
„George Coşbuc” din Târgu-Mureş, şi la Biblioteca orăşenească „Liviu Rusu” din
Sărmaşu.
Cu voia autorului, redacția revistei Sămănătorul va prelua din această antologie detalii despre marea manifestare omagială dedicată împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului și câteva articole care interesează elevii și cadrele didactice de la Tismana.
Imagini preluate din revista Vatra Veche, nr.9, 2016 .
