Marea amărăciune a lui Tudor Gheorghe este faptul că în Piaţa
Universităţii sunt mai puţini oameni decât la spectacolele lui de la
Sala Palatului. Crede în destinul istoric al României, dar nu crede că
schimbarea se va produce mai devreme de două-trei generaţii. Aşadar,
artistul îşi păstrează cu tristeţe convingerea că tot ce s-a întâmplat
în 1989 a fost... DEGEABA.
- Aţi avut cel mai dramatic mesaj social exprimat pe scenă, de
la Revoluţie încoace, cu spectacolul „Degeaba”. Aţi arătat că vă pasă şi
aţi protestat pe scenă. Ce se întâmplă, acum, cu spectacolul străzii?
- Faptul că în Piaţa Universităţii se adună 1.000-1.500 de oameni
este jenant, din punctul meu de vedere. Dacă ne gândim bine, Sala
Palatului are peste 4.000 de locuri şi la spectacolul meu a fost o
manifestaţie mult mai amplă. Acolo lumea, bineînţeles, aplauda, nu se
strigau lozinci, dar era sufiecient ce spuneam eu pe scenă. Sala
reacţiona, fiind evident că exista un consens al vorbelor mele cu
atitudinea mea. Lucrurile trebuie făcute altfel, aşa cred eu. Am mereu
sentimentul că pe noi ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un har extraordinar,
dar care, de foarte multe ori, se întoarce împotriva noastră.
- Este vorba despre umor?
- Da, de capacitatea noastră de a face haz de necaz. Este
fermecător ce lozinci, sloganuri, apar în aceste manifestări. Cât umor
este în „Vă rugăm să ne iertaţi, nu producem cât furaţi” sau în „Udrea,
nu uita, ţara nu-i poşeta ta!”... Sunt multe care dau dovadă de spiritul
nostru! Dar, vezi tu, acestea sunt debuşeuri. Astea ne fac să ne
răcorim.
- Ne amuzăm şi aşa ne trece supărarea?
- Da. Acesta este pericolul cel mai mare. Ne distrăm şi atât. Vine unul cu coşciugul, cu o colivă...
-Ne întrecem în a crea divertisment!
- Aşa e! Îmi aduc aminte de o
poveste foarte frumoasă care are toate calităţile unui banc. În Imperiul
Otoman, trimite paşa pe vizir să vadă ce se mai poate lua din ţările
româneşti. Vizirul vine încărcat cu de toate, iar paşa îl întreabă ce
făceau românii, cum au reacţionat. Plângeau, se dădeau cu capul de
pereţi, aşa i-a răspuns vizirul. L-a trimis din nou, după care iar l-a
întrebat ce au făcut românii. Băteau copiii, smulgeau părul din cap...
Şi tot aşa, până când răspunsul a fost: stau pe buza şanţului, fac
bancuri cu hoarda otomană şi râd de se prăpădesc. Paşa i-a zis: „Nu te
mai duce, că nu mai au nimic!”. Acum suntem în aceeaşi situaţie!
Citiţi mai departe interviul din JURNALUL NAŢIONAL
Postare propusă de prof. Maria Tirenescu
Urmăriţi acum înregistrarea spectacolului:
Filmul durează mai mult de o oră.
