Silviu Aurelian Jimborean - Canoanele Apostolice

Silviu Aurelian Jimborean

Canoanele Apostolice prezentare generală

Introducere

Încă dintru începuturile ei, Biserica primară a avut nevoie de reguli care să îi ofere posibilitatea de a se organiza și gestiona și pentru ca instituția nou formată să devină activă și funcționabilă, bazată fiind pe normele care îi delimitau ariile de activitate și îi ofereau puterea de a legifera și juriza anumite aspecte.

O dovadă deosebit de importantă care atestă existența unor norme și legislații cu aplicabilitate generală, adică a unor canoane care erau folosite în secolele de început ale vieții bisericești o constituie ceea ce numim astăzi în literatura de specialitate ca fiind canoanele apostolice. Acestea au apărut undeva în secolul al II-lea^[1] și sunt în număr de 85, legiferând probleme . 

De-a lungul istoriei, ele au fost traduse în diferite rânduri, atât integral, cât și parțial, atât în diferite Pidalioane sau lucrări, cât și în lucrări care s-au referit în mod explicit la ele.

O traducere frumoasă și bine realizată aparține părintelui pe atunci, Ioan Mihălcescu, mitropolitul de mai târziu Irineu al Moldovei, un mare om de cultură al vremii sale. Aceasta, realizată în colaborare cu economii Matei Pîslaru și G. Nițu, a apărut la editura Facultății de Teologie din Chișinău în anul 1929, unde el era de altfel de ceva vreme profesor universitar, fiind de mare folos atât studenților, cât și cercetătorilor care se vor apleca ulterior asupra acestei teme.^[2]

O altă lucrare de referință o reprezintă cea a regretatului și vrednicului de pomenire, părintele arhidiacon dr. dr. Ioan Floca, intitulată ,,Canoanele Bisericii Ortodoxe”, unde acesta traduce și el integral canoanele, alături de alte opere de mare frumusețe și valoare și de mare importanță canonică^[3]. Chiar dacă traducerea sa nu este întur totul originală sau nu este în chip total opera sa, lucrarea lui rămâne una deosebit de importantă, de referință în literatura canonică a Bisericii ortodoxe Române, atât prin încorporarea în paginile ei a canoanelor apostolice, cât și prin prezentarea altor lucrări precum hotărârile canonice ale sinoadelor ecumenice sau ale sinodului Trulan.

O altă lucrare de referință pentru teologia românească, în paginile căreia se regăsesc și canoanele apostolice, este cea a părintelui profesor Ioan Ică jr, intitulată ,,Canonul Ortodoxiei”.^[4] Alese, aranjate, traduse într-o limbă frumoasă și accesibilă, însoțite de glosare de termeni și explicate, comparate cu altele, canoanele apostolice, în număr de 85 se regăsesc și aici, întregind editarea integrală a predaniei apostolice și demonstrând existența canoanelor din primele secole creștine.

Alte referințe la caonnele apostolice vom regăsi apoi în toate lucrările de drept canonic, ele fiind receptate deosebit de bine și de frumos în cadrul dreptului canonic al ortodoxiei universale și bineînțeles și în dreptul canonic românesc, unde se regăsesc la mare cinste, fiind adesea adaptate în paginile previlelor și pidalioanelor, spre a fi apoi aplicate atât în lergislația bisericească, cât și în viața de zi cu zi a credincioșilor și a laicilor și având deci, acolo unde este cazul, și o aplicare civilă, ceea ce arată frumoasa și buna lor receptare în acest domeniu și în acest sens.

Un exemplu în acest sens îl constituie bunăoară lucrările părintelui profesor Ioan Floca pe care l-am pomenit mai sus, care, chiar și atunci când vorbește despre dreptul canonic românesc și despre legislația bisericească contemporană aflată în vigoare, arată locurile în care este vorba despre receptarea dreptului canonic aparținător canoanelor apostolice, delimitându-l și realizând trimiteri exacte.^[5]

Aceasta este așadar istoria canoanelor apostolice în ceea ce privește receptarea lor în Biserica Ortodoxă Română. Aceasta ne este dovedită în primul rând de către multiplele traduceri existente atât în timpuri mai vechi, cât și în timpurile mai noi, cu precădere în ultimele trei secole, în cadrul cărora el  se regăsește tradus integral și acceptat integral ca normativ pentru credința ortodoxă, valorificându-i-se totodată și multiplele și indispensabilele valențe istorice, care arată vetustețea și bogata sa utilizare încă din vremurile de început ale creștinismului.

Având în vedere acest fapt, vom încerca ca în rândurile următoare să ne ocupăm și noi cu analiza acestora. Vom avea în vedere numărul lor, sectoarele asupra cărora se opresc, importanța lor, împărțirea și receptarea lor de-a lungul timpului atât în cadrul sinoadelor și legislaturilor canonice ulterioare, cât și în cadrul bisericilor autocefale naționale de mai târziu în care se regăsesc ele.

Numărul, importanța și împărțirea și receptarea canoanelor apostolice

După ce am văzut cum au fost receptate în dreptul canonic românesc canoanele apostolice, este necesar să facem și o analiză profundă a lor, al cărei scop va fi reliefarea complexității, valorii și importanței lor.

Plasate pe locul întâi în toate colecțiile canonice ale Bisericii Ortodoxe, ele, în număr de 85,^[6] reprezintă o mare comoară și valoare a sa. Ele reprezintă de altfel izvoare comune ale dreptului canonic occidental și oriental,^[7] fiind clasificate în categoria colecțiilor postapostolice și constând din ,,norme moral-religioase, după care se conducea Biserica”^[8].

În privința originii lor, părerile sut împărțite. Cercetătorii sunt în unanimitate de acord că ele nu aparțin Sfinților Apostoli, ci unor ucenici ai acestora. Iată o  părere în acest sens:

,,Codicii apostolici nu provin de la Sfinții Apostoli, ci de la ucenici ai lor, care au cunoscut bine învățătura și gândirea Sfinților Apostoli”.^[9]

            Alții susțin că ele au fost folosite în Siria, în timp ce alții spun că au fost folosite în întreg spațiul creștin al Bisericii primare:

,,Canoanele Sfinților Apostoli sunt o colecție veche de 85 canoane disciplinare care au fost folosite în secolul IV ca text canonic  în Siria. Conținutul său, din multe punct de vedere, reflectă uzanțele din perioada preniceeană, dar cu siguranță nu origini Apostolice.^[10]

            Din punct de vedere al esenței și al profunzimii, ele reflectă însă cu certitudine ideile, convingerile și învățăturile Sfinților Apostoli, după cum arată în volumul său și marele canonist Nicodim Milaș:

Iar ca dovadă că aceste canoane sunt expresia celor învăţate de Apostoli şi a ceeace dânşii au transmis verbal celor dintâi succesori ai lor, serveşte împrejurarea că aceste canoane concordeayă deplin în ideile lor fundamentale cu doctrina cuprinsă în cărţile canonice ale Sfintei Scripturi, apoi serveşte ca dovadă şi aceea că ele corespund cu rigurositate deplină practicii bisericeşti, ce ni se înfăţişează în scrierile discipolilor Apostolilor și ale succesorilor lor și în fine faptul că sinoadele și Părinții din primele veacuri au recuoscut autoritatea lor apostolică. Astfel aceste canoane, dacă şi nu au fost date în scris nemijlocit de către Apostoli, totuşi sunt vrednice de numirea aceasta şi de cinstea dată lor de Biserica ecumenică.^[11]

            Sorgintea apostolică, rezultată din urmarea întru totul a ideilor apostolice, a consfințit-o biserica la Sinodul II Trulan^[12] când, prin canonul al II-lea, a statornicit hotărârile cuprinse aici drept universal valabile și obligatorii întregii Biserici și pentru totdeauna.^[13] 

Din analiza conținutului observăm că primele două analizează instituția episcopatului,^[14] respectiv cu hirotonia preotului, următoarele două se preocupă cu problema prinoaselor, cel dintâi cu cele pentru altar, următorul pentru cele ale clerului, cel de-al cincilea reglementează relațiile conjugale, după cum observăm din conținutul lui:

Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu-şi alunge soţia sa pe motiv de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească; şi stăruind să se caterisească.^[15]

            Mai apoi, observăm că cel de-al șaselea canon interzice episcopului să ia asupra sa purtări de grijă lumești, adică să aibă o slujbă laică sau alte activități (în limbaj contemporan – o afacere sau altceva), în timp ce al șaptelea interzicere prăznuirea Paștilor deodată cu praznicul iudaic:

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon va sărbători Sfânta Zi a Paştilor cu iudeii, înaintea echinocţiului de primăvară, să se caterisească.^[16]

            Cel de-al opătulea canon, deosebit de interesant și de important și el, reglementează chestiuni privitoare la împărtășanie pentru clerici:

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau vreunul (altul) din catalogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă (săvârşindu-se Sfânta Liturghie) nu s-ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească ca unul ce s-a făcut vinovat de tulburarea poporului şi a făcut să se nască bănuială împotriva celui care a adus ca şi când acesta nu ar fi adus-o după rânduială.^[17]

            Următorul canon reglementează probleme privitoare la împărtășirea credincioșilor^[18], celelalte două care îl urmează, al zecelea și al unsprezecelea interzic comuniunea cu cei osândiți și caterisiți, probleme ce se vor aprofunda și în următoarele două. Canonul 14 vorbește despre transferul episcopilor:

Nu este îngăduit ca un episcop, părăsindu-şi parohia (eparhia) sa, să se treacă la alta, chiar dacă ar fi silit (la aceasta) de către mai mulţi episcopi, fără numai dacă ar fi vreo cauză binecuvântată care-l silieşte să facă aceasta, şi adică, putând el să aducă celor de acolo (din altă eparhie) vreun folos mai mare în ceea ce priveşte dreapta credinţă. Dar şi aceasta (să nu o facă) de la sine, ci prin chibzuinţa multor episcopi şi cu cea mai mare rugăminte (în urma celei mai mari stăruinţe).^[19]

            Urmând o structură pe care am mai întâlnit-o și anterior, la împărtășirea clericilor, după expunerea problemei episcopale, canonul următor tratează problema transferului preoților (can 15-16), după care, cel de-al șaisprezecelea se preocupă de starea sa civilă. În următoarele canoane sunt combătute automutilarea și excesele, interzicându-se laicului care se mutilează să intre în cler și caterisindu-se celricul care săvârșește astfel de practici, după cum arată canonul 23:

Dacă cineva cleric fiind, se castrează (scopeşte), să se caterisească, căci este ucigaşul lui însuşi.^[20]

            Mai apoi, canonul 26 interzice căsătoria după hirotonie, după care sunt osândite simonia, folosirea influenței și a schismei (canoanele 29, 30, 31)^[21], cel de-al 32-lea vorbește despre posibilitatea ridicării afurisirii,iar următorul despre cartea canonică:

Nici unul dintre episcopii şi presibterii sau diaconii străini să nu se primească fără scrisori de încredinţare (recomandare), şi aducându-le pe aceastea, să fie ispitiţi (verificaţi), şi dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credinţe, să fie primiţi, iar de nu, dându-li-se lor cele de trebuinţă, să nu-i primiţi pe ei în biserică (comunitate), fiindcă multe se fac prin vicleană răpire (amăgire).^[22]

            Următoarele două canoane se referă la autonomie, cel din urmă consfințind autonomia eparhială:

Episcopul să nu îndrăznească să facă în afara eparhiei sale, în cetăţile şi în satele care nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviinţarea celor care stăpânesc cetăţile sau satele acelea, să se caterisească şi ei, şi cei pe are i-a hirotonit.^[23]

            Cel de-al treizeci și șaptelea canon reglementează o problemă care conferă statut juridic instituției mitropolitane. Aceasta trebuie să întrunească sinodul tuturor eparhiilor sale cel puțin de două ori pe an:

De două ori pe an să fie (întrunit) sinodul episcopilor, şi ei să cerceteze împreună dogmele dreptei credinţe şi să rezolve problemele (controversele) bisericeşti care se vor ivi: o dată, adică, în a patra săptămână a Cincizecimii, iar a doua oară, în a dousprezecea zi a lui octombrie.^[24]

            Urmează apoi un canon în care se definește statutul de administratori ai averilor bisericești ai episcopilor:

Episcopul să poarte grija tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească, administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele ce sunt ale Bisericii.^[25]

            Următoarele canoane reglementează probleme privitoare la averea episcopilor, la statutul lui, osândesc jocurile de noroc, beția și pe participanții la acestea (canoanele 42, 43, 44), opresc comuniunea cu ereticii (canonul 45). Un alt moment deosebit de important în rândul canoanelor îl constituie cele care se referă la Botez. Astfel, canonul 49 arată că Botezul se săvârșește numai în Sfânta Treime, iar următorul că se săvârșește prin trei afundări:

Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar boteza după orânduirea Domnului, în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, ci în trei fără de început, sau în trei firi sau în trei mângăietori, să se caterisească.

Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci numai o afundare, aceea care se dă (se practică) întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi, ci: mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.^[26]

            Urmează apoi o mulțime de canoane care reglementează probleme morale și de practică bisericească. Accesul la preoție poate fi oprit în condițiile în care se constată anumite păcate mari, mărturisite de către candidat însuși, sau reclamate de către alții, situație care-i îngreunează postura. O problemă importantă care constituie un impediment la hirotonie o consituie desfrânarea, după cum arată canonul 61:

Dacă împotriva unui credincios se face vreo învinuire de desfrânare sau de adulter sau de o altă oarecare faptă oprită şi s-ar dovedi, acela să nu se înainteze în cler (să nu devină cleric).^[27]

            Postul se regăsește și el între preocupările alcătuitorilor canoanelor. Astfel, dacă cel din zilele de peste săptămână și din perioadele orânduite de Biserică este încurajat, prin canonul 69 ( în special Postul Paștelui), cel din sâmbete și duminici este înfierat cu tărie, cei ce s-ar face vinovați de o asemenea faptă fiind privat de comuniunea Bisericii, conform canonului 66:

Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă (afară numai de una)^[28] să se caterisească; iar de ar fi laic, să se afurisească.^[29]

            Se mai arată de asemenea și irepetabilitatea Tainei Hirotoniei ( cu excepția cazurilor în care ea a fost primită de la eretici, canonul 68) care ar însemna o neîncredere în harul lui Dumnezeu și în lucrarea Lui:

Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon, va primi a doua hirotonie de la altcineva, să se caterisească şi el, şi cel ce l-a hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că are hirotonia (întâia) de la eretici. Căci cei ce sunt botezaţi sau hirotoniţi de unii ca aceştia nu este cu neputinţă să fie nici credincioşi, nici clerici.^[30]

Urmează apoi încă o serie de canoane, mare parte cu referire la intrarea în cler, după care, corpusul canonic se încheie cu  consfințirea cărților care alcătuiau la acea vreme canonul Sfintei Scripturi:

Vouă, tuturor clericilor şi laicilor, să vă fie cărţi cinstite şi sfinte adică ale Vechiului Testament: Cinci ale lui Moise - Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul; a lui Iisus Navi - una; a Judecătorilor - una; a lui Rut - una; patru ale Împăraţilor; două Paralipomene ale cărţii zilelor; două Ezdra; un Estera, trei ale Macabeilor; una a lui Iov; una a Psaltirii; trei ale luI Solomon - Pildele; Ecleziasticul; Cântarea Cântărilor; ale Proorocilor - douăsprezece; a lui Isaia - una; a lui Ieremia - una; a lui Iezichel - una; a lui Daniel - una. Pe deasupra, să vă mai fie aminte spre a învăţa pe tinerii voştri: înţelepciunea mult învăţatului Sirah. Iar ale noastre (adică ale Noului Testament) patru evanghelii; a lui Matei, lui Marcu, a lui Luca şi a lui Ioan; paisprezece epistole ale lui Pavel; două epistole ale lui Petru; trei ale lui Ioan; una a lui Iacob; una a lui Iuda; două ale lui Clement şi orânduirile (aşezămintele, constituţiile) făcute cunoscute vouă episcopilor în opt cărţi, prin mine Climent, care nu trebuisc a fi date în vileag între toţi, din pricina lucrurilor tainice dintr-însele şi Faptele Apostolilor noştri.^[31]

            Acestea sunt așadar cele 85 de canoane. Pomenite și de Eusebiu de Cezareea,^[32] de Sfântul Ioan Damaschinul^[33] și de alți autori, cel din urmă atribuindu-l lui Clement Romanul, datorită referinței nominale din utlimul canon, ele reprezintă o scriere a perioadei imediate celei apostolice deosebit de importantă, bogată în conținut și profunzime, care reglementează principalele raporturi ale vieții Bisericii primare.

 Temele principale întâlnite aici și explicitate și reglementate sunt eclesiologia (în principal prin ierarhia și organizarea bisericească și prin statutul instituției eclesiastice, implicit prin articolele de natură administrativă – convocarea sinoadelor, calitatea de administrator al eparhiei a episcopului), partea sacramentală (întâlnim Taina Hirotoniei și impedimentele la aceasta, precum și recomandări privitoare la ea, Taina Botezului, care se face prin trei afundări și în numele Sfintei Treimi, pe baza învățăturii Scripturistice (Matei 28, 19), Taina Pocăinței, prezentată și având același efect și la clerici și la mireni), dar și latura morală, deosebit de bine reprezentată, cu o pondrere predominantă, care nu face altceva decât să arate regulile de urmat.

Concluzii

Analizând cele 85 de canoane apostolice, observăm consonanța lor cu învățătura apostolică pe care o regăsim în cele patru Evanghelii și în epistolele pauline, petrine și ale celorlalți apostoli, fie ele marcate de o destinație precisă, fie sobornicești.

Din punct de vedere al tematicii tratate, am văzut că ele sunt foarte utile, atât pentru a consfinți existența în Biserica primară a unor texte din canonul scripturistic (canonul 85), cât și pentru a arăta problemele bisericii primare și regulile care o guvernau (existența ereticilor, schismaticilor etc), dar și a unei vieți sacramentale, active și bine reglementate încă de pe atunci.

Observăm că, dincolo de acceptarea lor unanimă prin canonul al II-lea al sinodului II Trulan,  și astăzi ele se regăsesc în unanimitate între legiuirile bisericești, ceea ce arată valoarea și importanța lor și caracterul lor nepieritor, dar totodată și profunzimea lor ca legiuiri bisericești.

În concluzie, observăm importanța canoanelor apostolice, faptul că ele au avut și atunci și după aceea o receptare integrală și generală și că le regăsim și astăzi în legiuirile bisericești, datorită importanței lor.

BIBLIOGRAFIE

A.     Izvoare

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
2. ***, Canoanele, text și interpretare, vol II ( Sinoadele ecumenice), Tipografia cărților bisericești, București, 1935.
3. Floca, Ioan N., Canoanele Bisericii ortodoxe – note și comentarii,  Ediția a III-a îmbunătățită (ediție îngrijită de dr. Sorin Joantă), Editura Arhidiacezana, Sibiu, 2005.
4. Târâlă, Zosima, Popescu, Haralambrie, Pidalion cu orânduire nouă și tâlcuiri, Editura Institutului de Arte Grafice ,,Speranța”, București, 1933, p. 258-305

B.     Volume

5. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, Iași, 2000.
6. Ică, Ioan jr., Canonul Ortodoxiei – vol.  I. Canonul apostolic al primelor secole, Editura Deisis, Sibiu, 2008.
7. Floca, Ioan, Drept canonic Ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
8. Hertling, Ludwig, S.J., Istoria Bisericii,  traducere  pr. prof. dr. Emil Dumea, Editura Ars Longa, Iași, 2001.
9. Mihălcescu, Ioan, Pâslaru, Matei, Nițu, G. N., Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice, ,,Colecția Teologică”, volumul II, Editura Facultății de Teologie din Chișinău, Chișinău, 1929.
10.  Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, traducere pr. dr. Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1931.
11. Pal, Maximian, Pătrașcu, Mihai, Curs de drept canonic oriental,  Editura Serafica, Roman, 2007.
12. Rămureanu, Ioan, Istoria Bisericească Universală, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.
13. Stănciulescu-Bârda, Alexandru, Drept canonic - curs ţinut la Facultatea de Teologie a Universităţii "Al. I. Cuza" din Craiova în anul universitar 2005-2006, Editura Sitech, Craiova, 2006.

C. Surse Electronice

14. http://iulianmihaiconstantinescu.blogspot.ro/2008/06/canoanele-apostolice.html, accesat în 02. 01. 2013.
15. http://www.resurse-ortodoxe.ro/ortodox/canoanele-bisericii-ortodoxe/ , accesat în 02. 01. 2013.

Articol scris de:

·     Silviu Aurelian Jimborean

·     Student Cancelar al Facultatii de Teologie Ortodoxa

---

^[1] http://iulianmihaiconstantinescu.blogspot.ro/2008/06/canoanele-apostolice.html, accesat în 02. 01. 2013; http://www.resurse-ortodoxe.ro/ortodox/canoanele-bisericii-ortodoxe/ , accesat în 02. 01. 2013.

^[2] Pr. Ioan Mihălcescu, Economul Matei Pâslaru, Economul G. N. Nițu, Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice, ,,Colecția Teologică”, volumul II, Editura Facultății de Teologie din Chișinău, Chișinău, 1929. Lucrarea posedă, pe lângă traducerea frumoasă și accesibilă și un bogat aparat subsidiar care cuprinde trimiterile scripturistice referitoare la temă, pe care traducătorii le-au căutat și postat în subsolul paginilor ei, spre a face mai ușoară lectura celui care se va opri asupra ei și spre a da o notă de profesionalism în plus muncii lor.

^[3] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii ortodoxe – note și comentarii,  Ediția a III-a îmbunătățită (ediție îngrijită de dr. Sorin Joantă), Editura Arhidiacezana, Sibiu, 2005, pp. 7-55. Canoanele cuprind pe lângă prezentare și o analiză frumoasă și bine structurată și comparații cu hotărârile altor sinoade, ceea ce arată receptarea lor în dreptul bisericesc de mai târziu.

^[4] Diac. Ioan Ică jr., Canonul Ortodoxiei – vol.  I. Canonul apostolic al primelor secole, Editura Deisis, Sibiu, 2008. Spre deosebire de lucrările anterioare de acest fel, aici fragmentele alese și publicate sunt explicate și analizate, ceea ce constituie un mare plus al lucrării.

^[5] Arhid. Prof. dr. Ioan Floca, Drept canonic Ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, pp. 61, 62, 222, 309, 320, 346, 115, 258, 113, 307, 347, 73, 189, 320, 322, 326, 345, 64, 214, 228, 11, 175, 217, 275, 221, 10, 253, 220, 318, 325, et passim.

^[6] ,,În toate colcețiunile canonice ale Bisericii Ortodoxe, locul dintâiu îl ocupă cele 85 de canoane ale Sfinților Apostoli”. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, traducere pr. dr. Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1931, p. 11.

^[7] Maximian Pal, Mihai Pătrașcu, Curs de drept canonic oriental,  Editura Serafica, Roman, 2007, p. 69.

^[8] Alexandru Stănciulesc-Bârda, Drept canonic - curs ţinut la Facultatea de Teologie a Universităţii "Al. I. Cuza" din Craiova în anul universitar 2005-2006, Editura Sitech, Craiova, 2006, p. 418.

^[9] Ibidem, p. 56.

^[10] Maximian Pal, Mihai Pătrașcu, op. cit., p. 68 (ele au fost redactate probabil de același autor care a compus și Constituțiile Apostolice).

^[11] Nicodim Milaș, op. cit.,  p. 11.

^[12] Pentru hotărârile Sinodului II Trulan, prezentate și analizate din punct de vedere canonic, a se vedea: . prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 179; Arhid. prof dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodxe- note şi comentarii, Ediţia a treia îmbunătăţită, Ediţie îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Tipografia Arhidiacezană, Sibiu, 2005, p. 106-177; Arhim. Zosima Târâlă, pr. Haralambrie Popescu, Pidalion cu orânduire nouă și tâlcuiri, Editura Institutului de Arte Grafice ,,Speranța”, București, 1933, p. 258-305; ***, Canoanele, text și interpretare, vol II ( Sinoadele ecumenice), Tipografia cărților bisericești, București, 1935, p. 217- 255.

^[13] Nicodim Milaș, op. cit., p. 11; Maximian Pal, Mihai Pătrașcu, op. cit., p. 68.

^[14] Cf. Ludwig Hertling S.J., Istoria Bisericii,  traducere  pr. prof. dr. Emil Dumea, Editura Ars Longa, Iași, 2001, p.  166; Cf. Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, Iași, 2000, p. 255, care văd această problematică și în contextul Sinodului II Trulan.

^[15] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii ortodoxe – note și comentarii, op. cit., p. 9.

^[16] Ibidem,  p. 10.

^[17] Ibidem,  p. 10.

^[18] Pr. Ioan Mihălcescu, Economul Matei Pâslaru, Economul G. N. Nițu, op. cit., p. 79.

^[19] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii ortodoxe – note și comentarii, op. cit., p. 15.

^[20] Ibidem,  p. 19.

^[21] Dacă vreun episcop presbiter sau diacon ar dobândi această vrednicie (demnitate) prin bani, să se caterisească şi acela ce l-a hirotonit şi să se taie cu totul din comuniune (Biserică), ca Simon Magul de către mine Petru ( can. 29); Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori (dregători) lumeşti, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească şi să se afurisească, de asemeni şi toţi părtaşii (complicii) lui (can. 30); Dacă vreun presbiter, desconsiderând pe propiul său episcop, ar face adunare osebită (separată) şi ar pune (aşeza) alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii, acela să se caterisească ca iubitor de stăpânire, căci este tiran (uzurpator). De asemnea şi ceilalţi clerici, şi (anume) câţi se vor adăuga (ataşa) lui, iar laicii să se afurisească. Dar aceasta să se facă numai după una şi a doua şi a treia stăruinţă (poftire la ordine) din partea episcopului (can. 31). Ibidem,  pp. 22-23.

^[22] Ibidem,  p. 24.

^[23] Ibidem, p. 25.

^[24] Ibidem, p. 27.

^[25] Ibidem,  pp. 27-28.

^[26] Ibidem,  pp. 30-31.

^[27] Ibidem, p. 35.

^[28] De unde rezultă că postul în sâmbăta Paștelor era permis și chiar încurajat (n.n.)

^[29] Ibidem, p. 37.

^[30] Ibidem, p. 41.

^[31] Ibidem, pp. 54-55. Chiar dacă din ele lipsesc câteva, el este totuși foarte important, reflectând receptarea canonului biblic în acea vreme.

^[32] Nicodim Milaș, op. cit.,  p. 13.

^[33] Ibidem, p. 17.