SENTINȚELE DOMNULUI, CR.T. POPESCU
Motto : « Vocea lui Dumnezeu este vocea
poporului, și fiindcă chipul lui
Dumnezeu este chipul poporului, dau înțeles glasului poporului, sunt eu (un
geniu) vocea lui Dumnezeu »
Mihai Eminescu,ms.2257, f.7
Deși mă aflu în
fața unui om al scrisului pe care îl prețuiesc și uneori îl admir, - pentru
cultura, intransigența ne-cameleonică a opiniilor și pentru vocația lui scriitoricească (chiar
dacă nu întotdeuna îi împărtășesc opiniile și-i apreciez umbrele de vulgaritate care-i virusează uneori strălucirea
discursului pamfletar) – mă văd nevoit astăzi, în numele prețuirii și al
respectului pentru Eminescu și față de toți cei pentru care poetul nostru
național nu este cadavrul din dulapul
cioclilor culturali, să pun în discuție
două sentințe lansate de Cr.T. Popescu în transmisiunea Gândul, on line, consacrată, pe 15
ianuarie lui M. Eminescu : Eminescu
a fost ateu și Eminescu n-a fost
român. Am avut sentimentul, când am auzit asemenea proclamații, că acest intelectual inteligent, cu forță analitică ,
stăpânire solidă a proprietății termenilor și familiaritate, nu doar prin
răsfoire, cu opera lui Eminescu (inclusiv publicistica), dorește din nou să
provoace și să-și singularizeze în răspăr prestația. Pentru că mi-e greu să am
dubii asupra bunei sale credințe.
In legătură cu prima, se impune mai
întâi o disociere : identitatea atee a unui om nu se definește nemijlocit
prin raportul acestuia cu instituția bisericească, ci cu divinitatea. Definitorie
este credința iar nu eventualele rezerve critice față de biserică ori
față de unii din reprezentanții ei. Cât despre exemplul dat pentru a-și susține decizia identificatoare
(discursul proletarului), el este unilateral și reductiv, ignorând scenografia
rolurilor și noima proiecțiilor cu care
este investit eul poetic, nu doar în « Împărat și proletar », ci în
multe din creațiile lui Eminescu. Dar realitatea care contrazice și mai evident
calificarea amintită este opera însăși. Deși la o privire superficială s-ar
părea că reprezentarea divinității și a trăirilor în raport cu aceasta n-a prea
stimulat interesul poetului, realitatea operei dezvăluie cu totul altceva[i]. Fără a ne referi la
proză, teatru, cugetare sau corespondență, - și ele destul de semnificative pentru subiectul în discuție –
poezia lui Eminescu cuprinde peste 30 de creații inspirate de problema
dumnezeirii, a bisericii, a tradițiilor creștine sau a vieții lui interioare,
raportate la Dumnezeu. Prima constatare ce se impune este faptul că, din
totalul poeziilor pe această temă, doar șapte au fost publicate de poet. Restul
a rămas în paginile de manuscris și se poate spune, fără teama de a exagera, că
cele mai interesante, cele mai bogate în semnificații și cele mai tulburătoare
au rămas acolo, în intimitatea scrisului destinat în primul rând sieși.
Se poate pune întrebarea de ce ? Din
complexitatea virtuală a răspunsului, ne oprim aici doar la o componentă. In
sistemul de valori al lui Eminescu,
între resorturile interioare ale viețuirii și ale creației, credința în
ceva sau în cineva este o disponibilitatea fundamentală. Izvor al făptuirii, ea
focalizează toate energiile eului, dând consistență și sens vieții. Într-un
concept de scrisoare neexpediată către Carmen Sylva (1876, ms.2262), poetul își
exprimă o astfel de convingere : « Căci
a crede, a mai crede încă în ceva pe lume, este un bun al sufletului care ar trebui
să rămână intangibil și sfânt ». Iar într-un alt manuscris (2264),el
își nota: « Credința e ceva care
zidește…numai lucruri sfinte creează idealuri și-nboldesc pe
oameni să se încumete a lupta pentru ele ». Trebuie observat
însă că pentru Eminescu, credința autentică se trăiește cu discreție în forul
interior al ființei și, mai ales, se validează prin faptă. In postuma Preot și filosof, - răspuns polemic dat
unor mustrări preoțești – poetul face disocierea fundamentală dintre credința
afișată și necredința faptei, subliniind unde se află el (« De n-o-mbrăcăm în pilde e semn c-am înțeles/ Că-n noi este
credință, ce-n alții e eres ») și mai ales sugerând ideea grației
divine care se revarsă ca un har asupra poetului, asupra filiosofului (« Nu ne mustrați ! Noi suntem de
cei cu-auzul fin ! / Și pricepurăm șoapta misterului divin »).
Dacă
aici perspectiva e circumstanțiată teluric, într-unul din marile poeme de
tinerețe, Povestea feciorului de împărat
fără de stea, Eminescu ne propune o proiecție, o hieroglifă a propriei
ființe sacralizate de geniu. Feciorul face parte din categoria accidentelor
cosmice născătoare de unicitate. Neavând stea și nici înger de pază ca orice
muritor, asemenea zămisliri prticipă nemijlocit la manifestarea divinului
(« Dumnezeu în lume le ține loc de
tată/ Si pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată »). Harul suprem al
unei astfel de întrupări este însemnul aleșilor nepereche, este efigia
identificatoare a lui Eminescu însuși (« Că-n
lumea dinafară tu nu ai moștenire,/ A pus în tine Domnul nemargini de
gândire »).
Extrem de pilduitoare în discuția
noastră, sunt poemele Memento mori, -
acea nebuloasă a întregii creații, cum o socotea Perpessicius – sau Mureșanu, mai ales varianta din 1876.
Fără a intra în detalii analitice, care pot fi găsite în studiul amintit, aș
vrea să observ că în primul dintre ele, chiar în contextual răzvrătirii
anti-divine, a elogiului făcut lui Satan,- nu satana biblică, ci întruchiparea
romantic ă a revoltatului existențial –
apare o invocație profund definitorie: “Stinge,
puternic Doamne, cuvântul nimicirii/ Adânc, demonic-rece, ce-n sufletu-mi
trăiește./ Coboară-te în mine, mă fă să recunosc / C-a ta făptură slabă-s. Nu
mă lăsa să sper/ Că liber-mare-mândru prin condamnarea ta/ N-oi coborâ în iaduri de demoni salutat/ Ca unul ce
menitu-i de a le fi stăpân - / Stăpân geniilor pieirii !”
Există
apoi la Eminescu poezii care, chiar prin titlu, invalidează proclamația
amintită ( Colinde, colinde, Preot
și filosof, Învierea ), ca să nu mai vorbim de cele care sunt structurate sub forma de rugă (Rugăciune, Răsai asupra mea, Rugăciunea
unui dac). Înainte de a încheia aceată parte cu două probe ale « ateismului »
eminescian , țin să atrag atenția asupra uneia din capodoperele creației lui lirice,
revelatoare pentru subiectul în discuție. Este vorba de sonetul Răsai
asupra mea pe care îl analizez în cartea amintită și care ar lua prea mult
spațiu în acest cadru.
Prima
probă promisă este poezia Rugăciune pe care o reproduc integral, fără nici un comentariu: “Crăiasă
alegându-te / Ingenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie /Din valul ce ne
bântuie;/Fii scut de întărire / Și zid de mântuire, /Privirea-ți adorată/
Asupră-ne coboară,/ O, Maică preacurată/ Și pururea fecioară,/ Marie !”
Cea
de a doua este o meditație amară, - dar cât de actuală și profundă ! –
publicată la 16 aprilie 1878, în ziarul Timpul, cu titlul Paștele. Transcriu două fragmente din
acest text[ii], propunându-l spre
meditație, nu doar d.lui Cristian Tudor Popescu:
« De două mii de ani aproape ni se predică să
ne iubim și noi ne sfâșiem. De mai multe mii de ani Buddha-Sakya-Muni visează
împăcarea omenirii, liniștea inimei și a minții, îndurarea și nepzmuirea, și cu
toate aceste de tot atâtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele
presură pământul cu sânge și cu cenușă. În locurile unde au înflorit odinioară
cetăți frumoase pasc pe risipe turmele, și ceea ce necesitatea au ridicat, ura
au dărâmat.(….) Dar rămâne datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e demult ;
și de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al
adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei,
pentru ca să se bucure cei buni în ziua
învierii , când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe
altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru
înviere, strigând cu toți Hristos a înviat. »
Ciudat
tip de ateu va fi fost Mihai Eminescu !!!
Cât
privește cea de a doua sentință, ea nu este nici serioasă și nici decentă. Dacă
ar fi să glumim, - deși numai de glumă nu ne arde când ne simțim maculați chiar
de cei pe care i-am simțit sensibili la curățenie – am spune că opinia d.lui
Cr.T. Popescu este una rasistă. E adevărat, nu ura pare a-i fi sursa, ci scârba, disprețul, lehamitea
față de poporul căruia îi aparține. Dacă
îi aparție… Spun asta pentru că, dacă i-am adopta raționamentul care stă la
baza ne-românismului lui
Eminescu, o întrebare elementară ar putea fi formulată : dl. Cr. T. Popescu se simte ca facând parte
din « pătura superpusă » de astăzi, ca să folosesc o sintagmă
emblematică a lui Eminescu ? Dacă răspunsul este da, - ceea ce mă îndoiesc -
dl. Popescu nu este român… Așa cum
de altfel, multe milioane de români ar trebui socotiți ne-români. Dacă
răspunsul este nu, el este român ca și
Eminescu (sper ca alăturarea de poetul nostru național să nu-l vexeze).
Schimbând
însă registrul, să observăm mai întâi că decizia identificării amintite nu se
întemeiază pe criterii etnice. Spre onoarea
comentatorului, el nu se înscrie în seria sferto-docților ori a
mercenarilor politici care, plecând de la numele de Eminovici (dar ignorându-l
pe cel de Iurașcu) au încercat să-l plaseze pe Eminescu în categoria
ne-românilor , adică a multora din cei
care au avut de suportat intransigența lui necruțătoare. Dl. Popescu își
întemeiază opinia pe criterii morale. Or, așa cum 
se știe, identitatea etnică a
unui om nu este definită de componenta morală. Omul etnic nu e totuna cu omul
etic. Bun și rău, cinstit și necinstit, credincios și necredincios, harnic și
leneș, generos și zgârcit, tolerant și intolerant, - iar lista ar putea
continua mult și bine – sunt coordonate morale pe care le aflăm la toate
popoarele și în toate timpurile. Deci, în plan teoretic, raționamentul este
fals, specualțiile derivate de aici foarte discutabile iar concluzia ca atare.
Dar dincolo de aceste considerente teoretice, este decent, ca să nu spun
admisibil, ca cineva să stabilească identitatea etnică a unui om, - și nu a
oricui, ci a lui Eminescu – în pofida și în opoziție cu ceea ce el a declarat
că este și mai ales cu viața și opera lui ?! Este investit cumva dl. Cr.
T. Popescu de vreo instanță lumească ori
divină să decidă cine este și cine nu este român ? N-am să ma opresc asupra luptei lui Eminescu
pentru unitatea tuturor românilor (
sărbătoarea de la Putna, acțiunea clandestină în Bucovina de nord, activitatea clandestnă în societatea
« Carpații »), n-am să mă opresc asupra operei lui literare, expresia
sublimată a unui românism exponențial, aș vrea doar să-i invit pe toți cei care
au dubii asupra identității și valorii umane a lui Eminescu să-i parcurgă cele
peste 3500 de pagini de publicistică din vol. IX-XIII ale ediției critice. Stiu
că e o invitație cărora puțini vor putea sau vor vrea să-i dea curs. Dar numai
citindu-l pe Eminescu, - nu răsfoindu-l selectiv și în diagonală – vom putea
să-l cunoaștem în chip autentic și până la urmă să ne cunoaștem pe noi înșine,
ca popor și ca indivizi.
se știe, identitatea etnică a
unui om nu este definită de componenta morală. Omul etnic nu e totuna cu omul
etic. Bun și rău, cinstit și necinstit, credincios și necredincios, harnic și
leneș, generos și zgârcit, tolerant și intolerant, - iar lista ar putea
continua mult și bine – sunt coordonate morale pe care le aflăm la toate
popoarele și în toate timpurile. Deci, în plan teoretic, raționamentul este
fals, specualțiile derivate de aici foarte discutabile iar concluzia ca atare.
Dar dincolo de aceste considerente teoretice, este decent, ca să nu spun
admisibil, ca cineva să stabilească identitatea etnică a unui om, - și nu a
oricui, ci a lui Eminescu – în pofida și în opoziție cu ceea ce el a declarat
că este și mai ales cu viața și opera lui ?! Este investit cumva dl. Cr.
T. Popescu de vreo instanță lumească ori
divină să decidă cine este și cine nu este român ? N-am să ma opresc asupra luptei lui Eminescu
pentru unitatea tuturor românilor (
sărbătoarea de la Putna, acțiunea clandestină în Bucovina de nord, activitatea clandestnă în societatea
« Carpații »), n-am să mă opresc asupra operei lui literare, expresia
sublimată a unui românism exponențial, aș vrea doar să-i invit pe toți cei care
au dubii asupra identității și valorii umane a lui Eminescu să-i parcurgă cele
peste 3500 de pagini de publicistică din vol. IX-XIII ale ediției critice. Stiu
că e o invitație cărora puțini vor putea sau vor vrea să-i dea curs. Dar numai
citindu-l pe Eminescu, - nu răsfoindu-l selectiv și în diagonală – vom putea
să-l cunoaștem în chip autentic și până la urmă să ne cunoaștem pe noi înșine,
ca popor și ca indivizi.
Voi
încheia aceste rânduri cu două mărturisiri ale celui care avea conștiința că Dumnezeul geniului m-a sorbit din
popor :
- « Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe
spatele căruia diplomații croiesc charte și rezbele, zugrăvesc împărății despre
care lui nici prin gând nu-i trece ; iubesc acest popor, care nu servește
decât de catalici acelora ce se înalță la putere, - popor nenorocit care geme
sub măreția tuturor palatelor de ghiață ce i le așezăm pe umeri »
(ms.2275)
Sărmanul Eminescu !..multe
ingratidini ale posterității și-a prevăzut, dar că va fi decretat ne-român nu
și-a imaginat nici în cele mai teribile coșmaruri.
Alexandru
MELIAN
Grafica eminesciană aparţine lui: Mihai Catruna
Vedeţi alte desene la fel de bine realizate pe blogul lui.
Grafica eminesciană aparţine lui: Mihai Catruna
Vedeţi alte desene la fel de bine realizate pe blogul lui.
[i] Pentru cei interesați, a se consulta studiul « Eminescu și Divinitatea », în A. MELIAN, Polemici implicite , Ed. Universității
din București, 2003, sau Editura online Samanatorul,2011
[ii] Un comentariu pe marginea lui, intitulat Testamentul Poetului, precum și analiza poeziei Răsai asupra mea, în sub-capitolul
intitulat Ruga tragică, se află în
cartea Mihai Eminescu – Poezia invocației, Ed. Atos,
București, 1999
