Legea naturală și normele canonice
Lucrare
realizată de Ionuț Hens
INTRODUCERE
Această lucrare are ca temă legătura
dintre Legea naturală și legea bisericească, fapt ce reiese și din titlul
acestei lucrări de seminar. Lucrarea este structurată pe 3 capitole mari,
fiecare cu o temă separată, care reiese și din titlul fiecărui capitol,
precedate de o scurtă introducere, iar la final câteva concluzii finale ale
lucrării.
În primul capitol m-am oprit asupra Legii naturale pe
care am prezentat-o prin intermediul Revelației divine. Prezentarea Revelației
divine am împărțit-o în 2 subcapitole, Revelația naturală și Revelația
supranaturală, cu cele două căi de transmitere ale sale : Sfânta Scriptură și
Sfânta Tradiție.
Capitolul al doilea are ca temă, legea
bisericească. Am început prin prezentarea câtorva noțiuni introductive și date
istorice despre apariția legii bisericești și factorii care au determinat
apariția legii bisericești.
Ultimul capitol al lucrării mele are
ca temă legătura dintre cele 2 capitole anterioare și dintre temele abordate
mai sus : Revelația dumnezeiască și legile bisericești.
Lucrarea își propune să răspundă la câteva întrebări : Ce este Revelația dumnezeiască ? ; De câte
feluri este această Revelație ? ; Ce reprezintă legea bisericească ? ; În ce
condiții a apărut această lege bisericească ? Există vreo legătură între
Revelația între Revelația dumnezeiască și legea bisericească ? Care este
această legătură ?
Răspunsurile la aceste întrebări se
regăsesc în cuprinsul lucrării și alcătuiesc conținutul acesteia, fiind practic
scheletul pe care a fost alcătuită această lucrare.
CAPITOLUL I
1. REVELAȚIA DUMNEZEIASCĂ
Revelația ( de la latinescu revelo, revelatio = a descoperi,
descoperire) sau descoperirea dumnezeiască este acțiunea prin care Dumnezeu Se
descoperă, adică Se face cunoscut pe Sine oamenilor, arătându-le acestora
voința și planurile Sale în legătură cu lumea și cu oamenii. Dacă nu ar exista
Revelație, cunoașterea lui Dumnezeu n-ar fi posibilă oamenilor, deoarece, El
fiind o ființă spirituală, nu poate fi cunoscut prin simțuri. Prin acțiunea
revelației, Dumnezeu Se coboară la om, împărtășindu-i acestuia, pe măsura lui
de înțelegere, cunoștințe despre Sine, despre voința și planurile Sale.
Revelația divină este absolut necesară
omului, deoarece fără ea n-ar putea cunoaște nimic despre Ființa divină și din
voia Sa și astfel n-ar putea să-și îndeplinească scopul ultim pentru care a
fost creat. Scopul ultim al omului fiind preamărirea lui Dumnezeu și dobândirea
fericirii veșnice, acesta n-ar putea fi îndeplinit de om dacă nu L-ar cunoaște
pe Dumnezeu, precum ne spune Însuși Mântuitorul Hristos : „Și aceasta este viața veșnică să Te cunoască pe Tine, singurul și
adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).[1]
Spre deosebire de alte religii,
religia creștină Îl concepe pe Dumnezeu ca fiind o ființă personală care nu
rămâne indiferentă față de creaturile Sale, ci stă în legătură cu ele și
îndeosebi cu omul, coroana creațiunii. Dumnezeu Se descoperă oamenilor, pentru
ca aceștia să poată cunoaște măcar în parte ceva din ființa Sa, de asemenea
să-I poată cunoaște voia și planurile Sale în legătură cu creatura și îndeosebi
în legătură cu El.
Întreaga viață și lucrare a Bisericii
se desfășoară pe temeiurile ei de credință, cuprinse în Revelație, adică în
Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție.[2]
Biserica Ortodoxă nu face deosebire între Revelația naturală și cea
supranaturală. Revelația naturală este cunoscută și înțeleasă deplin în lumina
Revelației supranaturale sau Revelația naturală este menținută și dată de
Dumnezeu în continuare printr-o acțiune a Lui mai presus de natură. Sfântul
Maxim Mărturisitorul afirmă că Revelația supranaturală nu este decât
încorporarea celei naturale în persoane și acțiuni istorice. Revelația
supranaturală restabilește numai direcția și dă un ajutor mai hotărât mișcării
întreținute în lume de Dumnezeu prin Revelația naturală. La început, Revelația
naturală nu era despărțită de o Revelație supranaturală, Revelația
supranaturală pune doar în lumină mai clară însăși Revelația naturală.[3]
2. Revelația naturală
Omul ca ființă rațională este în
măsură să raționeze și să judece și prin aceasta să ajungă la anumite concluzii
asupra celor ce observă că există și se petrec în jurul său, în lume, în
univers. Astfel, din observarea regularității cu care se desfășoară fenomenele
naturii, din observarea propriei sale vieți interioare, din tot ce vede că se
petrece în societate, în istorie și în lume, își poate da seama, prin cugetare,
că toate aceste fenomene, toate aceste realități cu care vine în contact nu pot
fi produsul întâmplării, nu există de la sine, nu se petrec oricum, ci se
desfășoară după anumite legi, ceea ce îl face să ajungă la concluzia că ele
sunt opera unei ființe atotputernice, atotînțelepte și atotperfecte, care este
creatorul și susținătorul acestora.
Acest adevăr îl exprimă și psalmistul
prin cuvintele : cerurile spun mărirea
lui Dumezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps. 18, 1), iar
Sfântul Apostol Pavel spune : „pentru că
ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este vădit între ei, căci Dumnezeu le-a
arătat lor. Într-adevăr, însușirile Lui cele nevăzute, puterea lui cea veșnică
și dumnezeirea Lui se văd, prin cugetare, din făpturi, de la zidirea lumii...” (Romani
1,19-20). Această revelație este totuși insuficientă pentru cunoașterea lui
Dumnezeu, căci pe temeiul ei omul poate ști doar atât : că Dumnezeu există ca o
ființă cu putere veșnică, despre a cărei măreție și putere vorbește întreaga Sa
creatură.[4]
Potrivit credinței noastre, conținutul
Revelației naturale este cosmosul și omul dotat cu rațiune, cu conștiință și
libertate, ultimul fiind nu numai obiect de cunoscut al acestei revelații, ci
și subiect al cunoașterii ei. Atât omul, cât și cosmosul sunt produsul unui act
de creație mai presus de natură al lui Dumnezeu și sunt menținuți de Dumnezeu
printr-o acțiune de conservare, care de asemenea are un caracter supranatural.
Fiind singura ființă din lume conștientă de sine, omul este totodată conștiința
lumii și factorul de valorificare a raționalității lumii și de prelucrare a ei
în favoarea noastră, iar prin aceasta, de autoformare conștientă a noastră.[5]
Faptul că lumea se luminează în om și
pentru om și prin om, arată că lumea e pentru om, nu omul pentru lume, dar
faptul că omul însuși, luminând lumea, se luminează pe sine pentru sine prin
lume, arătă că și lumea e necesară pentru om. Potrivit concepției noastre, noi
suntem făcuți pentru eternitate, pentru că noi aspirăm ca niște înăbușiți după
infinitate, după absolut. În eternitatea ființei noastre se luminează la
nesfârșit sensul tuturor, ca conținuturi de continuă îmbogățire și adâncire a
conștiinței noastre eterne. Noi trebuie să vedem scopul ființei proiectat
dincolo de viața noastră terestră, trecătoare, căci dacă moartea ar încheia
definitiv existeța noastră, noi nu am mai fi un scop în sine, ci un mijloc
într-un proces inconștient al naturii.[6]
3. Revelația supranaturală
Revelația supranaturală o completează
pe cea naturală, dându-i omului posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu mai deplin în lucrările Lui, dar numai atât
cât îi este necesar omului pentru mântuire. Fără Revelația supranaturală, omul
n-ar fi putut-o înțelege pe cea naturală, încât abia Revelația supranaturală
primordială făcută primei perechi de oameni deschide calea pentru cea naturală.
Astfel, revelația naturală se precizează și se completează prin Revelația
supranaturală, care culminează în Iisus Hristos (Evrei 1,1-2). Este numită Revelație supranaturală, deoarece ni se
comunică în chip supranatural și este acceptată de om prin credință. Se deosebește de cea naturală, atât în
privința conținutului, cât și a formei.
În privința
conținutului, cuprinde adevăruri mult mai numeroase și mai variate decât cea
naturală, unele dintre acestea fiind mai presus de puterea de înțelegere a
minții omenești, de aceea sunt primite de om numai prin credință. În privința
formei, ea vine de la Dumnezeu în diferite chipuri, fie în mod direct, fie prin
organele Sale. Revelația supranaturală poate fi de două feluri : externă (
atunci când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale : îngeri,
prooroci, trimiși, fiind însoțită de semne externe, minuni sau profeții) și
internă ( când ea se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i Se adresează,
luminându-i mintea și împărtășidu-i acestuia cunoștințe, sentimente și
îndemnuri pe care altfel nu le-ar fi avut. Revelația supranaturală s-a făcut în
etape care marchează o creștere și dezvoltare în timp a ei, determinate de
grija permanentă a lui Dumnezeu de a Se descoperi după puterea de recepție
diferită, după timpurile și stările celor ce o primeau.[7]
3.1 Căile de transmitere ale Revelației supranaturale :
a) Sfânta Scriptură
Sfânta Scriptură sau Biblia este o
colecție de cărți sfinte, scrise de prooroci, aostoli și alți oameni aleși, sub
inspirația Duhului Sfânt. Cuprinde : adevăruri de credință, norme de purtare,
precum și unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi
scrise, păstrate și transmise credincioșilor în scopul mântuirii. Sfânta
Scriptură este compusă din două părți : Vechiul Testament ( ne înfățișează
istoria revelației de la Adam până la Hristos și cuprinde 39 de cărți canonice
sau inspirate, la care se mai adaugă încă 13 cărți și fragmente de cărți
necanonice, neinspirate, dar bune de citit, fiind ziditoare), și Noul Testament
( cuprinde 27 de cărți, toate canonice sau inspirate). Despre cele două părți
ce alcătuiesc Sfânta Scriptură, Fericitul Augustin, spune următoarele : „Noul Testament e ascuns în cel Vechi,
Vechiul Testament se deschide în cel Nou”.[8]
Legea veșnică sau legea eternă este voința lui Dumnezeu care a adus la
existență creația văzută și cea nevăzută, spre a le împărtăși din fericirea Sa
cea negrăită. Legea divină a Vechiului Testament, redată prin cuvântul Tora este mai mult decât o legislație,
ea este o învățătură dată de Dumnezeu celor ce cred în El pentru a reglementa
conduita lor. Ea a cunoscut două perioade : perioada premozaică și perioada
mozaică. Prima perioadă cuprinde poruncile revelate sau descoperite lui Adam și
Evei, lui Noe și lui Avraam (deosebirea dintre animale curate și necurate,
porunca de a nu consuma carne în sângele ei, tăierea împrejur, căsătoria de
levirat. A doua perioadă cuprinde legea morală, ceremonială și legea juridică.
Legea morală cuprinde cele zece porunci ale Decalogului, în care se arată
voința lui Dumnezeu în chip solemn. Legea ceremonială a avut ca scop trezirea
conștiinței păcătoșeniei și îndreptarea spre căință. Ea a avut un caracter
provizoriu până va fi înlocuită prin Legea noului Testament, legea harului.
Legea juridică a avut ca scop organizarea poporului evreu în regim teocratic,
reglementându-se relațiile cetățenești ale poporului evreu și separația sa de
popoarele păgâne. Desăvârșirea legii aduse de Hristos constă, în primul rând,
în restabilirea ordinei poruncilor, ordine perturbată de tradiția cărturarilor
și fariseilor. Pe lângă aceasta, imperfecțiunile cuprinse în legea veche din
cauza „învârtoșării inimilor” trebuie să dispară în legea nouă, deoarece regula
de conduită care trebuie păstrată este o lege a perfecțiunii, asemănătoare
perfecțiunii lui Dumnezeu.[9]
Sfânta Scriptură transmit și păstrează
cuvântul lui Dumnezeu tocmai într-un idiom uman. Dumnezeu a vorbit omului, iar
omul era cel care înțelegea și percepea și nu este nevoie ca limba noastră să
capete o înțelegere superioară, supraomenească, dacă vrem să auzim Cuvântul lui
Dumnezeu sunând clar. Cuvântul lui Dumnezeu nu slăbește atunci când sună în
limba omului.[10]
b) Sfânta Tradiție
Al doilea izvor al Revelației divine
sau a doua modalitate de fixare, păstrare și transmitere a Revelației divine
este Sfânta Tradiție. Cuvântul tradiție
este de origine latină și înseamnă predare, transmitere, de unde și numirea de
Predanie ce i se dă Tradiției. Termenul tradiție
este folosit în mod curent în lombajul profan, înțelegându-se prin el
totalitatea învățăturilor, datinilor, practicilor, creațiilor spirituale și
materiale, moștenite de la o generație la alta.
În sens teologic, prin Tradiție se înțelege totalitatea
adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost
predate prin viu grai de către Mântuitorul și Sfinții Apostoli, fiind ulterior
consemnate în scris și păstrate de către Sfânta Biserică până în zilele
noastre.[11]
Tradiția înțeleasă ca Tradiție apostolică în sens larg,
conține toată propovăduirea și toată activitatea Sfinților Apostoli, raportate
la Hristos, prin care, ca organe ale Duhului Sfânt, ei au adus la existență
Biserica, ca și comunitate umană în Hristos și au dat rânduielile fundamentale
pentru durata și extensiunea ei. O parte din propovăduirea și din rânduielile
stabilite de ei a fost scrisă de ei și constituie Sfânta Scriptură, o altă
parte a acestei propovăduiri și cea mai mare parte din rânduielile prin care
Biserica se menține și se extinde, constituie Tradiția apostolică în sens
restrâns. Tradiția apostolică în sens restrâns reprezintă mai ales modalitățile
concrete date de apostoli pentru a aduce Biserica în viață, pentru a realiza
cmuniunea între credincioși și Hristos și între credincioșii înșiși, modalități
care sunt normative pentru menținerea și pentru extinderea ei (Crezurile,
dispozițiile relative la taine, la cult, la organizarea ierarhică, la viața
credincioșilor). Întrucât acestea se repetau în practică nu era necesar să fie
așezate în scris, fiind necesar să se fixeze în scris numai memoriile
apostolilor referitoare la cuvintele și faptele Mântuitorului Iisus Hristos,
care s-au conservat astfel în Sfintele Evanghelii. A mai fost necesar să se
fixeze în scris anumite detalii prin care unii dintre apostoli au completat de
la distanță propovăduirea lor orală și au respins unele false interpretări ale
unor învățături și unele abuzuri în explicarea unor rânduieli cu privire la
viața Bisericii- epistolele.[12]
Tradiția în sensul integral al
cuvântului reprezintă propovăduirea și acțiunea normativă a apostolilor pentru
concretizarea sau încorporarea revelației în Biserică, pentru acceptarea umană
solidară a lui Hristos și pentru angajarea umană într-o viață solidară cu El.
Tradiția reprezintă revelația întreagă a lui Hristos, sau pe Hristos însuși,
încorporarea ei bisericească inițială, normativă pentru toate timpurile. Dacă
Evangheliile descriu mântuirea obiectivă în Hristos, Tradiția conține
modalitățile mântuirii subiective, care au fost practic concretizate prin
apostoli îndată ce oamenii s-au declarat gata să accepte mântuirea. Tradiția
reprezintă punerea în practică a Revelației și încorporarea.
Capitolul II
1 Legea bisericească-noțiuni introductive
Întemeietorul Bisericii, Mântuitorul
Iisus Hristos a lăsat Sfinților Apostoli toate puterile necesare continuării și
menținerii operei Sale mântuitoare în Biserica Sa și printre ele puterea de a
legifera în vederea explicării voii Sale pe pământ. Un exemplu viu de
exercitare a acestei puteri este hotărârea luată de Sfinții Apostoli adunați în
sinodul de la Ierusalim din anul 51.Această putere au transmis-o Sfinții
Apostoli succesorilor lor, în Bisericile înființate de ei, episcopilor care au
fost hirotoniți de ei în fruntea acelor Biserici. După exemplul Sinodului
Apostolic, acești episcopi și urmașii lor s-au adunat în soboare arhierești și
au rezolvat problemele de interes local, în Bisericile autocefale. Aceste
soboare locale și ecumenice au fost organele prin care Biserica a manifestat
poziția ei față de problemele vremii respective, reglementând situațiile iscate
prin norme pozitive.
Nomocanonul lui în XIV Titluri
atribuit Patriarhului Fotie al Constantinopolului din secolul al IX-lea ne-a
consemnat normele celor șapte sinoade ecumenice, obligatorii pentru toată
Biserica și ale celor unsprezece sinoade locale, care au căpătat
obligativitatea generală prin canonul 2 al sinodului VI ecumenic. Din
hotărârile acestor organe individuale și colective, Biserica și-a format un cod
canonic cu obligativitate generală care este cuprins în Nomocanonul în XIV
titluri. Acestei colecții i se dă și numele de lege bisericească, adică
ansamblul acelor legi pozitive promulgate spre a duce la bună aplicare și
concretizare în cazurile cele mai amănunțite, principiile fundamentale cuprinse
în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Legea aceasta cuprinde canoanele
atribuite Sfinților Apostoli, cele ale sinoadelor ecumenice, canoanele
sinoadelor locale și cele ale Sfinților Părinți. La aceste canoane s-au mai
adăugat în mileniul al doilea, niște norme promulgate de sinoadele patriarhale
generale. Aceste canoane fiind la început obligatorii în cele patru patriarhii
ale Răsăritului și-au căpătat mai pe urmă obligativitate în toate Bisericile
Ortodoxe, în virtutea consimțământului tacit dintre ele.[13]
Sfintele canoane fac parte din
tradiția bisericească și nu din Sfânta Tradiție care cuprinde chestiunile cu
caracter de adevăr revelat sau dedus din adevărul revelat, indiferent că
acestea au fost definite sau nu de Sinoadele Ecumenice, că se cuprind sau nu în
formele esențiale ale cultului și că se cuprind sau nu în textul sfintelor
canoane. Nu întreaga Sfântă Tradiție este fixată în scris, o bună parte a ei
este păstrată în conștiința Bisericii.[14]
Conștiința canonică a Bisericii
trebuie să cuprindă și nu poate să nu cuprindă toate rânduielile care servesc
pentru buna organizare și conducere a vieții bisericești în orice vreme, adică
a modului în care trebuie trăită credința și în care trebuie să fie folosit
harul sfințitor. Pe temeiul acestei conștiințe canonice, Biserica, deși nu mai
numește canoane legile sale juridice de după anul 920, a adoptat, fie pe cale
de consens expres, fie pe cale de obicei juridic generalizat, numeroase
rânduieli sau legi juridice care au cel puțin aceeași putere sau vigoare în
întreg cuprinsul său ca și sfintele canoane. Prin urmare, legile juridice
generalizate în Biserică după anul 920 sunt și trebuie considerate tot canoane
chiar dacă nu s-a mai folosit acest nume pentru designarea lor. Aceeași
conștiință canonică a Bisericii arată că ea nu și-a pierdut nimic din puterea
sa legiuitoare pe care o avea în epoca sinoadelor ecumenice sau în epoca primei
faze a codificării canoanelor încheiată la anul 920 și că în virtutea acestei
puteri ea poate adopta și astăzi legi juridice pentru organizarea și conducerea
sa, sub numele de canoanele și că aceste legi pot fi numite tot „sfinte
canoane” cu același temei cu care sunt numite cele vechi până în anul 920.[15]
Un aspect important îl spune Pr. Prof.
Liviu Stan despre canoane, când afirmă că nu canoanele au creat Biserica, ci
Biserica a făurit canoanele și are puterea deplină de a-și mai făuri canoane.
Sfintele canoane își trag tăria din tăria Bisericii, iar nu Biserica își trage
tăria din tăria canoanelor.[16]
2 Factorii care au dat naștere legii bisericești
Primul factor este existența și
răspândirea Bisericii în societate, care implică, în mod necesar,întrebuințarea
dreptului. Condițiile vieții omenești care au dat naștere dreptului în
societate s-au răsfrânt de asemenea asupra legăturilor sociale ale
credincioșilor. În prima perioadă, normele religioase și morale au fost
suficiente pentru a rezolva problemele iscate din aceste legături sociale. După
o anumită perioadă, când ele s-au dovedit insuficiente, Biserica a trecut la
elaborarea de norme juridice proprii, ținând seama de natura și de rostul ei
aparte. Această acțiune a fost determinată de unele probleme cum sunt cele
privitoare la căsătorie, tutelă, moștenire, testamente. Aceste probleme au fost
iscate de prezența Bisericii în statul roman, prezență care a obligat Biserica
să împrumute dreptul deja stabilit al statului roman și să-l îmbrace cu
veșminte religioase. Astfel conceput, dreptul a fost însușit de Biserică din
nevoie practică. În modul acesta, Biserica a avut două categorii de norme
juridice deosebite, normele proprii, elaborate independent de principiile și de
normele dreptului roman și normele transpuse în limbaj religios creștin.
Elementul care a determinat adoptarea
normelor juridice în viața Bisericii, a fost lipsa de omogenitate socială a
membrilor ei. Membrii Bisericii erau, mai întâi, recrutați printre săraci și
sclavi, apoi printre înstăriți și liberi. Asemenea situație nu putea să nu lase
urme în viața lor socială, cu toată străduința lor comună de a aplica normele
religioase și morale. Unele norme juridice, chemate să țină seama de aceste
deosebiri și să le adapteze cu timpul, reducându-le la minimum, s-au adeverit necesare.
Conținutul acestor norme juridice bisericești este reprezentat de organizarea
comunităților sau Bisericilor locale, raporturile dintre acestea ca unități
social-economice distincte, raportul lor cu
marea obște a creștinilor, numită Biserică. Aceste raporturi au fost mai
întâi reglementate pe cale juridică, iar apoi au fost consemnate în scris în
canoane, precum sunt canoanele 34 și 35. Aceste comunități religioase s-au
organizat după modelul sinagogilor, acolo unde creștinii de proveniență iudaică
au fost mai numeroși, după modelul familiilor, cum era și a mai rămas și astăzi
în unele părți ale Orientului Mijlociu, altele s-au constituit după limbă sau
neam, cum au fost vechile Biserici Orientale, altele în chip de asociație cu
scop religios cultic sau ajutor reciproc, mai mult în orașele principale ale
Imperiului roman, unde abundau persecuțiile și se impunea necesitatea de a duce
o existență legală imitând asociațiile și corporațiile romane cu profiluri
social-omenești, însă modul care s-a impus, fiind mai corespunzător cuvântului
Evangheliei, a fost acela al familiei.
Însușirea și dezvoltarea normelor
juridice elaborate și adoptate de Biserică, a fost favorizată în mare măsură de
relațiile patrimoniale ale comunităților. Aceasta se întâmpla când unii bogați
donau avuția Bisericii sau când prin testament i se lăsau diferite bunuri sau
imobile. Aceste achiziții ca și înstrăinările purtau în Biserică normele
juridice de stat care le reglementau, introducând astfel și elemente străine de
natura ei, însă necesare fiindcă sub aspectul ei extern, Biserica se manifesta
ca orice instituție recunoscută de stat.
Alți factori interni de această dată,
care atârnă de esența și scopul ei au determinat Biserica să adopte în noile
condiții de viață, norme juridice proprii numite canoane, a căror respectare
s-a impus prin investirea lor de către împărați, cu autoritate de legi,
constituind așa numitul jus
ecclesiaticum.[17]
Ca o istorie a apariției normelor
canonice în viața Bisericii, putem afirma că forme de norme canonice existau și
în Sinagogă, unele revelate din rațiuni de neputință omenească, iar altele
întocmite de conducerea teocratică a vieții obștești a evreilor. Statul roman
avea un drept bine închegat într-un sistem din care s-au păstrat elementele de
bază până azi. Biserica nu a putut evita contactul cu legile romane. Dar cu
toate acestea nu și-a însușit elementul juridic nici din acestea și s-a folosit
multă vreme numai de legi religioase și morale derivate din Revelația
noutestamentară în care nu sunt cuprinse elementele juridice. În cadrul
Bisericii nu se poate vorbi în sens strict juridic de un drept divin, după cum
nu se poate vorbi de un drept natural în același sens juridic, ci doar de un
drept divin religios în sens religios și moral, ca un complex de norme prin
care se înfăptuiește voia lui Dumnezeu. Deci în cadrul Bisericii, omul nu mai
intră în relații juridice cu Dumnezeu, ci doar în relații religioase și morale.
De asemenea nu se poate vorbi în Biserică nici de un drept natural în sens
juridic, adică în sens de transcriere în formule juridice a unor legi naturale,
ci numai în sensul de îndreptățiri naturale, sau de postulate ale legilor
naturii, cărora li se dă expresie în anumite legi juridice într-o măsură mai
mare sau mai mică sau într-o formă mai cuprinzătoare, ori într-un mod mai
schițat.[18]
Capitolul III
1.Raportul dintre legea naturală și normele canonice
Prima conferință Panortodoxă de la
Rodos (1961) a înscris în agenda temelor propuse pentru viitoarele dezbateri
ale unui Sfânt și Mare Sinod Ortodox și problema actualității sfintelor
canoane. În vederea realizării acestui deziderat, cea dintâi încercare trebuie
să o constituie o confruntare a sfintelor canoane cu Revelația divină însăși.
Biserica, deși are origine divină s-a
constituit ca și comunitate de credință văzută într-un anumit timp. Specificul
Legii creștine îl constituie natura ei religios-morală. Legea nu definește
caracterul instituțional al Bisericii fără să-i exprime în același timp și
ființa teandrică. Dacă în Biserică vedem pe Hristos Domnul care se identifică
cu viața și lumina, în înțelesul lor religios, în Lege întâlnim forma prin care
Mântuitorul intervine în existența ei în mod direct. Valoarea legii creștinești
nu constă numai în aceea că ea exprimă fidel adevărul divin din punct de vedere
al conformității practice, ci constă în faptul că ea conține acest adevăr.
Legea nu trebuie înțeleasă ca o colecție de dispoziții și reguli sfinte, care
se transmit printr-o manieră exterioară din generație în generație, în istoria
mântuirii. Ea reprezintă legătura vie a Mântuitorului cu toți cei care-i
urmează Lui. Conținut interior al Legii este Hristos cel Întrupat, Răstignit,
Înviat și Înălțat întru preamărire. Pentru a-și apăra credincioșii de
primejdiile unui spiritualism dezincarnat, Biserica și-a formulat normele de
viață și principiile de conduită în anumite definiții, cunoscute cu numele de
canoane. Este vorba despre o legătură intimă a normei bisericești cu adevărul
revelat, prin care stă Legea dată lumii de Hristos.Canoanele sunt legi pentru
Biserica întreagă, dar nu cuprind în ele însele, Legea cea Nouă întreagă. În
viața Bisericii, canoanele sunt nedespărțite de adevărurile de credință, fiind
de cele mai multe ori aplicări ale dogmelor la toate domeniile activității
practice ale societății creștine. Biserica creștină este viață dumnezeiască,
dar ea are și un aspect omenesc, social-religios, aici pe pământ. Mântuitorul
Hristos n-a înzestrat Biserica cu norme de drept, dar nici n-a exclus omenescul
din buna rânduială ce trebuie observată în comunitatea creștină. Folosirea
dreptului în Biserică sau însușirea lui în unele canoane, nu constituie o
alterare a ființei și lucrării ei.[19]
Alterarea constă numai în înlocuirea Legii, care e o realitate de ordin
teandric, cu norma juridică însăși. Numai atunci introducerea noțiunii de drept
în gândirea creștină produce o perturbare în viața bisericească, când
principiul partenerilor egali în drepturi atinge raportul intim dintre Dumnezeu
și credincios. Credința și harul nu sunt în ele însele incompatibile cu
categoriile juridice. Faptul că religia creștină și-a însușit elementul
organizatoric, în forma sa juridică, dovedește că l-a întâlnit ca parte
integrantă a condițiilor vremii. Adoptându-l în canoane, Biserica n-a făcut din
drept un mijloc curent, implicat direct în activitatea sa specifică. El rămâne
numai unul din mijloacele auxiliare, care se folosesc la nevoi grave, în lipsa
celor din priza harului. Sfintele canoane care sunt inspirate direct de Sfânta
Evanghelie, devin o tâlcuire a Evangheliei, deodată cu transpunerea ei în
condițiile concrete ale existenței umane.
Sfânta Sriptură ne înfățișează
Revelația divină sub forma cuvântului adresat direct credinciosului, pe când
canoanele, roade și ele ale Tradiției creștine orale, deși reprezintă același
cuvânt, sunt trecute prin conștiința vie a Bisericii și fixate în scris mult
mai târziu. În unele cazuri aurul pe care îl cuprind canoanele este amestecat
cu argilă, căci elenu sunt totdeauna expresia adevărului divin revelat, ci
adesea cuprind norme de conținut juridic, împrumutate din dreptul roman.
Biserica nu afirmă de nici unul din canoanele sale că ar fi inspirat de Sfântul
Duh.[20]
Un pas mai departe pe acest drum al raportării sfintelor canoane la Revelația
divină ne aduce și în situația de a constata că nu toate canoanele sunt o
zestre a Sfintei Tradiții, deoarece nu toate exprimă adevărul revelat. Biserica
mai are între canoanele sale o serie de legi și rânduieli pe care le-a adaptat
de-a lungul veacurilor, potrivit nevoilor și dezvoltării sale ca societate
religioasă. Din îmbinarea normelor bisericești propriu-zise sau a canoanelor cu
legile de Stat au rezultat nomocanoanele. Canoanele de conținut doctrinar și de
organizare bisericească fundamentală se deosebesc prin natura lor de celelate
norme bisericești care se referă la anumite rânduieli vremelnice. Datorită
principiilor dogmatice și morale pe care le exprimă, acestea pot fi aplicate să
aibă prioritate la săvârșirea actelor de cult și în administrație. Având drept
sprijin de suprem prestigiu adevărul revelat, valoarea lor e indiscutabilă.
Situația canoanelor de conținut juridic ănsă e alta, ele nu mai sunt expresii
ale dogmelor credinței, ci numai expresii ale relațiilor sociale în care se
găsesc credincioșii. Este adevărat că și aceste canoane au o putere normativă,
dar numai atunci când sunt puse de Biserică, ierarhie, în exercițiul lucrării
de mântuire. Tăria lor e dependentă de autoritatea ierarhică care le folosește
după nevoile vremii.[21]
Revelația și Biserica nu sunt realități de natură spirituală eterogenă,
autoritatea sau tăria revelației divine, împreună cu autoritatea Bisericii,
decurg din una și aceeași autoritate a Sfântului Duh. Mai departe se poate
afirma, că în Biserică, sfintele canoane nu sunt orânduite în modul în care se
găsesc legile de drept, adică nu sunt „instituționalizate” ca norme juridice.
Sfinții Părinți nu au întărit canoanele pentru a se asemăna literei care ucide
(II Corinteni 3, 6), ci le-au încredințat menirea de a sluji vieții celei noi
aduse de Hristos. Fără a intra în taina voii lui Hristos, cu ajutorul Sfântului
Duh, nu ajungi nici la înțelegerea canoanelor. [22]
Bibliografie
A. Izvoare
1.
Biblia sau
Sfânta Scriptură, Edidura IBMBOR, București, 2001, Ediție Jubiliară a
Sfântului Sinod, (versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată
de Bartolomeu Valeriu Anania).
2.
Marcu Ascetul, Filocalia
sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, trad. Rom. De Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae,Editura Humanitas București, 1999.
B. Lucrări auxiliare
1.
Florovski, Georges, Biblie,
Biserică, Tradiție, trad. în lb. Rom de Radu Teodorescu, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
2.
Stăniloae, Dumitru, Teologia
Dogmatică Ortodoxă (I),Editura IBMOR, 2010, București.
3.
Todoran, Isidor, & Zăgrean, Ioan, Teologia Dogmatică, Editura Renașterea,
2009, Cluj-Napoca.
C. Studii și articole
1.
Gholam, Samir, Legea
divină și legea bisericească, în rev. Studii Teologice, nr. 9-10 (Anul
XXVII), 1975, București.Stan, Liviu, Tradiția pravilnică a Bisericii, în rev.
„Studii Teologice”, XII, an 1960.
2.
Moldovan, Ilie, Sfintele
canoane și raportul lor cu revelația divină,în rev. „Mitropolia Banatului”,
nr 1-3 (XXVII), 1977.
3.
Stan, Liviu, Codificarea canoanelor, în rev. Studii Teologice (XII), nr. 7-8,
1960.
4.
Idem, Har și jurisdicție, în rev. Studii Teologice, nr. 1-2 (XXII),
București, 1970.
5.
Idem, Tăria nezdruncinată a Sfintelor canoane, în rev.
Ortodoxia, nr. 2- aprilie – iunie, București, 1970.
6.
Stăniloae, Dumitru, Caracterul
permanent și mobil al Tradiției, în rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4, an.
1973.
[1] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran & Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Editura Renașterea,
2009, Cluj-Napoca, p. 55
[2] Pr. Prof. Liviu Stan, Tradiția
pravilnică a Bisericii, în rev. „Studii Teologice”, XII, an 1960, p. 339
[3] Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă
(I),Editura IBMOR, București, 2010, p. 9
[4] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran & Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, op. cit., p. 56
[9] Samir Gholam, Legea divină și legea
bisericească, în rev. Studii Teologice, nr. 9-10 (Anul XXVII), 1975,
București, pp. 750-752
[10] Pr. Prof. Georges Florovski, Biblie, Biserică, Tradiție, trad. în lb. Rom de Radu Teodorescu,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 59
[11] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran & Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, op. cit. , p. 60
[12] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Caracterul permanent și mobil al Tradiției, în rev. „Studii
Teologice”, nr. 3-4, an. 1973, p. 149
[14] Pr. Prof. Liviu Stan, Codificarea canoanelor, în rev. Studii
Teologice (XII), nr. 7-8, 1960, p. 639
[16] Pr. Prof. Liviu Stan, Tăria
nezdruncinată a Sfintelor canoane, în rev. Ortodoxia, nr. 2- aprilie –
iunie, București, 1970, p. 300
[18] Pr. Prof. Liviu Stan, Har
și jurisdicție, în rev. Studii Teologice, nr. 1-2 (XXII), București,
1970, p. 8
[19] Pr. Prof. Ilie Moldovan, Sfintele canoane și raportul lor cu revelația divină,în rev.
„Mitropolia Banatului”, nr 1-3 (XXVII), 1977, pp. 102-103