EMINESCU
( fragment din
cartea în lucru « Auto-interviu »)*
E.F.
Si totuși, în anii de după Revoluție n-au lipsit manifestările
anti-eminesciene. Iubirea de Eminescu, admirația fața de Eminescu, înțelegerea
profunzimilor lui creatoare și cetățenești au fost, așa cum știi foarte bine, țintele
preferate ale demolatorilor de statui.
E.M. Uneori, ca să evaluezi
opiniile cuiva, ești nevoit să vezi cine le
emite.
E.F. Eventual, de ce și în numele cui ...
E.M. Bineînțeles. Uneori,
acești parametri decodifică coduri și clarifică uimiri. Îți amintesc însă că la ceastă
iconoclastie am răspuns, esențial, în Argumentul
cărții „Mihai Eminescu – Poezia invocației”, publicată la
editura ATOS în 1999.
E.F. Da, numai că de
atunci a mai trecut ceva timp.
E.M. Este adevărat, a
trecut vremea, dar nu și cei care vor
s-o maculeze și s-o călărească cu orice chip.
Iar cele spuse în cartea mea de acum 13 ani, sunt valabile și astăzi. Am
să răspund însă la problema pe care ai ridicat-o, având în minte un personaj
bine cunoscut și bine răsplătit pentru ideosincraziile lui anti-eminesciene și
anti- românești. Cum sa-l iubească,
cum să-l admire,...cum măcar să-l înțeleagă pe Eminescu o ființă clonată, un
produs de însămânțare artificială pentru care uterul matern nu e decât un
recipient de reacție chimică iar sânul mamei o tetină de cauciuc ?!.. Cum să
iubească cineva care în loc de inimă are un organ anatomic ?!.. Cum să se nască
admirația din uscăciunea negației, din suferința invidiei și din aroganța fudulă
?!.. Cât despre înțelegere... ea nu cere doar inteligență, ci și
compatibilitate de cod spiritual. Iar dacă se întâmplă ca, uneori, codul să fie
inaccesibil ori să reprezinte doar o parolă de mercenar, înțelegerea devine
tabu sau răstălmăcire. Pentru asemenea indivizi, Eminescu formula în ziarul Timpul
din 29 iulie 1881 o sentință de perpetuă actualitate: „Geniul neamului românesc este o
carte cu șapte peceți pentru generația dominantă”.
Iar poezia lui este un turbillon
de culori care cântă, este o simfonie inaccesibilă surzilor și o grădină
înflorită nedestinată orbilor. Este o grădină din care se înalță parfumuri
niciodată perceptibile pentru bolnavii de guturai anti-românesc. Cât privește
viața și opera lui, ele reprezintă povestea Feciorului de împărat fără de stea în care „a pus Domnul nemargini de gândire” iar lumea unde i-a fost dat să trăiască, nemargini de suferință.
E.F.
Această causticitate, această înverșunare chiar, mă fac să întrevăd în
atitudinea ta ceva care seamănă a misticism, a intoleranță, a fanatism aș putea
îndrăzni să spun. Nu crezi că Eminescu e și el apt de asumare critică ? Crezi că obrăznicia haiducului NU poate fi arestată la porțile Ipoteștilor
pentru a nu tulbura imnul și rugăciunea ?
E.M. Parcă am mai auzit
asemenea întrebări retorice, chiar și fără a fi nevoie de vreo îndrăzneală
deosebită...
E.F. Nici nu e de mirare
pentru cineva care nu e surd, nici orb...
E.M. Nici mut... Nu cred
însă că ai dreptate. Causticitatea, înverșunarea mea nu sunt fructul
misticismului, cu atât mai puțin al intoleranței sau al fanatismului...Doamne
ferește ! Ele sunt reflexul focalizat al credinței, al iubirii, al revoltei.
E.F. Păi, toate astea
sunte cele mai bătătorite cărări spre misticismul și intoleranța de care am
vorbit.
E.M. Iarăși nu cred. Ele
sunt căi de neocolit pentru împlinirea umană întru bine, frumos și dreptate.
Este adevărat, cărările ce se ramifică din aceste mari orizonturi pot fi multe și
pot rătăci adeseori. Din drumul credinței se poate croi cărarea
fanatismului, din calea iubirii poate
coti drumeagul narcisismului iar din traseul neasfaltat al revoltei este
posibil să se abată poteci ale crimei.
E.F. Prea pui sub semnul
probabilității fenomene ce nu sunt deloc probabile. Fanatismul nu e o
probabilitate, ci o foarte tristă și cuprinzătoare realitate, la fel
narcisismul, cum numești tu cam impropriu deviația iubirii.
E.M. De ce impropriu ?
E.F. Pentru că, în
realitate, această deviație se concretizează în iubirea de sine, în egoismul
devastator care pune în mișcare mai toate mecanismele relațiilor interumane.
Cât despre revoltă, ce să mai vorbim ?!...Metamorfozele ei în ticăloșii de
toate felurile sunt atât de frecvente încât semnul dubitației se cuvine mai
curând revoltei generoase și spiritului de sacrificiu.
E.M. Nu ești nici prima
nici ultima lansatoare de opinii care se
lasă sedusă de ispita absolutizărilor, a generalizarilor în fals. Nu e însă
acum e momentul să ne referim la condiția tragică a omului, la plămada lui
bivalent antinomizată și la dinamica,
niciodată precis cuantificabilă, a divinului și a demonicului din noi. O vom
aborda probabil într-un alt context. Acum discuția noastră se referea la
Eminescu. Încercam să-ți explic de unde provine severitatea aprecierilor față
de comandourile anti-eminesciene, a acelora care nu-i supun opera și viața unui
examen critic, ci unui fel de linșaj ideologic și politic. Iar demersul lor nu
e făcut în numele și înteresul literaturi, al culturii, ci în numele și
intersul celor porniți să neantifice identitățile naționale, în general, și
ființa românească,în special. Nici măcar Eugen Ionescu în cartea lui
demolatoare „Nu”, n-a găsit de cuviință și nici justificată negarea unui
ziditor întru rostire ca Mihai Eminescu.
Cât despre haiducul cel obraznic de care
vorbești tu, n-are de ce sparge porțile Ipoteștilor. Ele sunt deschise, potere
nu există acolo și nici atotputernici care să-și oprime supușii. Pe de altă
parte, imnul și rugăciunea nu exclud exegeza critică, așa după cum nu justifică
macularea și negația perfidă.
Tulburător este că vocația profetică a
lui Eminescu se verifică și în privința posterității sale. El a întrezărit în
negura viitorului mai toate piticismele cârtitoare, atrase mai curând de pământescul
rătăcirilor decât de cerul înnobilat de luceafăr.
Iată un fragment revelatoriu din „Scrisoarea
I” :
„„Ba să vezi...posteritatea este încă și mai dreaptă,
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire ?
Ei vor aplauda desigur biografia subțire
Care s-o-ncerca s-arăte că n-ai fost vreun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt și dânșii...Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostaticele nări
Si le umflă orișicine în savante adunări
Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Răle-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -
Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Intr-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit .”
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire ?
Ei vor aplauda desigur biografia subțire
Care s-o-ncerca s-arăte că n-ai fost vreun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt și dânșii...Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostaticele nări
Si le umflă orișicine în savante adunări
Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Răle-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -
Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Intr-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit .”
Alexandru MELIAN
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------* Decodificarea inițialelor care preced textul, cred că va putea fi făcută
după lectura primului capitol.
