Şcoala veche din Vânăta şi şcoala nouă la 1930 |
Florian Vaideianu, Din cenuşa vremii, Târgu
Jiu, 2010, 133 p.
Cronică de Iuliu-Marius Morariu
După cum în parte îl
desconspiră și
numele, semănătorismul, în calitatea sa de curent literar care a marcat
peisajul scriitoricesc al secolului trecut, s-a remarcat prin promovarea
valorilor rurale și prin prezentarea țăranului ca prototip și ca exemplu comunitar și național, fapt ce a făcut ca și alte genuri literare să
se molipsească de modelele sale și să le împroprieze în operele autorilor lor
reprezentativi[1].
Continuând buna tradiție întemeiată de autori ai
unor vremuri apuse, sămănătorismul contemporan, aflat sub grija părintească a
profesorului Nicolae Tomoniu, care lecturează și selectează cu grijă
talente contemporane, perpetuează în contemporaneitate această tradiție plină de sevă și profunzime. Un exemplu în
acest sens îl reprezintă și proaspătul debutant gorjean Florian Vaideianu, care în volumul său,
intitulat sugestiv ,,Din cenușa vremii”, ce desconspiră încă din
titlu conținutul
memorialistic al antologiei de schițe literare (ce-i drept, o memorialistică
atipică), reia marile teme sămănătoriste, aducând o contribuție notabilă în reiterarea
marelui curent moștenit din secolul trecut.
Lucrarea, ce reunește în paginile sale,
aproape cinzeci de crochiuri și evocări ale neperisabilului ruralității și ale icoanei satului
gorjean, este deschisă de prefața doctorului Doru Fometescu, care remarcă imoprtanța caracterului anamnetic al
lucrării autorului, profunzimea dimensiunii sale și prevede importanța sa pentru viitor:
Gestul spiritual - altruist, dincolo
de profesie, al lui Florian Văideianu, izbuc de lumină, oarecum întârziat, va
răzbate peste ziduri reci, cotidiene, desferecând erori şi înstrăinări de
Fiinţa primordială...Preţul datoriei plătite pentru renaşterea satului natal,
chiar „din cenuşa vremii” (p. 9).
Şcoala Vânăta în anul 2006 |
După partea introductivă, cartea se deschide, oferind
cititorului o pleiadă de chipuri evocări ce se răsfiră din abundență în paginile volumului, constituind seva sa memorialistică[2]. Dincolo de acestea însă,
asemenea lui Marin Preda, Vaideianu prezintă în tablouri antologice evenimente și obiceiuri cu sorginte ancestrală ce circumscriu atât cadrul sătesc,
cât și viața locuitorilor comunităților rurale. Vom remarca aici frumusețea descrierii
sărbătorii Crăciunului și a obiceiurilor sale, a sărbătorii Paștelui, dar și obiceiurile de nuntă, înmormântare sau parastas (cu
care debutează lucrarea), sau minunatele portrete precum cel al bunicii, al
preotului[3] sau ale altor săteni care
i-au marcat copilăria și i s-au întipărit în memorie.
Portretele și descrierile sale
au adesea un profund conținut moral, izvorât pe de-o parte din realitatea și empirismul satului, precum și din formele sale
de autocenzură și autoconservare (îngroparea sinucigașului singur, la marginea cimitirului - ,,Așa se îngroapă cei care se omoară” p. 73), fapt ce le conferă și un statut
didactic, pe lângă cel literar, reliefat în chip apodictic de autor.
Din punct de vedere stilistic, lucrarea se remarcă
prin îmbinarea armonioasă a descrierii, dialogului și a narațiunii, toate trei având o pondere echilibrată în
rândul fiecărei povestiri. După câte se pare, autorul este din fire o persoană
pragmatică, fapt ce transpare și din succintul și precizia descrierilor care nu reușesc să plictisească
cititorul, cu toate că au o complexitate și o frumusețe estetică aparte. Exemple în acest sens sunt: descrierea mustății țiganului (p. 41, o chestiune de amănunt, care multora
nu le-ar fi suscitat interesul și nu le-ar fi atras atenția), descrierea țiganilor din șatră și a ținutelor lor:
Copii,
bătrâni cu mustăţi cât şura, ţigănci zbârcite şi ţigănci cu obrazul rumen. Toţi
se ţineau de chilimii să nu cadă din căruţele care scoteau nişte zgomote
înfiorătoare. Se învârteau roţile de nu le vedeai spiţele de lemn. Când se
lovea şina de piatră săreau scânteile ca de la amnar. Căldările, legate pe
margini se trosneau între ele de parcă pocneau castanele în foc. Caii, loviţi
cu bice de curea, săltau în hamurile de fulger (p. 22).
Treceau
ţiganii în căruţele lor. Mândrii. Aveau şalvarii roşii şi cămăşile verzi.
Brâurile late ţineau strâns, la burtă, cuţite iuţi şi zvelte. Fustele creţe se
înfoiau în vânt. La spatele căruţelor stăteau câini ce-şi arătau colţii de
parcă-şi muşcau limba (p. 22).
Un
alt moment descriptiv deosebit de frumos, de această dată însă profund în
sensibilitate, îl reprezintă și descrierea bunicii, prezentă
în mai multe schițe, ce lasă să se întrevadă dragostea nepotului și calitățile morale înalite, reflectate și în portretul fizic. Vom reține dintre multele
pasaje, unul pe care îl considerăm reprezentativ:
Mie
mi se părea că văd o zână bună. Faţa-i era brăzdată ca arătura de toamnă.
Adâncă. Ochii mici, pe jumătate închişi, lăcrimau în dosul ochelarilor legaţi
cu aţe de mai multe culori (p. 37).
Fluieraşul Ion Brotea |
Cum era și firesc unei lucrări ce are în vedere lumea satului, opera lui Florian
Vaideianu abundă și în pasaje umoristice, majoritatea cu tentă
regională, ce trădează specificul umorului neaoș gorjenesc (așa cum, la umorul lui Creangă trădează specificul umorului moldovenesc,
sau, după alții – Teodor Tanco, pe cel ardelenesc, dacă ne raportăm
la originile transilvane ale autorului). Hazul transpare atât din situații, cât și din dialoguri, o particularitate aparte, cu tentă
caragialeană, dacă ne este îngăduit termenul, transparând din multitudinea
poreclelor, care înclină fie spre un comic al numelor, fie spre unul de
moravuri (a se vedea episodul cu Bivolaru, pp. 43-44).
Dincolo de haz, moravuri și dialoguri, lucrarea se distinge și prin opulența expresiilor cu caracter local, a regionalismelor, care sunt uneori
explicate (p. 86 –pociump), alteori nu. Lipsa unor explicații nu îngreunează însă lectura, ele putând fi lesne deduse din context,
datorită capacității descriptive a autorului, care reușește să împodobească lucrarea printr-o pleiadă de
imagini auditive, vizuale, olfactive sau chiar sinestezii.
Având în vedere acestui fapt, recomandăm deopotrivă
gorjenilor nostalgici după clipele copilăriei, cât și românilor care nu au proveniență rurală autohtonă,
dar vor să pătrundă, fie și numai pentru câteva clipe, în frumusețea și bogăția satului, lectura acestor schițe, crâmpeie, pasteluri și portrete.
[1] Mă gândesc aici bunăoară
că atât Ion al lui Rebreanu cât și Moromete
al lui Marin Preda sunt considerate ca aparținând
modernismului, primul prin prisma personajului eponim, a fondului ideologic, a
particularităților descrierii și a altor factori, iar al doilea, atât prin
calitățile primului, cât și prin statutul de ,,personaju reflexiv (datorat monologului în care opera abundă) a
lui Moromete.
[2] Fapt ce ne face să-l
asemuim cu marile opere memorialistice ale vremii noastre sau cu alte descrieri
asemănătoare, cu mențiunea că multe
dintre ele sunt depășite de autor
[3] Demn de remarcat în
contextul în care literatura contemporană, desacralizată, tinde să respingă
ideea religiosului și să surprindă grotescul și
imoralul ei, atât în descrieri, cât și
în dialoguri. În antiteză cu tendințele,
autorul nostru îl descrie pe preotul Cornoiu, pe care îl numește ,,sfânt”(
p. 113)
FLORIAN VĂIDEIANU - (n. 1950, Corneşti - Gorj) - prozator, poet
Citiţi ”Despre”
Citiţi - Din cenusa vremii, Proză scurtă vedeti - Coperta - dec. 2012, format pdf, 1077 ko
FLORIAN VĂIDEIANU - (n. 1950, Corneşti - Gorj) - prozator, poet
Citiţi ”Despre”
Citiţi - Din cenusa vremii, Proză scurtă vedeti - Coperta - dec. 2012, format pdf, 1077 ko