Dezbatere (22 martie 2016): „George
Coșbuc de la Tismana” în Cercul Pedagogic al profesorilor de limba română din
nordul județului Gorj
|
- Raportor Constantin Jerca, invitat Nicolae N.
Tomoniu, unul din autorii cărții -
Cuvântul dlui Constantin Jerca, Liceul Tehnologic
Tismana.
Am ținut să includem pe ordinea de zi antologia de
studii, articole și amintiri „Nicolae N.
Tomoniu * Maxim (Iuliu-Marius) Morariu – George Coșbuc de la Tismana”
pentru că, încă din anul 2004, când localitatea Tismana a devenit oraș, ne-am
propus să recuperăm tot ceea ce a făcut George Coșbuc pentru învățământul,
cultura și turismul Tismanei. Sau, pe scurt, pentru emanciparea ei. Crease împreună cu arhimandritul
mânăstirii Tismana Corneliu Sebăreanu, cu deputații Dincă Schileru și Numa
Frumușanu, cu cumnatul său librarul George Sfetea și o mână de dascăli din sat
un grup de inițiativă. Treptat sunt atrase alte personalități ale vremii:
preotul iconom D. Lungulescu din Craiova, primarul Tg-Jiului Al Pojogeanu
Sache, prof. universitari din București, bancheri din Gorj, proprietari din
Tismana, punând bazele Societății „Dorna
Tismana” la 20 august 1908, având ca președinte prof. G. O. Gârbea din
București, vicepreședinți tipograful Nicu D. Miloșescu și Const. Mușescu,
directorul școlii de notari, amândoi din Târgu Jiu, secretar-casier fiind Ioan
Ghica Atanasie, inginerul Ocolului Silvic Tismana.
George Coșbuc care-și petrecea verile la Tismana a
fost sufletul multor împliniri atrăgând o parte din aceste personalități în
construirea de vile pe Valea Tismanei, amenajarea „Aleii Tainelor”, o cărare
pietruită pentru promenade, amenajarea Parcului Dendrologic și al Fântânii
Chihaia, Masa Fraților, chioșcurile lui Coșbuc și Gârbea, eleșteul Miloșescu,
Fântâna Basarabilor și Crucea lui Gârbea din vârful Stârmina.
 |
| Prof. Constantin Jerca vorbind despre Coșbuc |
Un mic grup de
profesori, conștienți de acest bogat patrimoniu cultural, material și
imobiliar, am înființat „Fundația Tismana”. Dar, un singur proiect mare am reușit: să
obținem fonduri pentru reabilitarea Căminului Cultural Topești. În Consiliul
Local s-au făcut câțiva pași mici, biblioteca și Casa de cultură primind numele
lui George Coșbuc. Șantierul ACH Tismana a reconstruit Chioșcul lui Coșbuc,
Vila Sfetea a fost reabilitată pe un proiect de turism primind un nou nume, Vila
Ursu. Dar locurile încărcate de legendă amenajate de Societatea „Dorna Tismana” acum
mai bine de un secol au rămas pustiite negăsindu-se bani pentru acest
patrimoniu, regulă valabilă în întreaga țară.
S-a ajuns la concluzia că mai întâi trebuie realizată
conștientizarea autorităților locale și a factorilor de răspundere de nivel
județean și național despre comorile neprețuite pe care ni le-au lăsat pe Valea
Tismanei familiile Coșbuc, Sfetea, Miloșescu dar și Ocolul Silvic, Mânăstirea
Tismana și Sanatoriul Corpului Didactic din fața mânăstirii.
În atingerea
acestei strategii s-a implicat dl prof. Tomoniu, aici de față, care a
reînființat revista „Sămănătorul” la mai bine de un secol de la apariția
revistei „Semănătorul” a lui George Coșbuc și Alexandru Vlahuță, devenită apoi
„Sămănătorul” din 4 octombrie 1902.
Revista „Sămănătorul”, al cărei director este dl.
Tomoniu, este la al VI-lea an de la apariție online și în al III-lea an de când
apare tipărit. Ea sa impus pe plan național și internațional având colaboratori
din Franța, Germania, Italia, Republica Moldova, Australia și SUA. Dar și
recunoașteri ale organizațiilor profesionale de creatori. Miercuri, 16 martie,
orele 17.00, în sala de spectacole
ARCUB, din str. Lipscani nr. 84, București, a avut loc Gala Premiilor
Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România „UZPR 2015”. Cităm: „Se
acordă Premiul II, domnului Nicu N. Tomoniu, pentru editarea publicaţiei
„Sămănătorul” (Tismana)” la secțiunea „Presa online”.
 |
| Dl Tomoniu vorbind despre revista „Sămănătorul” |
Pe lângă publicația „Sămănătorul”, dl prof. Tomoniu a
scris în „Monografia orașului Tismana„ multe lucruri despre Coșbuc și
societatea „Dorna Tismana”, pe care nici eu nu le cunoșteam. Pe baza
informațiilor din ea, regretatul prof. Vasile Surcel și cu mine am scris o
serie de proiecte de reabilitare a vechiului patrimoniu de pe Valea Tismanei.
Din păcate, niciunul n-a primit finanțare, oricărui for ne-am adresat.
Vine acum dl. prof. cu cartea aceasta despre Coșbuc.
Sunt informații de mare valoare pe care iar nu le cunoșteam până a nu citi
cartea. Mai ales că a găsit printre colaboratorii de la „Sămănătorul” un aliat
excepțional, Iuliu Marius Morariu, șef de promoție al facultății de teologie
ortodoxă și al facultății de istorie în cadrul Universității „Babeș Bolyai”
Cluj-Napoca, acum Ieromonahul Maxim Morariu și coautor al acestei cărți. Cu
atât mai valoros, cu cât, absolventul UBB s-a întors la mănăstirea din satul
lui, Salva, sat aflat la numai 4 km de satul Hordou, azi satul George Coșbuc.
Sate de vechi românism unde au fost trași pe roată sau spânzurați în ștreang
martirii Atanasie Tudoran din Bichigiu, Vasile din Telciu, Grigore din Zagra,
Vasile din Mocod, numărul lor adăugându-se mai vechilor martiri, Horia, Cloșca
și Crișan.
Cartea „George Coșbuc de la Tismana” m-a surprins în
mod plăcut pentru că îmbină articolele autorilor publicate în „Sămănătorul”,
din reviste sau ziare cotidiene din județele Gorj și Bistrița-Năsăud. Astfel,
aflăm amănunte despre accidentul de la Bălești, unde și-a pierdut viața unicul
fiu al poetului, Alexandru Coșbuc, despre publicistica lui Coșbuc la
„Sămănătorul”, despre rudele lui Coșbuc la Tismana: Draga și George Sfetea,
Zaga și Mișu Popescu, Rozica și Ion Popescu, patroni ai restaurantului „La
Rozica”, unde Coșbuc și Ramiro Ortiz, beau vin și discutau despre traducerea
„Divinei Comedii” a lui Dante.
 |
| Cântă în grădină, Murgu, Rugină, Marin (Costree) și frații Motorga |
Cea mai mare surpriză pentru mine a fost descoperirea
originii cântecului „La Tismana-ntr-o grădină”, cântată mereu la vremea aceea,
sub un nuc din grădina de peste râu a restaurantului „La Rozica”, grădină
aflată la mijlocul Aleii Tainelor. Creatori ai cântecului care ne spune: „Foaie verde de-o sulfină/ La Tismana-ntr-o grădină/ Mi-a prins dorul
rădăcină/ Aș dori să-l iau acasă/ Rădăcinile nu-l lasă/ Aș dori să-l iau cu
mine/ Rădăcinile-l țiu bine”, au fost renumiții lăutari ai Tismanei, Murgu
și Rugină. Iar paternitatea cântecului este dată de versiunea cântată mai târziu în Mahalaua Tismanei: „La Tismana-ntr-o grădină/ Cântau Murgu și
Rugină/ Costree cânta cu basul/ iar Motorga secundașul” .
O contribuție valoroasă a cărții o reprezintă amănuntele
privind luptele din primul război mondial din munții Vâlcan. Este vorba de un
capitol preluat și adăugit din memorialul „Ion
Aurariu – Prin vremuri de război” care descrie unitățile militare care au
luptat pe Drumul Strategic 1916 – Mânăstirea Tismana – Masivul Oslea cu
variantele de rezervă Pasul Scocu – Câmpușel – Frâncești – Arcani – Dobrița.
Cronologia anilor de război ne dezvăluie cadrul în
care și-a trăit ultimii ani din viață George Coșbuc. Își pierduse unicul fiu în
accidentul de la Bălești, acum era pe cale să-și piardă și țara, armata rusă,
ocupată cu revoluția lui Lenin, lăsând trupele române singure în fața nemților.
Cartea se încheie cu imagini inedite și două poezii pe
care noi, profesorii de lb. română trebuie să le ținem sub căpătâi: „Fragment
epic” al lui Coșbuc și „La arme” scrisă de redactorul lui Coșbuc la
„Sămănătorul”, Șt. O. Iosif.
Dar să dăm cuvântul dlui prof. Tomoniu pentru a ne
spune mai multe.
 |
| Nicolae N. Tomoniu, unul din autorii cărții |
Cuvântul dlui Nicolae N. Tomoniu, Asociația
„Semănătorul Tismana”.
Înainte de toate țin să vă aduc scuze, în locul
funcționarilor primăriei - voi detalia mai târziu -, pentru că aceste cărți și
reviste pe care le vedeți nu vi le putem oferi gratuit prin interpretarea
corectă a Art. 4 alin.(l) din Legea nr.186/2003 pentru alocarea de sprijine
financiare de la bugetul local pentru cultura scrisă. Legea se aplică peste tot
în țară. Colega dvs. Lucia Silvia Podeanu din Novaci, prof. de lb. română și
poetă la „Sămănătorul”, a decedat anul trecut Dumnezeu să o ierte ! La Novaci,
după aprobarea bugetului local, în care s-au alocat sume importante pentru
cultura scrisă, personalul tehnic a procedat corect în aplicarea legii și i-au
tipărit dnei Podeanu, volumele de poezii pe care gândise în spirit novăcean,
pentru oieritul de transhumanță și cutumele legate de această meserie
ancestrală.
Volumele de poezii tipărite pe baza legii amintite, au
făcut obiectul lansărilor de carte la casa de cultură de acolo și s-au
distribuit gratuit participanților la lansare, pentru că la Novaci funcționarii
au interpretat corect legea printr-un „Contract
de Sprijin al Culturii Scrise”, virând mai întâi banii, tipărind cărțile și
apoi a urmat descărcarea contabilă prin facturi și borderouri de distribuție a
cărții, acte prezentate la secretariat de către autor.
Și la Țicleni s-a interpretat corect legea, în cauză
fiind autorul mai multor cărți monografice, Ion M. Ungureanu, fost primar.
Numai la Tismana, deși aplicarea legii a fost
promulgată spre meritul lor de toți consilierii locali, s-a interpretat legea
după ureche întocmindu-se un „Contract de achiziție” pentru că
funcționarii nu cunosc un alt fel de formular decât cel pentru achiziție de
miei, castane, ouă, nasturi sau biberoane.
Detaliez acest lucru, așa cum am afirmat la început,
pentru că e necesar pentru dvs, a cunoaște această experiență ca profesori de
lb. română. Poate vreți să tipăriți cărți și reviste în localitatea dvs. și e
bine să știți ce vă așteaptă în acest caz. De aceea vreau să vă povestesc.
Pentru binele orașului am acceptat și „achiziția unui
abonament”. ”Abonament” de două reviste în octombrie 2013, pentru că secretara
CL s-a minunat de suma cerută: „Cum să
plătim noi 12 reviste și să primim doar două?”. Nici nu auzise de legea
Depozitului Legal, obligatoriu, al Bibliotecii Naționale a României, unde
revista se distribuie centrelor universitare mari și stă acolo promovând orașul
Tismana câteva secole! În anii 2014-2015 s-au făcut mai multe abonamente dar
revistele n-au fost date asociației pentru a le distribui la mese rotunde
iubitorilor de literatură, au rămas în arhiva CL sau date unor oaspeți aleși.
Anul acesta a fost și mai rău!
În data de 28.01.2016 am prezentat oferta pentru
proiectul culturii scrise constând în retipărirea „Monografiei orașului
Tismana„ la standarde academice cu indice de nume și cuprins, tipărirea în
continuare a revistei „Sămănătorul” și o broșură „Tismana turistică” pentru
Centrul de Informare și Promovare Turistică după ce centrul UAT tipărise o
broșură asemănătoare dar de tot hazul, cu Peștera Mânăstirii monument istoric,
pe când aceasta, știu și copiii, e cât se poate de naturală de când a făcut-o
Dumnezeu!
Bănuiesc că licitația a fost trucată, dându-se
tipărirea ei unui străin, în loc de a fi dată asociației noastre care se ocupă
tocmai cu turismul și patrimoniul local material și cultural. Am inclus în
proiect broșura tocmai pentru a se îndrepta lucrurile. S-a aprobat dar cu scoaterea
monografiei Tismanei și diminuând suma cerută. Apoi, Consiliul Local Tismana
aprobă, pentru a treia oară, în data de 25.02.2016 oferta ”Sămănătorul” pentru
că turiștii deja băteau la ușă. Am scos monografia pe banii asociației, deși
era de interes general. Am tipărit comanda celor 24 reviste și 56 de broșuri
„Tismana turistică”, comandate de aparatul tehnic. Ele sunt pe masa Centrului
de Informare și Promovare Turistică dar contabilitatea primăriei în loc să dea
întâi banii, așa cum face cu popii, nu ne-a virat banii pentru proiect decât
după aproape două luni, la 18 martie 2016. Adică la Novaci, Țicleni și alte
localități se pot vira întâi banii iar conducătorul proiectului prezintă apoi
facturile și borderourile care justifică cheltuirea sumei virate dar la Tismana
tipărirea unei monografii e considerată ”achiziție”, nu o carte utilă pentru
informarea cetățenilor de a ști istoria localității lor. Guvernul a dat o
ordonanță de urgență pentru ca Legea nr.186/2003 pentru alocarea de sprijine
financiare de la bugetul local să fie interpretată corect. Dar cine să o
citească sau să caute la „Nea Goagăl” „Sprijin financiar pentru cultura scrisă”?
Mai mândru-i ”feisbucul” plin flori, prăjituri și mai ales de… cucoane.
Iată o istorie a proastei instruiri a aparatului
funcționăresc din primării, unde nu s-au făcut reciclări de un sfert de secol.
Pentru a lupta contra acestui flagel vă îndemn să facem front comun pentru a
salva țara de funcționarii care cucăie pe dosare. Cereți primăriilor de care
sunteți arondați să aloce bani pentru cultura scrisă și nu spun baliverne când
zic că trebuie „să salvăm țara„ de incultură. În județul Covasna, se alocă din
totalul repartizat pentru sectoarele, cultură scrisă, învățământ alternativ sau
subsidiar, sport și culte, respectiv, 50%, 30%, 10% și 10%. Iată de unde au
bani maghiarii să facă atâta propagandă inexistentului Ținut Secuiesc și
Ungariei Mari care n-a existat niciodată ci doar Imperiul Habsburgic al
austriecilor unde numărul ungurilor era un mezelic.
La noi sunt gândite invers alocările! Cultele pe
primul loc la sprijin financiar pentru că se apropie alegerile și au mulți
enoriași, învățământul pentru că este a doua masă de manevră electorală,
sportivii (deși și la ei suma cerută de 80.000 lei a fost diminuată) pentru că
au talent la slogane electorale iar la cultura scrisă nu se alocă nici a zecea
parte din alocările pentru culte: doar o punguță de două-trei mii de lei pe an
față de 50.000 lei cultele și alte sectoare iar banii se virează dinainte
conform acelorași fel de legi ca pentru cultura scrisă dar nevalabile pentru ea.
 |
| Maria Corlan Mischie animatoarea cântecului și costumului popular |
Eu și dvs. nu facem aici critica propagandei electorale,
evidentă acum în orice primărie din țară. Pur și simplu, ne plângem suferințele
noastre pentru că ne interesează meseria dar și sărăcia în care se zbate cultura
și învățământul. Uitați-vă deseară la posturile TV ca să vedeți cum screm
„moderatoarele” la îîî, ăăă, eee și uuu, ca un școlar prins cu lecția învățată.
Oare cât timp ne va trebui să reînvățăm copiii și societatea să aibă o dicție
corectă, fără uau, cul și okei? Ați văzut la dna Maria Corlan Mischie ce dicție
corectă și românească a avut când a prezentat mai înainte costumele populare? E
școlită de vechiul învățământ, azi hulit de toți gângăviții ce apar pe micul
ecran ca să ne învețe ce e bine și ce e rău. Oare vom mai redescoperi vreodată adevăratul
învățământ românesc?
Cereți ca profesori, prin petiții și acțiuni
sindicale, să nu vi se scoată nicio oră de limba română pentru că fără limbă
maternă și fără istorie, vom dispărea ca națiune de prim rang așa cum eram
odată.
 |
| Despre instruirea în școală și orele de lb. română și istorie |
Cartea aceasta despre Coșbuc tocmai acest aspect al
patriotismului tratează. Al sentimentului de națiune puternică ce este capabilă
să lupte de la egal la egal cu nemții și să-i mai și învingă la Mărășești. Arma
fatală a armatei române a fost instruirea din școală, poeziile și cântecele
patriotice, poemele și imnurile unora ca Eminescu, Coșbuc, Goga, Slavici, Șt. O
Iosif și atâția alții ca ei.
Cu astfel de arme sufletești, conducând la vitejie, au
câștigat românii Războiul de Reîntregire al Neamului, sintagmă care azi în
școală și în presa vândută străinătății e o sintagmă tabu, un slogan regal care
azi „nu se mai poartă”.
Despre
activitatea lui George Coșbuc la Tismana și emanciparea localității sub
inițiativele Societății „Dorna Tismana”,
prin care Tismana va fi declarată „Stațiune climaterică”, v-a vorbit dl prof. Constantin Jerca rezumativ. Nici eu
nu vreau să reiau aceste împliniri ele găsindu-se detaliat în carte. Mai degrabă aș vrea să vă vorbesc despre ce am
evitat eu să includ în carte deși cartea cuprinde un capitol special privind
„Situația generală a țării în ultimii ani de viață a lui George Coșbuc”.
Aș fi vrut să fac o paralelă între poeții patrioți
care s-au stins din viață datorită suferinței sufletești generată de prăbușirea
în sărăcie și mizerie culturală a țării lor și poetul George Coșbuc. Să scrii o
viață întreagă poezii ce îndeamnă la patriotism, devotament față de patrie și
de popor, luptă pentru realizarea idealurilor țărănimii abnegație, dăruire, spirit
civic, solidaritate, respect și iubire sinceră și să vezi că toate aceste
valori umane se prăbușesc, înseamnă negarea operei tale conducând la o depresie
mortală. Cazul Adrian Păunescu este concludent în acest sens. Ultimele lui
poezii sunt adresate mârlanilor, hoților și trădătorilor din parlament, cărora
numai de țară și popor nu le-a păsat.
N-am făcut în carte această paralelă între cei doi
mari poeți ai neamului românesc pentru că, presa antiromânească a reușit
discreditarea lui Păunescu ca proletcultist,
cântăreț de ode pentru Ceaușescu și partidul lui și multe alte mizerii ce s-or
fi scris despre poetul de la Bârca fără să fie nimic adevărat.
Și Coșbuc a avut mari suferințe care i-au pricinuit
moartea prematură. Pierderea unicului său fiu Alexandru, în august 1915, nu l-a
lecuit de depresie nici când a devenit membru titular al Academiei Române în
anul 1916. Au urmat ani de război chinuitori, când din țară mai rămăsese doar
un colț din Moldova. Citez de la pag. 113 din carte:
„La 24 aprilie 1918, are loc Semnarea Tratatului
de pace de la Bucureşti dintre România pe de o parte şi Germania, Bulgaria,
Austro-Ungaria, Turcia pe de altă parte. România este nevoită să cedeze
Dobrogea, să accepte
rectificări de frontieră în Carpaţi (prin care să cedeze teritorii însumând
5.600 km2) şi să încheie înrobitoare convenţii economice (agricolă,
a petrolului, a pădurilor etc.)”.
Cât de cutremurătoare putuse fi vestea aceasta pentru
poetul care se afirmase ca mare patriot prin poezia „Noi vrem pământ”? Ce ar
mai fi putut scrie el despre o Românie măcelărită și sfârtecată? După numai 15
zile, la 9 mai 1918, poetul se ridica în ceruri să-și întâlnească pe fiul său
atât de iubit, Alexandru.
N-am scris în carte despre toate acestea. Las
academicienii literaturii române să confirme sau să infirme ipoteza aceasta
care mi se pare destul de plauzibilă.
Dar nu vreau să vă mai rețin, ora este destul de
înaintată iar dvs. aveți de parcurs drumul spre casă. Vă mulțumesc pentru
atenție.
A consemnat Nicolae N. Tomoniu
Tismana,
martie 2016
 |
| Mareșalul Averescu și feldmareşalul August von Mackensen |
Adăugăm din antologia „George Coșbuc de la Tismana” articolul
A avut loc la vila Sfetea o întâlnire secretă Averescu – Mackensen ?
Un documentar de Nicolae N. Tomoniu
Deși s-au
întâlnit de multe ori, între cei doi a fost un respect reciproc ca între marii
conducători de bătălii
Un novice în ale istoriei, care venise
în vizită la Tismana în scop
turistic și tare mândru de „erudiția” sa, întreabă pe primar: „- Știți că la Vila Sfetea Mareșalul Averescu și feldmareşalul August von
Mackensen s-au întâlnit în secret?”
I-am răspuns: „- Dl
acesta e ca unul care mă tot sâcâia pe Internet că satul lui a fost metoh al
Mânăstirii Tismana. Habar n-avea omul
ce-i acela metoh! Așa și insul acesta, crede că o întâlnire secretă pentru a
face un tratat de alianță între țări se face la o bere în restaurantul Vilei
Sfetea. Când regele Ferdinand se afla pe patul de moarte l-a chemat pe
Averescu la el ca să-i vorbească:
„Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău
despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă”. Omul acesta habar n-are cât de mult a făcut
Averescu pentru regat. Când i s-a cerut să încheie cu inamicul un armistițiu
umilitor a pus în mâinile reginei demisia.
„- Ia-o că-mi frige degetele!” i-a zis regina.
Așa l-am luminat eu pe primar, adăugând
că insul privește istoria după modelul înțelegerilor secrete dintre partidele
politice de azi și așa pune și întrebarea.
Dar să intrăm în amănuntele istoriei pe
bază de documente și nu pe presupuneri. La
18 oct. 1883, are loc semnarea la Viena în cel mai strict secret a Tratatului de
alianță româno - austro-ungar, la care Germania aderă în
aceiași zi. La 13 iulie 1892, se prelungește acest tratat. La 4 aprilie 1902,
se încheie la București Tratatul
secret de alianță
româno - austro-ungar, care îl reînnoiește pe cel încheiat în 1892, la care
aderă la 12 iulie Germania iar în noiembrie Italia. Tratatul încheiat pe 5 ani
se prelungește automat dacă niciuna din părți nu-l denunță.[1]
În 1907, după 5 ani, tratatul nu l-a
denunțat nimeni iar în 1912 România se declară neutră cu rezerve în primul
război balcanic dintre Alianța Balcanică (Bulgaria,
Serbia, Grecia, Muntenegru) și Imperiul Otoman, încheiat cu victoria Alianței
la 30 mai 1913. La 27 iunie 1913, declară război Bulgariei, prin tratatul de la
Conferința de pace de la București, României revenindu-i sudul Dobrogei. Anul următor, în iulie în 1914 începe
sarabanda: Austro-Ungaria declară război Serbiei, Germania declară
război Rusiei, Germania declară război Franței, Marea Britanie declară război
Germaniei. La 4 august 2016, se hotărăște și România încheind tratatul de
alianță cu Franța, Anglia, Rusia și Italia punând condiția satisfacerii
dezideratului unirii cu România a teritoriilor românești din Austro-Ungaria.
Adică visul lui Coșbuc și al tuturor prietenilor săi de la Vila Ursu!
Cum ar fi putut ei înlesni o întâlnire Averescu – Makensen când Coșbuc și
Castaldi cântau melodia „La arme” a
lui Șt. O. Iosif?
Cei doi mari conducători erau floarea a două armate ce se înfruntau iar la Vila
Sfetea bătea vântul
reîntregirii în inima fiecărui român. Ce-ar fi căutat ei acolo? N-aveau altă
treabă?
S-au dat lupte înverşunate în Tg-Jiu şi
în întreg judeţul. A fost încheiată o pace în 1917, ţara fiind ocupată de germani,
de armată condusă de feldmareşalul August von Mackensen (1849-1945)
şi jefuită de bogăţiile sale. Mackensen a fost învins la Mărăşeşti de armata
română condusă de Eremia Grigorescu iar crâncena confruntare generală dintre
Mackensen și Averescu s-a terminat cu
hotârârea de retragere a lui Mackensen.
Din Cartea de Aur a Vilei Sfetea,
păstrată de vecinul meu, profesorul Neamţu Antonie, am extras mărturiile cele
mai elocvente privind starea de spirit a celor care poposeau aici:
La 15 mai 1918 Mackensen vine la
Mânăstirea Tlsmana şi îşi lasă numele la
Vila Sfetea cu litere de
o șchioapă: MACKENSEN, GENERAL - FELDMAREŞAL.
Sub semnătura lui se află însă scris: ,,Răzbunare
barbarului teuton; i-am dat-o cu vârf şi îndesat”. ,,a notat un alt român"
Registrul Vilei Sfetea conţine numeroase semnături.
Era firesc că printre acestea să fie şi persoane care au luat parte la război.
Cercetând, poate şi din curiozitate, au dat şi de semnătura lui Mackensen. Un
ofiţer al cărui nume e indescifrabil, rănit la Muncelu (Mărăşeşti) îşi exprimă durerea că registrul e pângărit de nume germane, dar şi
bucuria că învingând, hoardele teotone"
a contribuit la înfăptuirea României Mari.
Averescu, atașat militar al României la Berlin
(1896-1898) șef al Marelui Cartier General (1911-1913) și mareșal[2] s-a
întâlnit cu Mackensen ca doi militari instruiți să se respecte reciproc, să-și
iubească țara. Și înainte de război și după aceea, onoarea militară nu le
permitea să pună singuri ceva la cale, este exclus, ei se confruntau în Primul
Război Mondial ca inamici și aveau mândria lor! Dar comentau cum fac militarii
la pensie: „Vezi, ai greşit, nu trebuia
să muţi divizia acolo!“[3].
Agravarea situaţiei pe frontul din
Transilvania a făcut ca la
20 sept./3 oct. 1916, trupele de pe frontul din sud să fie trimise în Carpaţi. În
1918[4],
Mackensen i-a spus lui Averescu: „Ştii
d-ta că, dacă continuai eram pierdut?”. Averescu a explicat ofensiva
gen. E. von Falkenhayn în munţi. „Aţi
fi avut vreme, după ce m-aţi fi nimicit”, i-a replicat Mackensen.
Așa că întâlnirea „secretă” dintre Mackensen
și Averescu la Vila Ursu de la Tismana sunt povești
de adormit copiii! Ei se întâlneau mereu
la câte-o cură de ape minerale la Bad Kissingen în Germania. Povestește Papacostea:
„… odată, când el era cu tatăl meu, în
Germania – mergea în
fiecare vară acolo să-şi facă o cură de ape minerale – luau prânzul. El, de
obicei, lua prânzul mai devreme, imediat după ce-şi făcea cura, pe la 12.30,
iar tatăl meu stătea cu el, ca să nu-l lase să mănânce singur. Tată meu îşi mai
scotea o ţigară. Mareşalul îl privea o dată, de două ori, apoi îl întreba:
„Papacostea, când fumezi, nu te deranjează mirosul
de supă?“[5]
